Arhive etichete: scriitori români

MATEIU I. CARAGIALE

25 martie 1885 – 17 ianuarie 1936

136 ani de la nașterea primului fiu al dramaturgului român, Ion Luca Caragiale, Mateiu I. Caragiale.

Biografia lui Mateiu Caragiale:

Mateiu Ion Caragiale s-a născut la București, fiul lui Ion Luca Caragiale și al Mariei Constantinescu, funcționar la Regia Monopolurilor Statului. La 33 de ani, Caragiale, tatăl, s-a împrietenit cu Maria Constantinescu, și, după primul an de relație, se naște Mateiu, pe care Caragiale îl recunoaște și se asigură că nu îi lipsește nimic, dar nu se căsătorește cu Maria.

În anul 1889, I. L. Caragiale se căsătorește cu Alexandrina Burelly și își aduce fiul în noua familie.

În perioada 1892-1902, este înscris la Școala primară de băieți, Nr. 6, “Petrache Poenaru” din București. Studiază în continuare la colegiul Sf. Gheorghe, al cărui director este Anghel Demetriescu. Din timpul acesta datează temeinica sa inițiere istorică și heraldică.

Tot în perioada asta, cunoaște oamenii din jurul lui Anghel Demetriescu, și anume, Delavrancea, arhitectul Mincu, dr. C. Istrati și N. Petrașcu.

În adolescență, Mateiu își descoperă pasiunea pentru heraldică și pentru genealogie. Își căuta strămoșii pe care îi credea aristocrați. Pornind de la faptul că soția bunicului său pe linie paternă, o înaintașă cu care el însuși nu avea nici o legătură de rudenie a fost fiica negustorului grec Luca Kiriac Karaboas, Mateiu a făcut un salt ciudat peste secole în urma căruia a integrat-o în familia nobiliară Karabetz de Nagy-Buny, amintită în cronicile medievale.

Se distanțează treptat de tatăl său, deși acesta voia să se ocupe de viitorul lui.

La 17 ianuarie 1936, în București, Mateiu Caragiale se stinge din viață la vârsta de 51 de ani.

Placheta de versuri Pajere a apărut postum, chiar în anul morții poetului. Aproape toate poeziile apăruseră în timpul vieții scriitorului ca mare parte a romanului Sub pecetea tainei. Textele sale heraldice, documentate și dezvoltate și însemnările istorice erau destinate uzului personal și n-au fost puse în valoare de scriitor.

„Reacționar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veșnic cârtitor, în fine, o conștiință de boier de țară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole, care, firește, nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici si supuși”. A locuit împreună cu soția sa mai în vârstă cu 25 de ani, Marica Sion, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici, în casa de la nr. 9a. Odată cu căsnicia, a intrat și în posesia unei moșii la Sion (Fundulea), cu un conac la care avea satisfacția de a-și înălța în 1928 propriul steag cu blazon având culorile de bază („coup vert sur jaune”) din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoșii săi aleși.

Fragment din „Remember”, la Teatrul Național din Timișoara

Fără a avea complexitatea inextricabilă a operei Craii de Curtea-Veche, povestirea Remember, adevărată artă poetică, reprezintă punctul cel mai de sus al esteticii mateine. Plasată într-un cadru cosmopolit (Berlinul de la începutul secolului trecut), acțiunea este învăluită într-o atmosferă occidentală, cu aluzii livrești și mondene, legate de cele mai subtile aspecte ale decadentismului european. Dacă pentru omul normal masca este un mijloc de adaptare, pentru decadent – inadaptabil prin definiție – masca reprezintă un semn al excepției, o mărturisire plastică a ființei posedate de frumos.

„Remember” este o narațiune cu aspect de pastișă foarte personală. Are un stil greu. Tablou tipic al unui Berlin – Sodomă, cu canale suspecte, fântâni, păduri seculare, miros de trandafiri, locande neerlandeze unde se beau rachiuri cu mirodenii de Jawa și Antile, este de fapt portretul în tonuri fantastice al unui tânăr aristocrat englez, Sir Aubrey de Vere, efeminat, care umblă noaptea prin Tiergarten, îmbrăcat ca femeie, sau foarte fardat și într-un extravagant frac albastru, în amândouă ipostazele recognoscibil prin șapte inele cu șapte safire de Ceylon. Numele eroului poartă gândul întâi la Lenore de Edgar Allan Poe, apoi mai exact la Sir Aubrey de Vere (1788-1841), dramaturg romantic.

Romanul Craii de Curtea-Veche a avut de la început admiratori fanatici, ceea ce la un examen superficial nu s-ar explica. Titlul vine de la o anecdotă publicată de I. L. Caragiale, unde se explică originea expresiei „crai”.

În 1904, începe la Berlin studii de drept pe care le abandonează.

În 1906, urmează dreptul la București, pe care nu îl termină, și, în paralel, dă examene la Universitate (până în 1909), iar în 1907, se îmbolnăvește și se întoarce la Berlin.

În 1912, publică, prin grija lui Ion Luca Caragiale, în Viața românească, primele poezii: Clio, Laudă cuceritorului, Prohodul războinicului, Noapte roșie, Călugărița, Boierul, Aspră, Înțeleptul, Cronicarul, Domnița, La Argeș, Trântorul și Curțile vechi. În aprilie, se duce cu tatăl său, la Dragosloveni, la Vlahuță (conform scrierilor sale), iar Panait Cerna îl felicită pe Ion Luca Caragiale pentru poeziile fiului său, aparute în Viața românească.

La Berlin, moare lui I. L. Caragiale, și Mateiu asistă la înmormântare.

În 1913, publică în Viața românească poeziile: Grădinile amăgirii, Întoarcerea învinsului și Mărturisire. Primește brevetul și medalia “Bene Merenti“. clasa I.

Din octombrie până în ianuarie 1914, este șef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice (ministru: Al. Bădărău).

În 1916, publică în Flacăra, poezia Dregătorul și începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche, pe care o finalizează în 1928.

Întâmpinarea crailor

… au tapis-franc nous étions réunis. L. Protat
“Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi. Noaptea mă apuca în așternut. Pierdusem răbojul timpului. Aș fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace. Aţipii iarăși, dar pentru scurtă vreme. Sărăcia de epistolă se înfiinţa din nou, însoţită de cruda lumină a unei lămpi. Mișelul de postaș găsise de cuviinţă să mă iscălească cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscător. Urăsc scrisorile. Nu știu să fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericită. Am groază de scrisori. Pe atunci le ar- deam fără să le deschid. Asta era soarta ce o aștepta și pe noua sosită. Cunoscând scrisul, ghicisem cu- prinsul. Știam pe de rost nesărata plachie de sfaturi și de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane că nu mă mai înduplecam să purced odată. Și, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfânta sa pază. …”

Fragment din Craii de Curtea-Veche

În perioada 1919 -1921, devine șeful Biroului Presei din Ministerul de Interne, iar în 1923, se căsătorește cu Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion.

În anul 1921, îi apare povestirea Remember, în revista Viața Românească. Din 1916, începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche Cartea apare la editura Cartea Românească în 1929.

În 1924, publică povestirea Remember la Editura „Cultura națională“.

În 1925, lucrarea Antologia poetilor de azi de L. Pillat și Perpessicius, vol. I, cuprinde un portret al lui Mateiu Caragiale și dă, pentru prima dată, titlul volumului de versuri ce va apărea peste 11 ani: Pajere. În antologie se tiparesc poeziile: Boierul, Trântorul și Curțile vechi.

În perioada, 1926 – 1928, se tipărește, în revista Gândirea, romanul Craii de Curtea-Veche.

În 1927, pentru a treia oară (primele două variante s-au pierdut), începe redactarea unor „pagini de jurnal“, diferite de cele dinainte „prin totala absență a vreunei preocupări literare“. Aceste note, întemeiate pe fapte și reacțiuni, le scrie „numai pentru sine“.

Un an mai târziu, este hotărât să intre în diplomație și întreprinde un drum la San Remo, pentru a-l întâlni pe Nicolae Titulescu, ministru de externe. Se oprește la Triest, apoi trece prin Lombardia. Vizitează cimitirul din San Remo, unde e înmormântată, din 1907, Eliza Sion, mama soției sale. Este primit în audiență, la hotelul Miramare, de Nicolae Titulescu, iar la întoarcere, se oprește la Milano, vizitează din nou Triest, apoi pleacă spre țară.

În 1929, apare, editat de „Cartea românească“, romanul Craii de Curtea-Veche. În Agendă notează faptul că, în februarie, începe să lucreze la romanul Sub pecetea tainei, iar în octombrie la Soborul (Școala) țațelor. În același an, la 1 mai, primește premiul Societății Scriitorilor Români (SSR). Începe să lucreze la Sub pecetea tainei.

În 1930, publică în Gândirea un prim fragment din romanul Sub pecetea tainei, rămas neterminat. Publică și alte fragmente până în 1933. Își alege emblema cave, age, tace (ferește-te, lucrează, taci), pe care o introduce și-n stema armelor sale.

După trei ani, în 1933, Mateiu Caragiale se înstrăinează treptat de literatur, tot mai interesat, cum reiese din Jurnalul său, de o reformă radicală a vieții sale. Definitivează două lucrări de heraldică, În chestia unei aberații și O contribuție heraldică la istoria Brâncovenilor, ultimul studiu fiind o adevărată proză artistică.

În 1934, la București, are „o teribilă criză morală. Starea mea de spirit e probabil aceea a oamenilor care-și simt sfârșitul apropiindu-se și nu mai trag nici o nădejde” conform însemnărilor sale.

În 1935, la Sion (Fundulea), se ocupă de lucrările agricole. Însemnări despre astfel de lucrări face pentru toți anii, între 1928 și 1935. Proiectează o monografie despre contele von Hoditz, care-l atrage prin extravaganță și artificiu.

La 17 ianuarie 1936, în București, Mateiu Caragiale se stinge din viață la vârsta de 51 de ani.

Fragment din „Remember”, la Teatrul Național din Timișoara

ALEXANDRU D. XENOPOL

Lasă un răspuns

23 martie 1847 – 27 februarie 1920

174 ani de la nașterea lui Alexandru D. Xenopol.

A. D. Xenopol a fost un istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român. Este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor. S-a distins și ca un filozof al istoriei de talie mondială, fiind considerat printre cei mai mari istorici români, alături de elevul său, Nicolae Iorga. A fost profesor de istorie la Universitatea din Iași și membru al Academiei Române.

Biografia lui A. D. Xenopol:

Alexandru Dimitrie Xenopol s-a născut la Iași, fiind fiul lui Dimitrie Xenopol, care ar fi fost de origine anglo-saxonă. Iată ce spunea chiar Alexandru D. Xenopol: „Sunt născut în 23 martie 1847 în Iași, mahalaua Păcurari în niște case de zestre ale mamei mele… Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea din o veche familie anglo-saxonă, după tată Brunswick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl generalului Carol Scheleti, care-i dădu numele de Dimitrie și-i schimbă tot odată și familia din Brunswick în Xenopol, adică „fiul străinului”.”—Alexandru D. Xenopol, Istoria ideilor mele

Iacob Negruzzi și Neagu Djuvara menționează ipoteza originii evreiești a tatălui lui Xenopol, Dimitrie Xenopol, care era supus britanic și grec și de religie protestantă.

Dimitrie Xenopol a lucrat ca dragoman (traducător) în serviciul Consulatului Prusiei în Moldova, apoi ca profesor privat al copiilor banului Iordache Ruset la Bacău, ca administrator al unui internat și director de penitenciar la Iași. Mama istoricului, Maria (născută Vasiliu), era de origine greco-română. Soții Xenopol au avut șase copii: Alexandru, Filip, Maria, Nicolae, Lucreția și Adela.

În perioada 1867 – 1871, după absolvirea liceului în orașul natal, și-a completat studiile universitare de filosofie, drept și istorie, culminând cu obținerea doctoratului în drept la Berlin și a celui în filosofie la Giessen, în același an, 1871. În ambele sale lucrări de susținere a disertației de doctor, Alexandru Xenopol se arată a fi un adept al modelelor de drept, filozofice și istorice propuse de savanții germani.

Cu ocazia împlinirii a patru secole de la ctitorirea Mănăstirii Putna, s-a hotărât ca această aniversare să fie marcată de ample acțiuni religioase și culturale. Cu trei săptămâni înainte de prăznuire (care trebuia să aibă loc la 15 august 1870) a început războiul franco-prusac, Imperiul Austriac (de care aparținea și Bucovina) fiind în alertă. Din acest motiv „Comitetul central pentru serbarea de la mormântul lui Ștefan cel Mare, față cu situațiunea actuală critică, a decis amânarea festivității pe 15/27 august 1871”.

La 20 iunie 1871, Comitetul de organizare a serbărilor de la Putna, întrunit la Viena, a inițiat un concurs pentru cel mai bun discurs festiv care se va ține, de către un student, la mormântul marelui voievod, cu prilejul serbării. Discursul trebuia să îndeplinească mai multe condiții: să nu fie prea lung, să fie scris într-un limbaj accesibil, să se refere în special la „rolul istoric național al lui Ștefan cel Mare” și „să nu facă aluziuni intenționate la împrejurările politice de azi”. O comisie formată din Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi și Vasile Pogor urma să decidă care era cel mai bun discurs. Concursul a fost câștigat de Alexandru D. Xenopol, pe atunci student la Berlin ca stipendiat al Societății „Junimea” din Iași.

La 25 iulie, Xenopol îi scria lui Ioan Slavici că este de acord cu tipărirea discursului său festiv în broșură și că ar dori ca suma realizată din vânzarea acesteia să se adauge „la fondul pe care avem de gând a-l aduna pentru facerea unui monument lui Ștefan cel Mare”.

Reîntors în țară, Alexandru D. Xenopol a intrat în magistratură, fiind, în 1872, prim-procuror al Tribunalului din Iași. Este acceptat în asociația culturală Junimea, Titu Maiorescu cunoscându-l încă din timpul studenției. Iacob Negruzzi îl numea pe Xenopol „cel mai iubit și mai alintat copil al Junimii”.

În 1878, obține, prin concurs, Catedra de istorie a românilor la Universitatea din Iași, urmând ca din 1883 să renunțe la magistratură integrându-se total, având preocupări intelectuale multiple, ca profesor, cercetător, editor, istoric, în viața Universității din Iași.

Încă din anii de început ai activității sale științifice, Alexandru D. Xenopol s-a remarcat prin analize istorice, cu valoare incontestabilă, publicate în revista Convorbiri literare. Dintre acestea se impune scrierea Teoria lui Röesler. Studiu asupra stăruinței românilor din Dacia Traiană, apărută în 1884 într-un format de 300 de pagini. Pe aceeași temă a publicat la Paris, în 1885, lucrarea O enigmă istorică. Românii în Evul Mediu. Sunt demonstrații veridice privind temeinicia, pe baza criticii moderne, a autohtoniei și continuității românilor în spațiul românesc tradițional, carpato-danubiano-pontic.

Pasaj din Teoria lui Roesler — Pasaj din *Teoria lui Roesler*

În perioada 1888 – 1893, Alexandru D. Xenopol a tipărit la Iași opera sa fundamentală, Istoria Românilor din Dacia Traiană, având șase volume și totalizând aproape 4000 de pagini. Este prima prezentare sistematizată, analitică și complexă a istoriei românilor, din toate provinciile tradiționale, începând tratarea problematicii din cele mai vechi timpuri până la unirea din anul 1859. În scopul finalizării acestei sinteze, autorul a realizat cercetări îndelungate în arhive și biblioteci din țară ori din străinătate, publicând anticipat diverse studii referitoare mai ales la izvoarele și instituțiile istorice românești.

Pasaj din Itoria românilor din Dacia Traiană — Pasaj din *Itoria românilor din Dacia Traiană*

În elaborările sale surprinde structurile societății românești, dinamica evenimentelor, cauzalitatea și finalitatea acestora. De asemenea, prezintă aspecte fundamentale proprii vieții sociale, economice, politice, administrative, culturale și religioase, definitorii pentru români, urmărește evoluția activității umane, producțiile și bogățiile acestui spațiu geo-istoric, reliefează categoriile sociale, starea și evoluția țăranilor, meșteșugarilor, breslașilor, târgoveților, orășenilor sau a marilor proprietari funciari.

Un loc important se acordă structurilor instituționale, proprii statelor românești, cum au fost cele integrate activităților juridice, financiare, școlare, cutumiare, militare, intelectuale, și se fac referiri la știință, biserică, la politica internă și externă.

Abordând importanța teoriei în istorie, considerată ca una din principalele caracteristici ale acesteia, Alexandru D. Xenopol a insistat asupra perioadei când a apărut ideea unității naționale în conștiința poporului român. Pornind de la asemenea filozofie, prezintă, în esență, factorii favorabili ce au călăuzit unitatea genezei românești, traversând vremurile și ajungând la oportunitatea unității politice în timpul vieții sale.

În anul 1891 obține, tot prin concurs, și Catedra de istorie universală, la aceeași Universitate, devenind astfel unul dintre acei intelectuali de forță, capabili de a susține multiple cariere intelectuale.

În calitatea sa de istoric, filozof al istoriei, economist, literat, pedagog, jurist, sociolog, profesor, pedagog, Alexandru D. Xenopol a fost ales în 1893 membru titular al Academiei Române.

Între 1898 – 1901, devine rector al Universității din Iași.

Între anii 1894 – 1903 și, respectiv 1906 – 1908, a editat revista „Arhiva</em>”, care apărea la Iași.

Ca om de știință, cu deosebire pentru meritele sale excepționale în domeniul istoriei, începând cu anul 1900, Xenopol a devenit membru de onoare al Societății de Arheologie din Bruxelles, apoi a primit același titlu de la Societatea Academică din Cernăuți, în 1901, a fost ales membru al Institutului Internațional de Sociologie (1903) și, respectiv, membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris (1914) și vicepreședinte al Societății de Sociologie din Paris (1916).

S-a aflat întotdeauna într-un fertil dialog cu învățații renumiți ai Europei, prin intermediul forurilor științifice istorice, care i-au acordat adeseori premii de excelență, alături de Academia Română.

A murit la 27 februarie 1920, în București, unde se mutase din anul 1915. În ultimii ani ai vieții a trăit în condiții materiale precare, fiind paralizat și afazic. În anii de ocupație germană 1917-1918, a fost evacuat la Iași. El și soția sa au apelat de mai multe ori la ajutorul autorităților, inclusiv pentru alimente. Parlamentul i-a aprobat acordarea unei pensii exact în ziua în care, după câteva ore, a decedat.

Dintre frații mai tineri ai istoricului, Filip a devenit un cunoscut arhitect, iar Nicolae Xenopol a fost politician și diplomat, a ocupat în 1912-1913 postul de ministru al industriei și comerțului în Guvernul Take Ionescu și a fost cel dintâi ambasador al României în Japonia. Lucreția Xenopol a fost profesoară de liceu și membră a Societății de Geografie, iar Adela Xenopol s-a distins ca femeie de cultură și militantă feministă.

Asiduitatea și profunzimea analizei lui Alexandru D. Xenopol în explicarea evenimentele istorice, investigând noi modalități care să structureze istoria și filozofia istoriei, îl plasează printre cei mai importanți gânditori europeni ai perioadei respective.

Lucrarea Les principes fondamentaux de l’histoire s‑a bucurat de o călduroasă primire în multe țări europene unde erau în curs acute dezbateri a problematicilor de filosofie a istoriei. Neokantienii Rickert și Windelband vedeau în filosofia istoriei un teren de revigorare a filosofiei în genere, iar Dilthey considera și el că întemeierea rațiunii istorice este o cale de rezolvare a crizei în care intrase filosofia.

În raport cu alți filosofi ai istoriei din acea vreme, Xenopol avea marele avantaj că opera sa în acest domeniu venea din partea unui mare și recunoscut istoric pe plan național, dar și internațional, cunoscut în Europa prin traducerile scrierilor sale istorice, ca și prin studiile publicate în reviste străine de specialitate. Așa se explică și ecoul lucrării lui Xenopol de teoria istoriei, precum și prestigiul statornic de care s‑a bucurat de atunci încoace savantul român.

Opera lui A. D. Xenopol:

Opera lui Alexandru D. Xenopol, deși unitară ca sens, se structurează pe câteva secțiuni distincte.

Marile sinteze:

Prima dintre acestea o constituie marile sinteze, în care pot fi cuprinse:

Istoria românilor din Dacia Traiană, editată la Iași, între 1888 – 1893, având: volumul I, 623 de pagini, volumul II, 590 de pagini, volumul III, 680 de pagini, volumul IV, 663 de pagini, volumul V, 770 de pagini și volumul VI, 668 de pagini, la care sunt adăugate un număr de șapte hărți. Lucrarea a fost reeditată și completată, apărând cu același titlu (Istoria românilor din Dacia Traiană) în 1925, la Editura Cartea Românească București, în 14 volume, sub îngrijirea lui I. Vlădescu;
Histoire des Roumains de la Dacie Trajane depuis les origines jusqu’a l’Union des Principautés en 1859, apărută la Paris în 1896, două volume, însumând 1132 de pagini și trei hărți, cu o prefață a intelectualului liberal Alfred Rambaud (1842 – 1905), cel ce a coordonat elaborarea lucrării Istoria generală din secolul IV până în zilele noastre, 12 volume, la care a colaborat inclusiv Alexandru D. Xenopol.

Filosofia istoriei:

Cea de a doua secțiune a operei lui Alexandru D. Xenopol reprezintă subiectele ce abordează filozofia istoriei. Printre acestea se pot enumera:

Studii economice, culegere de diferite texte pe teme economice tipărită la Iași în 1879;
Les principes fondamentaux de l’histoire, lucrare apărută la Paris în 1899;
Principiile fundamentale ale istoriei, volum editat la Iași în 1900;
La thėorie de l’histoire, lucrare publicată la Paris în 1908.

Scrieri istorice polemice și documentare:

Secțiunea a treia din discursul istoriografic al lui Alexandru D. Xenopol are tentă polemică și documentară. Aici se pot încadra:

Teoria lui Röesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, Iași, 1884, scrisă ca replică la lucrarea Romänische Studien, elaborată de istoricul german Robert Röesler (1840 – 1881), apărută la Viena în 1871;
Une énigme historique. Les Roumains au moyen âge, Paris, 1885;
Etudes historique sur le peuple roumain, Iassy, 1887;
Românii și Austro-Ungaria, Iași, 1914, precum și numeroasele articole sau luări de poziție în reuniuni științifice naționale ori internaționale pe aceeași temă.

Scrieri pe tematică diversificată istoric:

Există, de asemenea, cea de a patra secțiune a scrierilor lui Alexandru D. Xenopol, cuprinzând o tematică diversificată, referitoare, de exemplu, la domniile lui: Ștefan cel Mare (1871), Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir (1886), Scarlat Callimachi (1897), Alexandru Ioan Cuza (1903) sau despre Nicolae Kretzulescu (1915); amplele referiri la confruntările militare dintre ruși și turci, prezentându-se urmările acestora pentru Țările Române (1880); luptele politice interne între Drăculești și Dănești (1907) sau Istoria partidelor politice în România (1910).

Pasaj din Istoria partidelor politice în România — Pasaj din *Istoria partidelor politice în România*

Monografie de familie:

Alexandru D. Xenopol a manifestat interes și pentru genealogie, elaborând monografia de familie intitulată Istoria și genealogia casei Callimachi, carte ce reprezintă prima monografie românească de familie^[16]. Cartea lui Xenopol a fost scrisă la solicitarea lui Alexandru Callimachi, proprietarul moșiei și al conacului de la Stâncești (jud. Botoșani). După ce stabilește originea familiei Callimachi, Xenopol consacră câte un capitol fiecăruia dintre domnitorii Moldovei din familia Callimachi: Ioan, Grigore, Alexandru și Scarlat Callimachi. Un capitol tratează despre mitropolitul Moldovei. În carte este prezentat și arborele genealogic al familiei Callimachi, despre care autorul scrie în Precuvântare: „Am urmat cu arborele genealogic, punând în dreptul fiecărui nume, un număr care se rapoartă (sic) la datele, mai mult sau mai puțin cunoscute asupra membrului respectiv”. Așadar, istoria acestei familii este încadrată în istoria Moldovei, cu atât mai mult cu cât familia Callimachi a fost îndeaproape implicată în istoria politică și culturală a Moldovei din veacurile XVIII-XIX.

Filozofie istorică:

Originală este teoria “scrierilor istorice”, argumentată în lucrările amintite mai sus Les principes fondamentaux de l’histoire, publicată la Paris în 1899, și La thėorie de l’histoire, apărută tot în capitala Franței, în 1908.

Conform acestei teorii, faptele istorice decurg unele din altele și, prin legăturile cauzale dintre ele, se înlănțuie în “serii istorice”, ceea ce constituie esența conținutului și derulării existenței umanității. Ca modalitate concretă, Alexandru D. Xenopol aduce în prim-plan evoluția poporului român cu domenii esențiale pentru o națiune: etnogeneza, stabilitatea, unitatea, instituționalitatea, demografia, economia, viața politică, științifică, religioasă și relațiile internaționale.

În elaborarea concepției sale asupra istoriei, Xenopol pleacă de la distincția dintre faptele coexistente, care se raportează la spațiu și faptele de succesiune, care se dezvoltă în timp, distincție pe care el o considera piatra unghiulară a teoriei sale. Faptele coexistente se repetă, fără a se schimba și constituie obiectul de studiu al științelor teoretice, iar faptele de succesiune se schimbă permanent, dar nu se repetă și ele dau specificul științelor istorice.

În cazul faptelor de coexistență, scurgerea timpului nu modifică fenomenele, în vreme ce în faptele de succesiune timpul intervine ca un element modificator esențial. Deși distincția amintită determină deosebirea dintre științele teoretice și cele istorice, între cele două genuri de fapte nu există, după Xenopol, un zid despărțitor. Faptele de coexistență repetându‑se, se pot transforma până la urmă în fapte de succesiune, precum revărsările reluate ale unui fluviu dau naștere în final deltei sale, care-i o nouă formațiune geologică și geografică.

Alexandru D. Xenopol socotește că științele istorice se referă și la fenomene materiale și la cele spirituale. Vorbind de istorie, el nu o consideră o știință particulară oarecare, precum fizica sau chimia sau psihologia, ci un mod de concepție a lumei, modul succesiv, în opoziție cu modul coexistent. Istoria se îndeletnicește astfel cu fenomenele care sunt ceea ce sunt prin cursul timpului și acestea se referă și la societate și la natură și la spirit și la lumea materială.

Lucrări fundamentale:

1888 – 1893 Istoria românilor din Dacia Traiană, în 6 volume, prima istorie completă a românilor scrisă vreodată până la el;
1899 și, respectiv 1908 – Publică, de pe poziția de filosof al istoriei Les principes fondamentaux de l’histoire în 1899 și La théorie de l’histoire în 1908.

Aceste două lucrări, scrise și publicate în limba franceză i-au adus o faimă mondială de filosof al istoriei, recunoaștere universală și au cântărit decisiv în alegerea sa ca membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris.

Alte lucrări:

Cauzalitatea în succesiune;
Domnia lui Cuza Vodă;
Istoria partidelor politice din România;
L’Hypothèse dans l’histoire (original publicată în franceză);
Noțiunea valorii în istorie;
Principiile fundamentale ale istoriei;
Războaiele dintre ruși și turci și înrîurirea lor asupra Țărilor Române;
Sociologia e istoria (original publicată în italiană);
Studii asupra stăruinței românilor în Dacia traiană;
Teoria lui Roesler;
Zur Logik der Geschichte (original publicată în germană).

Pasaj din Domnia lui Cuza Vodă — Pasaj din *Domnia lui Cuza Vodă*

Rolul lui Alexandru D. Xenopol în epocă și în istoria României:

Alexandru D. Xenopol a avut meritul absolut unic de a scrie prima sinteză sau istorie completă a poporului român, Istoria românilor din Dacia Traiană, și de a o face larg cunoscută întregii lumi, deziderat formulat anterior cu extremă claritate atât de Mihail Kogălniceanu cât și de Nicolae Bălcescu, încă de pe vremea când aceste idei erau parte esențială a programului viitoarei revoluții de la 1848;
În plan educațional, ca profesor universitar, și ca titular simultan al catedrei de istorie a românilor, respectiv al celei de istorie universală, Alexandru Xenopol a contribuit la educarea și modelarea a multor generații de profesori de istorie și istorici români;
Simultan cu obligațiile didactice a desfășurat și o susținută și bogată activitate științifică, atât ca autor, publicând numeroase lucrări și studii în presa științifică a vremii, cât și ca editor, redactor și director al Revistei “Arhiva”, apărută la Iași;
Xenopol a fost unul din cei mai aprigi susținători ai înlăturării înapoierii economice și culturale a României, militând pentru continuarea dezvoltării învățământului la toate nivelele, începută atât de dinamic în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866);
De asemenea, în toate studiile sale economice, Alexandru D. Xenopol preconiza crearea unei puternice și diversificate industrii naționale, începută, de asemenea în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Ambele direcții, învățământul și industria, le vedea ca făcând parte din drumul spre realizarea unei independențe nu doar politice, ci și a uneia economice. Ca atare, marele istoric Alexandru D. Xenopol opunea concepțiilor liber schimbiste oficiale concepția protecționismului economic intern menit să asigure crearea unei industrii românești puternice care să permită, la rândul ei, dezvoltarea celorlalte compartimente ale economiei naționale: comerțul, finanțele, agricultura, etc.;
Pe plan internațional, remarcabilul om de cultură român a adus contribuții dintre cele mai importante la filosofia istoriei, așa după cum o dovedește lista de lucrări publicate atât în limba franceză cât și în limba germană și limba italiană, limbi pe care le stăpânea la nivelul unui vorbitor nativ elevat;
Prin întreaga sa activitate creatoare ca autor, eseist, filosof al istoriei, istoric, pedagog, sociolog și scriitor, Alexandru D. Xenopol a evidențiat cu pregnanță rolul său cel mai meritoriu în cultura română, prin faptul că a fost primul intelectual român de orientare universală care, utilizând principii metodologice moderne, a scos istoria din tiparele sale tradiționale și tradiționaliste, împletind-o strâns într-o documentație amplă, într-o viziune critică de ansamblu care să prezinte realist multitudinea formelor de manifestare a vieții sociale a oamenilor – economică, socială, politică, culturală, ideologică etc.

ROMULUS DIANU

Lasă un răspuns

22 martie1905 – 25 august1975

116 ani de la nașterea prozatorului, publicistului și traducătorului, Romulus Dianu.

Literatura scrisă de Romulus Dianu se evidențiază prin vervă epică și o notație rapidă, „făcută din fuga condeiului”. Scriitorul prezintă un mediu convențional, ușor cosmopolit și exotic, arătând o curiozitate intelectuală față de misterul eternului feminin. Personajele sale, precum Victoria Gherman din romanul Adorata (1930) și într-o oarecare măsură și cele din Nopți la Ada-Kaleh (1932) și Târgul de fete. Simplă călătorie mintală (1933), simt nevoia unei împliniri erotice absolute.

Biografia lui Romulus Dianu:

Romulus Dianu s-a născut la București. Părinții lui erau muncitorul ceferist Gheorghe Dima, o rudă a compozitorului Gheorghe Dima, și soția sa, Virgilia (născută Maiorescu), descendentă din familia lui Petru Maior.

A urmat școala primară la Murfatlar și Bârlad, iar apoi, cu ajutorul unchiului său, poetul George Tutoveanu, s-a înscris la secția clasică a Colegiului Național „Sfântul Sava” din București.

În 1925, a fost admis la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. A debutat în revista Rampa, în 1926, cu cronici literare. A lucrat timp de un an ca redactor al ziarului național-țărănesc „Dreptatea”, apoi ca redactor la ziarul Curentul, unde a colaborat până în 1944. A mai colaborat la Cotidianul (Brăila), Adevărul literar și artistic, Țara de Jos, Cetatea literară, Contimporanul, Universul literar, Bilete de papagal, apoi la Viața literară, Vremea, Azi, Familia, Săptămâna CFR, Glasul patriei, Argeș, România literară etc.

Prima sa carte intitulată Viața minunată a lui Anton Pann a fost o biografie romanțată a lui Anton Pann care a fost scrisă în colaborare cu Sergiu Dan și a apărut în 1929. Dan era prietenul lui cel mai bun, dar Dianu a fost, de asemenea, foarte apropiat de Ion Vinea și Pamfil Șeicaru. El a scris romanele Adorata (1930) și Nopți la Ada-Kaleh (1931), în care predomină stilul foiletonist al epocii.

Viața minunată a lui Anton Pann
“Baciul eră din nou în călduri. Toată vara trecută a cules din văi o iarbă care înghiață orice apă, și fărămițită în lapte crud, a mâncat-o la timp de iarnă, pentru ca nici o plăcere să nu-l mai ia de la oi.
Din înălțimea aceasta, se putea deosebi nu prea departe Silvinul, către care n-ar mai fi mult de mers, dar nu era încă vremea de pornit.
Laptele fusese făcut mari mari blocuri de caș cât roata plugului, suprapuse până la înălțimea inimei colibei. Ciobanii se supuseseră postului mare al Paștelui. Flăcăii miroseau a lapte dulce și a fân, și ar mai fi rămas în văgăuna aceea, unde zăpada încă nu se topise, dar ținea cald …”

Dianu a intrat în 1931 în serviciul diplomatic, lucrând timp de un deceniu ca secretar al lui Nicolae Titulescu și fiind acreditat la Liga Națiunilor.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el a scris în mod regulat pentru presa oficială. După război și formarea guvernului condus de Partidul Comunist Român, a fost arestat și trimis la închisoare din cauza activității jurnalistice desfășurate înaintea și în timpul războiului. A fost judecat în procesul așa-zișilor „ziariști fasciști”, alături de Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Grigore Manoilescu, Radu Demetrescu-Gyr, Romulus Seișanu sau Ilie Rădulescu, condamnat în 4 iulie 1945, la 20 de ani detenție grea, 10 ani de degradare civică și confiscarea averii „pentru crimă de contribuție la dezastrul țării și instigare la crime de război”. A fost eliberat la 10 octombrie 1955, după ce pedeapsa i-a fost redusă la 10 ani prin Decretul nr. 421.

Nopți la Ada-Kaleh
“La Orșova, viața e un vis, în paradis…”

“Pe fundalul unui cadru natural exotic în care locuitorii își duc cu greu existența valorificând resursele naturale și căutând să eludeze legile tot mai restrictive sunt proiectate figurile câtorva personalități inadaptate, oameni cu idealuri, veniți de aiurea și neintegrați vieții autarhice a comunității. Primarul Huzun, un turc de modă veche, tânăra parteneră a acestuia Yllen, figură angelică, dar cu trecut de damă de companie, agentul fiscal Dobrescu trimis de însuși rege pentru taxarea comerțului cu tutun, un proaspăt inginer și esența locurilor întruchipată de un contrabandist.”

sursa: https://constantinnistor.wordpress.com/2013/01/29/nopti-la-ada-kaleh-2/

După ce a fost eliberat, el a lucrat ca salahor, tăietor de lemne și vânzător ambulant de cărți. A fost găsit de către Ion Caraion vânzând cărți într-un pasaj, iar acesta l-a ajutat să primească o pensie din partea Uniunii Scriitorilor din România, prezentându-i-l lui Zaharia Stancu. El a scris trei cărți de proză în ultimii cinci ani din viață, plus o plachetă de versuri, Carmen miserabile, al cărei manuscris a fost pierdut de editura la care a fost predat. A mai tradus din opera literară a lui Fiodor Dostoievski, Bertolt Brecht și Georges Duhamel. Poetul și criticul literar Emil Manu îl considera „un intelectual fin și discret”.

Romulus Dianu murit la 25 august 1975, la București.

Opera lui Romulus Dianu:

Viața minunată a lui Anton Pann, în colab. cu Sergiu Dan, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1929 (ed. a II-a, Nastratin și timpul său,Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1934);
Adorata, roman, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1930 (ed. a II-a, Craiova, 1984; ed. a III-a, București, 1992);
Nopți la Ada-Kaleh, roman, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1932 (ed. a II-a, București, 1970; ed. a III-a, București, 1990);
Târgul de fete. Simplă călătorie mintală, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1933;
Trenul de Adjud, piesă de teatru jucată la teatrul de Stat din Satu Mare, stagiunea 1970-1971;
Trandafiri de octombrie și alte surâsuri, Editura Cartea Românească, București, 1971;
Fauna bufonă. Pseudozoologicon, vol. I-II, București, 1972-1975;
Fata de la Suza, București, 1982;
Esthera, roman, ed. îngrijită de Corneliu Popescu, pref. de Paul Dugneanu, București, 1995;
Jurnal intim din timpul detenției comuniste, Pitești, 1999.

ALECU POPOVICI

1 Răspuns

19 martie 1927 – 16 septembrie 1997

94 ani de la nașterea poetului, prozatorului și dramaturgului român, Alecu Popovici.

Biografia lui Alecu Popovici:

Alecu Popovici (Alexandru) s-a născut la Iași, în familia avocatului Remus Popovici și al soției sale, farmacista Fiva (n. Belzerov).

În perioada 1933-1937, a urmat școala primară, iar în 1937-1944, Liceul Național din Iași. În următorul an, a continuat cu Liceul „Marele Voevod Mihai” din București, obținând diploma de bacalaureat în 1945. În perioada 1945-1951, studiază la Facultatea de Medicină din Iași.

A început o activitate publicistică de timpuriu. A lucrat ca redactor la ziarul Moldova liberă din Iași, în perioada 1945-1950, asistent, în anul 1950, și lector de estetică, până în 1959, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, fiind în paralel redactor la revista pentru copii Licurici, în perioada 1952-1959.

Între 1959-1974, desfășoară o bogată activitate în domeniul teatral, fiind redactor la revista Teatrul, inspector-șef al teatrelor la Comitetul de cultură București (1968-1974), director al Teatrului „Ion Creangă” (1974-1983) și secretar literar la Teatrul „Nottara”, din 1983.

Alecu Popovici s-a simțit atras de literatură încă din perioada studiilor la liceu și la facultate. În 1943, a debutat cu poezii, în revista Vremea, publicând doi ani mai târziu un volum de versuri intitulat Cu abecedarul (1945).

Este autorul a numeroase opere literare pentru copii, peste 40 de piese de teatru și numeroase volume de proză și versuri. Piesele sale pentru copii au fost jucate la teatrele de păpuși și marionete din România; o parte din ele au fost reprezentate la Teatrul „Nottara” (Băiatul din banca a doua, 1961; Nu prea albă ca zăpada și motanul descălțat, 1964; Poveste neterminată, 1966), Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’, 1962), Teatrul „Ion Creangă” (Scufița cu trei iezi, 1968; Poveștile de aur, 1970; Cine se teme de crocodil?, 1972) și Teatrul Național din Cluj (Căruța cu artiști, 1978).

A obținut Premiul Uniunii Scriitorilor în 1961.

Alecu Popovici a murit în 1997 și a fost incinerat.

Opera lui Alecu Popovici:

Cu abecedarul, versuri, București, 1945;
Cea mai frumoasă aventură (Cetatea florilor), București, 1959;
Băiatul cu ricșa, povestiri, București, 1962;
Copii, haideţi la teatrul de păpuşi, 1963;
Costache Antoniu, 1964;
Întâmplări cu păpuşi, 1964;
Pasărea colibri, poveşti braziliene, 1964;
Începe teatrul, București, 1964;
Fotografia din perete, 1965;
Afară-i vopsit gardul, înăuntru, leopardul, 1966;
Nimic despre fotbal, 1966;
O fetiţă caută un cântec, 1967;
Zâmbiţi, vă rog, 1967;
De iarnă…, 1968;
Aventurile lui Aşchiuţă, 1970;
Zboară, zboară, 1971;
Grădina poveştilor, 1972;
Verişorii, 1977;
Fabule şi pseudofabule, 1986;
Băiatul din banca a doua, teatru, București, 1967;
Delfinul va sta în… coadă, București, 1992;
Povestea poveștilor, teatru, București, 1995.

Traduceri:

Balzac, Hanul roşu, 1963;
Arkadie Bukov, Povestiri umoristice, 1964;
O. Sekora, Căţelul zburător, 1965.

Filmografie:

Elixirul tinereții (1975).

ALECU RUSSO

Lasă un răspuns

17 martie1819 – 05 februarie1859

202 ani de la nașterea lui Alecu Russo.

Alecu Russo (Alecu Rusu, numele său de la naștere) a fost poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al generației de la 1848. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române.</p>

Motto: „Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase de la voi, atuncea mai bine muriţi prin sabia lui, decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în volnicia şi puterea de mai înainte” – Cronică moldovenească

Cântarea României
“… Doina şi iar doina!.. cântecul meu e versul de moarte al poporului la şezătoarea priveghiului… pământul îi e de lipsă… şi aerul îl îneacă… Văzut-am flăcăii scuturându-şi pletele… şi fruntea lor a se încreţi fără de vreme… florile de pe capul copilelor a se veştezi… şi poporul căutând în beţie uitarea necazurilor… Trist e cântecul în sărbătorile satului: “Birul îi greu, podvoada⁷ e grea!..” Bătrânii îşi ascund ochii plini de lacrimi, bărbaţii stau obidiţi… cântecele se sfârşesc în blestemuri… şi copiii căinează naşterea lor. Poporul e stâlpul ţării… fiecare părticică de pământ e vopsită cu sângele lui… şi într-o zi ni s-a zis: “Munceşte, române, de dimineaţă până în seară… şi rodul muncii nu va fi al tău!… tatăl tău ţi-a lăsat moştenire o ţarină şi arme… şi nu te vei bucura de dânsele… şi tu vei trăi vecinic robind… trupul şi sufletul tău vor fi străini pe pământul înrodit de tine… vei plăti aerul ce răsufli… vei plăti soarele ce te încălzeşte, şi locul unde zac oasele mamei tale, vei plăti dreptul să creşti vaca ce hrăneşte pe copiii tăi, şi boul ce-ţi ajută la muncă… trupul tău se va gârbovi sub bătaie, şi partea ta în lume va fi ocara!” Veneticii zisu-ne-au în limba lor: “Al nostru e pământul şi acei ce locuiesc pe dânsul… ale noastre câmpurile… ale noastre dealurile… ale noastre cotunele, satele şi târgurile, colibele şi curţile, toată mişcarea şi toată suflarea… Tu ai fost puternic şi viteaz în luptă… dar puterile tale s-au tocit de sărăcie şi de stricăciune… şi noi am cules rodul vitejiei tale… Vor veni feciori cu mângâieri mincinoase de ţi-or povesti că eşti şi tu un popor… Noi suntem păstorii… Tu eşti turma chinurilor…” Toţi îşi bat joc de viaţa, munca şi sărăcia ta, şi slugile slugilor calcă peste trupul tău… cei ce zic că sunt aleşii tăi cresc în măriri şi avuţii, şi ţie-ţi este frig, şi copiilor tăi le este foame!.. Ei fac legi, dar nu pentru dânşii, ci pentru împovărarea ta!.. Doina şi iar doina!.. Suntem pribegi în coliba părintească… şi străini în pământul răscumpărat cu sângele nostru!.. Dar în câmpie creşte, şi pe deal iarăşi creşte o floare pentru popoarele chinuite… Nădejdea! …”

Biografia lui Alecu Russo:

Alecu Russo s-a născut într-un sat pe valea Răutului, Prodăneştii Vechi – „un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un păr mare în mijloc” -, lângă Chişinău, în familia lui Iancu Rusu, care făcea parte din mica boierime, înrudindu-se cu familiile Negruzzi, Rosetti şi Gane.

În 1829, este trimis de tatăl său (mama îi murise în acest an în urma unei cumplite epidemii de holeră) în Elveția, la Institutul lui François Naville de la Vernier, unde învață limbile franceză și germană şi va lua contact cu marile curente intelectuale şi ideologice din Europa acelor ani. Pe băncile institutului scrie primele sale încercări literare. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză și au apărut postum, în traducere.

În toamna anului 1835, părăseşte Elveţia, îndreptându-se spre Viena, pentru studii de comerţ.

În 1836, tânărul scrie poemele „La mort d’Alibaud” şi „Epitaphe d’Alibaud”, în limba franceză, ambele inspirate de tânărul Louis Alibaud care, care, după un atentat nereuşit împotriva regelui Ludovic Filip, este condamnat la moarte. Scrierile sale sunt semnate Alecu Russo. De pe acum, Russo se dovedește un revoltat, cu un deosebit simț al dreptății și al egalității, un liberal în gândire, fiind, mai apoi, ideologul mișcării revoluționare de la 1848 din Moldova.

În noiembrie 1836, se îndreaptă spre ţară, fiind expulzat din Austria, ca suspect politic, fiindcă la o percheziţie asupra sa se găsiseră două încercări poetice în limba franceză, în spirit revoluţionar.

În anul 1839, se întoarce în Moldova, probabil la moșia de la Negrișoasa, în ținutul Bistriței, unde tatăl său arendase niște pământuri. Împreună cu Alecsandri întreprind o călătorie în ținuturile Neamțului, intrând în contact cu frumusețea folclorului, cu peisajul românesc. Acestea toate, călătorii și impresii, vor deveni material etnopsihologic pentru celebra Piatra Teiului.

Un an mai târziu, în 1840, se stabilește la Iași, în urma unor dezacorduri cu familia. Impresionat de locuri și de locuitori, Alecu Russo scrie Iașii și locuitorii lui la 1848 (în franceză). Tot acum, scrie Studie naționale, lucrare apărută postum sub îngrijirea lui V. Alecsandri.

În 1841, Domnitorul Mihail Sturdza îi încredințează un post de funcționar la Tribunalul districtual de la Piatra Neamț, iar peste 4 ani, în 1845, Alecu Russo scrie piesele Băcălia ambițioasă și Jicnicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Național. La Mânjina, moșia lui C. Negri, face cunoștință cu mai mulți intelectuali progresiști munteni, printre care și Nicolae Bălcescu.

În anul 1846, îi apare în Albina Românească articolul „Critica criticii”, un studiu programatic în spiritul Introducțiunii de la Dacia literară, apoi, în urma reprezentaţiei comediei „Jicnicerul Vadră”, care i-a înfuriat pe reprezentanţii regimului „tiranic” al domnitorului Mihail Sturza, Russo este surghiunit, pentru câteva luni, la mănăstirea Soveja. Autorităţile, apreciau că piesa „atacă orânduiala publică şi întocmirea ţării”, hotărau „arestuirea tulburătorilor” şi trimiterea în surghiun: „Să se închidă Alecu Russo ca un răzvrătitor al orânduielii publice în ţara sa; să se privegheze zi şi noapte de către doi jandarmi destoinici şi nemitarnici, să se ţie la cea mai aspră popreală fără a i se da de scris sau a primi el scrisori, şi a se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni, spre a-şi veni la pocăinţă şi la ispăşania păcatelor”.

Cu acest prilej, Russo descoperă minunata baladă „Mioriţa” şi tot acolo, va scrie „Jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846”, publicat postum de Al. Odobescu.

Soveja – ZIARUL UNUI EXILAT POLITIC LA 1846 –
“Iași – 4 martie

4 martie. Iata-ma dar pus la-nchisoare si singur. Temnicerul meu a pornit azi la Iasi… Am ramas dar singur… adica sechestrat intr-o vizuina fara orizont, unde soarele abia patrunde-n sila printre niste brazi starciti… Vantul suiera toata ziua; omatul acopera cu un giulgiu intristat coastele aprige ale muntilor. Oamenii umbla aci acoperiti cu niste vesminte salbatice de piei de oaie; ar putea crede cineva ca ma aflu in Siberia si cu atat mai mult in Siberia, incat sunt aici pe temeiul unei legi care nu are fiinta… Dar, ce sa zic! Nici partea mea nu e tocmai de lepadat, caci iata-ma cu putina cheltuiala preschimbat in jertfa politica… suferind lipsuri, bantuit de exil si de arbitrar, cine ma va putea oare opri de a ma declara un om mare prigonit? De n-ar fi pilda cam primejdioasa, eu n-as avea alta decat a rade de aceste imprejurari… si daca nu mi-ar lipsi cartile, de n-as fi pus la popreala, daca as avea cu mine straie si rufe, in sfarsit, daca nu mi-ar fi asa de urat si as mai putea sa vad cateodata vreo figura cunoscuta, apoi, zau, nu stiu de n-as fi aici tot asa de bine, ca si in Iasi…”

În 1847, scrie articolele Poezia populară și Decebal și Ștefan cel Mare, publicate postum în Foaia societății pentru literatură și cultură română din Bucovina. După încercarea lui Negruzzi din 1840, Poezia populară devine o operă fundamentală de cercetare a folclorului.

În anul 1848, Russo participă la mișcarea revoluționară din Moldova alături de V. Alecsandri, după care a luat parte la Marea Adunare Națională românească de la Blaj din 3/15 mai 1848 și la adunarea de la Lugoj din 15/27 iunie 1848. A fost arestat la Dej și întemnițat la Cluj. A militat pentru Unirea Principatelor Române. În urma eșecului acestei revoluții, Alecu Russo se refugiază mai întâi în Ardeal, iar mai apoi se stabileşte la Paris.

În 1850, apare în România Viitoare, revistă politică a românilor exilați la Paris, Cântarea României (versiune franceză): „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată «Cântarea României» … E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic” (Nicolae Iorga).

În 1851, se întoarce în țară; publică în Zimbrul scriere Studie moldoveană sub pseudonimul Terenție Hora, iar în 1855, după o absență mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în România literară a lui Vasile Alecsandri Cugetări. Adept al unui conservatorism literar și lingvistic, fără a fi potrivnic influențelor apusene, înverșunat critic al „restauratorilor“ limbii, al latiniștilor și al „ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluția limbii și a literaturii române cu o cumpănită gândire, ținând seama de tradiție: „Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă și formele și stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și cea latină și greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi gramatic, aș călători pe toate malurile românești și aș culege limba“. Apare în România literară a lui Alecsandri Cântarea României (versiunea românească).

Studie moldovană
“… IV

Acestea sunt suvenirele care le jelesc, parte s-au dus, parte se duc… cu cât vremea trece mai iute şi le acoperă de uitare, cu atâta par mai frumoase. Nu mai înţelegem viaţa de la ţară; părinţii noştri singuri o cunoşteau. Vara şi iarna, porţile curţilor scârţâie, orzul şi ovăzul nu ajungeau la musafiri, pivniţa era plină până în gât de vin vechi, de Odobeşti şi de Cotnari, iar pelinul voios se scotea cu mare ceremonie la zi-întâi mai. Boierii de primprejur în chiotele surugiilor, în pocnetele harapnicelor, în împuşcăturile feciorilor boiereşti se adunau când la unul, când la altul. Ţiganii trăgeau la manele de se omorau, cucoanele sulimenite oftau, iar boierii aşezaţi pe covoare beau vutcă în papucii amorezelor; îşi zvârleau în sus fesurile şi se sărutau cu lautarii; când nu erau nici musafiri, nici lăutari, nici amor, rămânea frica tâlharilor. Gătirea unei familii boiereşti de ţară era un eveniment serios, la care cucoana gândea cu cinci luni mai nainte; pornirea era o bejenie întreagă. Astăzi ducerea la ţară seamănă o preumblare la Copou; cel mai ahotnic şade două sau trei luni între gazete, reviste şi publicaţiile nouă ale Parisului şi ale Iaşului; poarta îi încuiată, boierul cască pe un divan, cucoana pe celălalt, când şi când câte o rară vizită întreieşte mai mult decât împrăştie urâtul; boierii nu mai au prin sat nici cumetri, nici fini, nici finişoare; nici că se mai învârteşte prin ogradă hora sătească, de-abia s-a zărit boierului când ajung şi când pornesc… Verdeaţa câmpului se cuprinde în iarba din ogradă… umbra copacilor… în doi salcâmi din grădină. După trei luni de zile, boierul şi cucoana se întorc în colbul Iaşilor, şi nouă luni suspină iarăşi după petrecerea şi frumuseţea de la ţară. …”

La doar câteva zile după Unirea Principatelor Române, unul din idealurile sale cele mai înalte, la 05 februarie 1859, Alecu Russo moare, la doar 40 de ani, fiind bolnav de „troahnă” (tuberculoză).

A fost înmormântat la mănăstirea Bărboi, din Iaşi, într-o groapă de cărămidă, în curtea bisericii, iar mai târziu a fost depus în cripta comună din interiorul lăcaşului de cult.

O inscripţie aminteşte de faptul că acolo se află osemintele celui care, dăruindu-se cu toată fiinţa sa luptei pentru dreptate, libertate şi unire, s-a socotit „ostaşul propăşirii”. Într-o mică nişă, săpată în perete, este mormântul lui Alecu Russo, marcat de o placă de marmură neagră, nefixată în perete, cu următoarele cuvinte: „Alecu Russo, 17 martie 1819 – 14 februarie 1859, ale cărui oseminte au fost mutate de lângă zidul de afară în Sf. Biserică, în semn de patriotică recunoştinţă”.

Garabet lbrăileanu spunea despre Alecu Russo: „În epoca dinainte de 1848, în Moldova critică, numai un om ca A. Russo, cu cultura lui franceză şi liberală dinainte de 1848 şi de după 1830, anul ce se numeşte în istorie anul slavei, cu temperamentul lui entuziast, visător, generos, cu mintea lui largă şi înţelegătoare, cu firea lui blândă, unduioasă, dezmierdătoare, bogată, izvorâtoare de gândiri şi de simţiri, a putut deveni reprezentativ”.

Opera lui Alecu Russo:

Cântarea României (1850);
Amintiri;
Iașii și locuitorii lui în 1840;
Palatul lui Duca Vodă;
Decebal și Ștefan cel Mare;
Piatra Teiului;
Stânca Corbului.

Amintiri
“… III

Dar anii trec… vine vremea ca copilul cel vesel şi slobod ca o căpriţă să lase câmpul cu flori, poveştile nesfârşite, cuibul şi şezătoarele satului şi să intre în viaţa chinurilor prin cartea de învăţătură… Nu este românul din acele neamuri fericite, ce au hrana minţii la uşa părintească; multe veacuri şi-a primblat el cortul de pe şesuri pe dealuri, de pe dealuri pe alte dealuri, căutându-şi pământul strămoşesc… acum încă e pribeag pe lumea înţelepciunii, şi trebuie în neagra străinătate să-şi agonisească putere, pentru a mărturisi şi sfinţi patria mult iubită, dar mult necăjită, patria asta ce se clatină ca o luntre uşoară în toate părţile, şi se întoarce când la apus, când la răsărit, când la miazăzi, când la miazănoapte, ca frunza vârtejită de furtunile toamnei… departe trebuie să câştige inima şi pâinea sufletească, ce susţine în zilele nedreptăţilor şi înfrumuseţează zilele senine… căci pâinea sufletească şi inima sunt un rod scump şi rar al pământului român, ist bogat de roduri… într-o zi, copilul care îl chemăm cuconaş şi se va chema mai târziu neamţ, franţuz, şi mai în urmă bonjurist, copilul crescut în huzur, în bumbac şi în toate dragostele mamei trece într-o caretă… careta se mişcă… se tot mişcă… merge şi tot merge peste nouă ţări şi nouă hotare… icoana tristă a vieţii politice a bietelor ţări…”

MIRCEA ELIADE

Lasă un răspuns

13 martie1907 – 22 aprilie1986

114 ani de la nașterea savantului, jurnalistului, memorialistului, autorului de ficțiuni, Mircea Eliade.

Mircea Eliade a fost socotit, alături de Emil Cioran și Constantin Noica, printre cei care au înnoit canoanele de atitudine și de expresie ale discursului intelectual modern.

Eliade a apărat și întrupat totodată statornicia unei civilizații de agricultori și deschiderea spre zări necuprinse a păstorilor purtați de ritmurile transhumanței. Cutreierând pământul în lung și în lat, făcând practic naveta între două continente, el a rămas statornic în spirit, gândind și scriind românește, făcând din cultura sa de origine un argument de universalitate.

Biografia lui Mircea Eliade:

Mircea Eliade s-a născut în București (primele amintiri, însă, sunt legate de Râmnicu Sărat, unde tatăl său se mută cu serviciul, la câteva luni după nașterea lui Mircea). Este fiul Ioanei, năcută Stoian, și al lui Gheorghe Eliade. Despre familia lui oferă date în Memorii:

“Fratele meu, Nicolae Remus, se născuse cu un an mai înainte, iar după patru ani a venit pe lume Cornelia. Tatăl meu etra moldovean din Tecuci și înainte de a-și schimba numele în Eliade, se numea Ieremia. Dicționarul francez-român pe care l-am folosit tot timpul liceului era semnat – Gheorghe Ieremia. Tata era cel mai mare din patru copii. Al doilea băiat, Costică, era, ca și tata, ofițer, dar făcuse Școala de Război, ajunsese ofițer de stat major și a înaintat până la gradul de general de divizie, în timp ce tata, mai înțelept sau mai nepriceput, n-a reușit să treacă de gradul de căpitan. Fratele cel mai mic, Pavel, după aventuri despre care familia nu vorbea niciodată, intrase funcționar la Căile Ferate. Ultima oară, când am aflat vești despre el, ajunsese șef de gară. L-am întâlnii de foarte puține ori. Era brun, ca și tata, dar nu-și pierduse părul și părea mai frumos. Singura lor soră murise curând, după ce se căsătorise cu un învățător. N-am știut niciodată cum arătase, unde trăise și cde făcuse […] N-am știut niciodată de ce tata și cu unchiul Costică și-au schimbat numele din Ieremia în Eliade, nici de ce celălat frate s-a încăpățânat să rămână Pavel Ieremia. Tata spunea că au făcut-o din admirație pentru Eliade-Rădulescu.”

Cât despre familia mamei “tatăl (bunicului) venise de copil la București, muncise câțiva ani argat la grajdurile de la barieră, ajunsese vizitiu de diligență, apoi geambaș, și în cele din urmă cumpărase nu știu câte hectare de grădină și-și clădise hanul. Nimeni nu știa exact să-mim spună de unde venise străbunicul. De la Dunăre, spunea unchiul Mitache. De la Olt, pretindea una din mătuși, și-mi spunea chiar numele satului: Arvirești.“.

În 1912, tatăl este mutat la Cernavodă (unde familia va rămâne până în 1914, când se reîntoarce în București). mircea urmează, în această localitate, clasa I.

În perioada 1917-1925, Eliade urmează cursurile Liceului Spiru Haret. își descoperă pasiunea pentru științele naturii, dar rezultatele la învățătură sunt mai degrabă mediocre și oscilante (în primul an rămâne corigent la română, franceză și germană). Prin 1919-1920 își improvizează un laborator de chimie în mansarda casei.

Pe 21 mai 1921, debutează cu articolul de popularizare a cunoștințelor științifice Dușmanul viermelui de mătase, publicat în Ziarul științelor populare și al călătoriilor, sub semnătura Eliade Gh. Mircea. Ziarul îi acordă Premiul I, pentru povestirea Cum am găsit piatra filozofală. Începe să scrie Romanul adolescentului miop, sub influența lui Giovanni Papini.

În 1925 se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie. Aici îi are profesori pe Constantin Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu și Nae Ionescu. Cel din urmă îi devine mentor.

În 1926, publică în Revista universitară, pe care o îngrijește, un articol teribilist-critic la adresa lui Nicolae Iorga, stârnind un scandal. Începând cu luna noiembrie, Pamfil Șeicaru îl angajează redactor la ziarul Cuvântul, unde scrie și Nae Ionescu. Aici Eliade desfășoară o publicistică abundentă și agresivă.

În primăvara lui 1927, călătorește în Italia, unde îl întâlnește pe Giovanni Papini, iar în septembrie, începe să publice seria de articole Itinerariu spiritual, manifest al generației sale.

În octombrie 1928, obține licența cu o teză despre filozofia Renașterii. Pe 20 noiembrie, pleacă spre India, unde primește o bursă de la maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar. Ajuns, la sfârșitul lui decembrie, la Calcutta, începe să studieze gramatica sanscrită și filosofia hindusă, sub îndrumarea profesorului Dasgputa.

În 1930, se mută în casa lui Dasgputa, unde o cunoaște pe Maitreyi, fiica profesorului. În septembrie, se produce ruptura de Dasgputa, provocată de povestea de dragoste dintre Eliade și Maitreyi. Dat afară din casa mentorului său, Eliade pleacă în Himalaya, unde se adăpostește, până în martie 1931, în câteva mânăstiri. În țară este publicat romanul Isabel și apele diavolului, debutul editorial al lui Eliade.

Revenit în Calcutta, în 1931, părăsește India, în decembrie, pentru a-și satisface serviciul militar în țară. Plănuiește să se întoarcă.

În 1932, apare micul volum de eseuri Solilocvii, iar în mai, 1933, apare Maitreyi, romanul care câștigase un concurs de manuscrise, premiat de o comisie formată din Perspessicius, cezar Petrescu, Mihail Ralea, Șerban Cioculescu și G. Călinescu.

Maitreyi
“Am şovăit atîta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă cînd am întîlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai tîrziu, după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întîmplat în 1929, iar eu întîlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni mai înainte. Şi dacă sufăr oarecum începînd această povestire, e tocmai pentru că nu ştiu cum să evoc figura ei de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranţa şi turburarea celor dintîi lntîlniri.
Îmi amintesc foarte vag că, văzînd-o o dată în maşină, aşteptînd în faţa lui “Oxford Book Stationary” ― în timp ce eu şi tatăl ei, inginerul, alegeam cărţi pentru vacanţele de Crăciun ― am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreţ. Mi se părea urîtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrînte, cu sînii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. …”

La începutul lui ianuarie 1934, în urma asasinării de către legionari a prim-ministrului I. G. Duca, Cuvîntul este interzis, iar Nae Ionescu, directorul publicației, considerat instigator moral al crimei, este arestat. Tot în ianuarie, Eliade se însoară cu Nina Mareș. Apar romanele Întorcerea din rai, prima parte dintr-o proiectată serie desprde aspirațiile tinerei generații, din care va reuși să mai scrie doar Huliganii (1935), și Lumina ce se stinge, carte de factură joyceană, pe care mai târziu o va renega, socotind-o ilizibilă. Publică volumele de eseuri și studii Oceanografie, India și Alchimia asiatică.

În 1935, apar Huliganii și Șantier, “roman indirect” sub formă de jurnal.

1936 este anul când Eliade publică, la București, cu titlul Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, lucrarea de doctorat. Apare romanul cu vampiri Domnișoara Christina, care va atrage autorului acuzația de pornografie și îndepărtarea din învățământ.

Domnișoara Christina

În 1937, îngrijește două volume de Scrieri literare, morale și politice din opera lui B. P. Hașdeu, în care vede un model, precum și Roza vânturilor, o amplă antologie din publicistica lui Nae Ionescu, căreia îi adaugă o consistentă postfață. Apare în volum nuvela Șarpele, de asermenea, vede lumina tiparului lucrarea Cosmologie și alchimie babiloniană. Sub influența lui Nae Ionescu, se accentuează alunecarea lui Eliade spre extrema dreaptă.

Șarpele

Pe 14 iulie 1938, Eliade este arestat și, pentru că refuză să se desolidarizeze publkic de Mișcarea Legionară, este închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, alături de Nae Ionescu și de numeroși alți legionari. Pe 25 octombrie este eliberat din motive medicale. Pe 29 octombrie, Eliade semnează totuși o declarație în care se desolidarizează Mișcafrea Legionară, acest episod nefiind amintit în Memorii. La sfârșitul anului, apare Nuntă în cer, roman scris în lagăr.

În 1939, publică volumul de eseuri Fragmentarium.

În 1940, pleacă la Londra, ca atașat cultural. Apar Secretul doctorului Honigberger și Nopți la Serampore.

Din februarie 1941 (până în 1944), Eliade este consilier cultural în Portugalia, la Lisabona. În acest răstimp, publică Mitul reintegrării, lucrarea cu tentă propagandistă Salazar și revoluția din Portugalia (1942), Comentarii la legenda Meșterului Manole și Insula lui Euthanasius (1943). Asupra acestei perioade dă seama Jurnalul portughez, publicat pentru prima oară în limba română în 2006 (Editura Humanitas).

În 1944, moare soția lui, Nina Eliade.

În 1945, neputând să se întoarcă în țara ocupată de sovietici, de teama represaliilor pentru trecutul său de dreapta, Eliade ajunge la Paris, în septembrie. La invitația lui Georges Dumezil ține un curs la Ecole des Hautes Etudes (Sorbona). Perioadă extrem de critică pentru Eliade, din punct de vedere material.

În perioada 1946-1949, ține cursuri la Sorbona și are numeroase contribuții la publicațiile științifice pariziene. În 1948, îi apare, la Editura Gallimard, Techniques du Yoga.

În 1949, publică la Paris, Tratatul de istorie a religiilor, lucrarea sa de căpătâi și pilonul sistemului său teoretic. Începe lucrul, în limba română, în care continua să scrie literatură, la romanul, Noaptea de Sânziene.

Vol. III, Istoria credințelor și ideilor religioase

În 1950, se căsătorește cu Christinel Cotescu. Desfășoară, acum și în anii următori, o bogată activitate ingternațională de conferențiar, în calitate de invitat, la numeroase universități, congrese și seminare. Apare La Nuit Bengali, traducerea în franceză după Maitreyi.

În 1951, apare monografia despre șamanism, Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase.

Publică, în 1954, în Franța, Le Yoga, Immortalite et liberte, iar în 1955, apare traducerea în franceză a romanului Noaptea de Sânziene, cu titlul Foret Interdite. Cartea, socotită de scriitor capodopera lui literară, va apărea în limba română abia în 1971, într-o editură a exilului (fiind publicată și în România, abia în 1991, sub îngrijirea lui Mircea Handoca, devotatul biobibliograf al lui Mircea Eliade).

În 1957, ajunge, ca profesor, la Chicago, Va rămâne aici până la moarte, continuând însă să își petreacă o parte a anului la Paris. Apare, în germană, versiunea originală din Sacrul și profanul (traducerea franceză va fi publicată în 1965).

La Gallimard, în 1963, apare Aspects du mythe. Publică la Madrid, în română, un volum de Nuvele.

Peste 3 ani, în 1966, este ales membru al Academiei Americane de Arte și Științe și devine Doctor Honoris Causa al Universității Yale. La Madrid apare, în română, primul volum de Amintiri: Mansarda.

Îi apare, în 1968, în România, un interviu dat lui Marin Sorescu, în revista Luceafărul.

Continuă recuperarea românească, în 1969, a scrisului exilatului. La București apar două volume Eliade: Maitreyi, Nuntă în cer, cu o prefață de Dumitru Micu, și antologia de proză fantastică, La țigănci și alte povestiri (studiu introductiv de Sorin Alexandrescu, în sumar: Domnișoara Christina, Șarpele, Secretul doctorului Honigberger, Nopți la Serampore, Un om mare, Douăsprezece mii de capete de vite, Fata căpitanului, Ghicitor în pietre, La țigănci, Adio! și Podul).

În 1972, apare în revista Contemporanul un amplu interviu luat lui Eliade de Adrian Păunescu, deși autoritățile comuniste depun eforturi pentru a-l convinge pe savant să viziteze România, interviul este cenzurat, fapt care stârnește furia lui Eliade.

În 1973, apare, la Gallimard, primul volum din jurnalul lui Eliade (Fragments d’un journal, 1945-1969). Volumul al doilea va apărea în 1978, iar al treilea, în 1986.

În 1976, i se acordă, la Sorbona, titlul de Doctor Honoris Causa. E publicat, în franceză, primul volum din Istoria ideilor și credințelor religioase (vol. II, 1978, vol. III, 1983). Traducerea românească a trilogiei, semnată de Cezar Baltag, e publicată la București, înttre 1981 și 1988.

Apare, la Paris, în 1977, în limba română, la o editură a emigrației, culegerea de nuvele fantastice În curte la Dionis, iar în 1978, în România, este publicată traducerea Aspecte ale mitului (în traducerea lui Paul G. Dinopol). În același an, apar o traducere în franceză după Șarpele și volumul de convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, L’Epreuve du labyrinth (Proba labirintului).

Traducerea De la Zalmoxis la Genghis Han, realizată de Maria și Cezar Ivănescu, apare la București, în anul 1980. Tot acum, e publicat primul volum de memorii (Memoires, I, 1907-1937), Les promesses de l’equinoxe). Versiunea engleză apare în 1981, cu titlul Autobiography. La o editură românească din Paris apare miniromanul Nouăsprezece trandafiri.

În 1981, la București, este publicată masiva antologie de proză fantastică În curte la Dionis, cu o postfață de Eugen Simion. Din cuprins fac parte, pe lângă câteva texte deja incluse în culegerea La țigănci, nuvelele Pe strada Mântuleasa, Les trois graces, Șanțurile, Ivan, Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, În curte la Dionis și Tinerețe fără bătrânețe.

În 1985, catedrei de Istoria religiilor, de la Universitatea din Chicago, i se dă numele Mircea Eliade.

Pe 22 aprilie 1986, Mircea Eliade moare la Chicago, fiind incinerat a doua zi.

În 1987, apar cele 16 volume din The Encyclopaedia of Religions, pe care Eliade le-a coordonat și îngrijit în calitate de editor, în ultimii ani ai vieții.

Al doilea volum de Memorii, apare, în franceză, în anul 1988.

În 1989, este publicat, la București, un volum cuprinzând scrierile de tinerețe Romanul adolescentului miop și Gaudeamus.

Opera lui Mircea Eliade:

Opere literare:

Romanul adolescentului miop, roman (1928);
Gaudeamus, roman (1929);
Isabel și apele diavolului, roman (1930);
Lumina ce se stinge, roman (1931);
Maitreyi, roman (1933);
Întoarcerea din rai, roman (1934);
Huliganii, roman (1935);
Șantier. Roman indirect (1935);
Domnișoara Christina, nuvelă (1936);
India (1936);
Șarpele, nuvelă (1937);
Nuntă în cer, roman (1939);
Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940);
Nopți la Serampore, nuvelă (1940);
Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963);
La țigănci, nuvelă (1959);
Noaptea de Sânziene, roman (1971);
În curte la Dionis, nuvele (1977);
19 trandafiri, roman (1980);
Viața nouă (Ștefania), roman neterminat.

Lucrările publicate în limba română:

Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat la Editura Muzeul Literaturii Române abia în anul 1988, ediție curentă, Humanitas, 2004;
Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004;
Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003;
Solilocvii, 1932,
Maitreyi, 1933, roman indian;
Oceanografie, 1934;
Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003;
Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003;
Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991;
India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003;
Incercarea labirintului , roman;
Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003;
Huliganii, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003;
Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003;
Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003;
Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991;
Șarpele, 1937;
Fragmentarium, 1938;
Nuntă în cer, 1938;
Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003;
Nopți la Serampore, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003;
Mitul reintegrării, 1942;
Salazar și revoluția în Portugalia, 1942;
Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006;
Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003;
Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991;
Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004;
Coloana nesfârșită (piesă de teatru), 1970 Roma “Revista scriitorilor Români”, 1976 în „Secolul XX”, 1996 Editura Minerva, 2001 Editura „Destin” din Deva;
Noaptea de Sânziene, 1971;
În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004;
Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas, 2004;
Viață nouă (Ștefania), Jurnalul Literar, 1999;
Religii australiene, ediție curentă Editura Herald, 2012.

Lucrările publicate în limbi străine:

Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), în limba franceză;
Os Romenos, latinos do Oriente („Despre Români, latinii orientului”), 1943, în limba portugheză;
Tehnici ale Yoga, 1948;
Traité d’histoire des religions (1949), în limba franceză;
Le mythe de l’éternel retour (1949), în limba franceză;
Imagini și simboluri, 1952;
Yoga. Nemurire și libertate, 1954;
Le Sacré et le Profane (1956), în limba franceză;
Forgerons et alchimistes (Făurari și alchimiști), 1956, în limba franceză;
Mythes, rêves et mystères, (Mituri vise și mistere), 1957, în limba franceză;
Initiation, rites, sociétés secrètes (Nașteri și renașteri), 1958, în limba franceză;
Mefistofel și androginul, 1962;
Patañjali et le Yoga (1962), în limba franceză;
Aspects du mythe (1963), în limba franceză;
The Quest (titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969;
De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970;
Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l’extase (1974), în limba franceză;
Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions (1976), în limba engleză;
Istoria credințelor și ideilor religioase, 1976-1983;
Uniformes de général, nouvelles, traduction du roumain par Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1981;
Les Trois grâces, nouvelles, traduction du roumain par Marie-France Ionesco et Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1984;
Symbolism, the sacred, and the arts, 1985;
Briser le toit de la maison, 1986.

Opere memorialistice:

Romanul adolescentului miop,scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004;
Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris);
Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa);
Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006;
Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006.

Ecranizări:

The Bengali Night (1988);
Domnișoara Christina (1992);
Șarpele (“The Snake”) (1996);
Eu sunt Adam! (1996);
Tinerețe fără tinerețe (“Youth Without Youth”) (2007);
Domnișoara Christina (2013).

CONSTANTIN CHIRIȚĂ

Lasă un răspuns

12 martie 1925 — 14 noiembrie1991

96 ani de la nașterea prozatorului, scriitorului, romancierului, scenaristului, eseistului, Constantin Chiriță.

Constantin Chiriță a fost prozatorul ale cărui cărţi se adresau în special cititorilor de vârsta pre-adolescenței și adolescenței.

Biografia lui Constantin Chiriță:

Constantin Chiriță s-a născut în familia unor învăţători din comuna Ibăneşti, judeţul Vaslui. Primele șase clase liceale le-a absolvit la Colegiul Național „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad, ultimele două la București.

A urmat Politehnica din București, dar nu a finalizat studiile. A fost apoi redactor la ziarul Scînteia și muncitor pe șantierul de la Bumbești-Livezeni.

În anul 1949, debutează ca scriitor cu nuvela Matei Ioan a cucerit viaţa, scrierile sale fiind în parte creații în stilul realismului socialist. S-a remarcat ca romancier și scenarist. A fost redactor la diferite publicaţii literare, sociale şi politice din ţară printre care „Luceafărul”, „Sportul literar”. A deținut funcția de vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor.

Inspirându-se din viaţa lumii industriale, el publică romane precum: Oţelul (1960), Întâlnirea (1971). Romanul Pasiuni (1962) este dedicat vieţii universitare.

Se remarcă ca scriitor de proză de aventuri pentru copii şi tineret. Ciclul de romane care îi aduce popularitatea este Cireşarii, început în 1956, încheiat în 1968, cuprinzînd 5 volume: I – Cavalerii florii de cireş (numit iniţial Teroarea neagră), II – Castelul fetei în alb, III – Roata norocului, IV – Aripi de zăpadă (numit iniţial, Teroarea albă), V – Drum bun cireşari!.

Cavalerii florii de cireș
“De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din turnul şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme indicau fără greşeală ora exactă. Rareori, iarna, în timpul viscolelor, zăpada cotropitoare oprea mersul lor pe cadranul dinspre soare răsare, iar primăvara, hulubii sau ciorile sau alte zburătoare, în zbenguiala lor, grăbeau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare dată, moş Timofte Păstrăvanu, paznicul şcolii, care-şi începuse meseria aceasta încă de pe vremea instalării marelui ornic, şi care, aşa cum spuneau elevii din clasele superioare, şi-o va încheia doar o dată cu oprirea definitivă a ceasului, se urca în turn, scutura scripeţii uriaşi şi începea să învârtească o manivelă cât oiştea carului. După ce asculta câteva clipe tic-tacul tunător şi clătina din cap a încuviinţare, moş Timofte scotea de la brâu o cutie rotundă de metal, cândva strălucitoare, o cutie mare cât o farfurie, o proptea pe genunchi şi o pocnea cu pumnul în creştet. …”

Cireșarii, volumul I

Castelul fetei în alb
“În orăşel se aciuase liniştea zilelor de vară. Tinerii plecau dis-de-dimineaţă la scăldat, lăsînd curţile, străzile şi mahalalele pustii, moleşite şi tăcute. Spre seară se pornea un oarecare freamătcare se risipea însă la primele adieri ale nopţii, cînd orăşelul îşi aşternea docil străzile la picioarele perechilor visătoare. Era vară şi cald, era vacanţă, era un oraş mic, era monotonie,lene, amorţeală, adică tot ceea ce nu se potriveşte tinereţii. Pentru că tinerii erau acei care sufereau cel mai mult în orăşel. Şi era cald şi era moleşeală şi nimic neobişnuit nu se profila încă înzarea vremii.
Un timp, toţi tinerii, și nu numai ei, își obosiseră gura tot povestind şi lăudînd isprava Cireşarilor în Peştera Neagră. Dar gloria, cu cît creşte mai repede, cu atît dispare mai repede. Maiales într-un orăşel unde zgomotul unei ferestre sparte în centru se aude în acelaşi timp în toate mahalalele. S-au spus vrute
şi nevrute pe socoteala Cireşarilor, dar seştie că orice melodie cîntată prea des începe, după un timp, să obosească. Singurul care nu prea părea încîntat de celespuse cîndva de un mare spirit al omenirii despre glorie era, bineînţeles, Tic. …’

Cireșarii, volumul II

Roata norocului
“Cum ajunseseră cireşarii în orăşelul D….? Nu e foarte greu de răspuns. Mai întîi orăşelul nu era foarte departe de fratele lui, destul de geamăn, în care trăiau cireşarii. Apoi, aşa cum se întîmplă deseori, unul dintre locuitorii orăşelului D. avea rude în orăşelul cireşarilor. Apoi, cel care avea rude avea şi o fată care se numea Ioana, dar asta n-ar fi însemnat nimic, dacă Ioana n-ar fi fost verişoara lui Dan şi dacă, în sfîrşit, Dan nar fi primit o scrisoare de la ea prin care era invitat împreună cu prietenii lui “oricîţi ar fi, chiar douăzeci”, deşi ştia ea bine că sînt numai şase, pentru cîteva zile, spre sfîrşitul vacanţei, în orăşel. De ce, spre sfîrşitul vacanţei? Pentru că se deschidea bîlciul de pe malurile Căprioarei, care “nu-şi are pereche în ţară” şi pentru că se puteau face plimbări frumoase într-o poiană tăinuită în care “se bănuieşte că ar exista nişte ruine misterioase, chiar de pe timpul…” ― dar urma o scuză pentru că “nimeni n-a reuşit să stabilească vechimea lor cu precizie”. …”

Cireșarii, volumul III

Aripi de zăpadă
“Uriaşa cabană, cocoţată temerar deasupra vechiului burg, cu toate camerele, cu toate paturile, cu restaurantul, bucătăria, holurile şi sălile de distracţie, dar mai ales cu spaţiile albe şi cu pîrtiile de schi dimprejur, fusese reţinută pentru elevi, ca în fiecare an la începutul primei vacanţe şi înaintea sărbătorilor de iarnă. Ninsese mult şi mai ningea uneori, noaptea, cu fulgi mari care se împotriveau blînd întunericului; soarele se dăruia limpede şi fără părtinire fiecărei zile, din depărtări prietene; razele lui nu topeau, dar nici nu înfrigurau prea tare; vînturile întîrziau mai întotdeauna prin alte hăuri, doar spre dimineaţă se burzuluiau cîtva timp, înecîndu-se în vîrtejuri albe, pufoase, dar se potoleau repede pentru a nu înspăimînta tinereţea.
“Era vreme frumoasă!” spuneau toţi cei care voiau să dea a înţelege că apucaseră peacolo, altădată, răscoale şi vijelii cumplite. “Nici nu se putea vreme mai bună pentru concursurile de schi!” spuneau alţii care voiau să dea a înţelege, plimbîndu-şi triumfători tuleiele, că erau veterani ai concursurilor şcolare de iarnă. “Era grozav!” spuneau toţi, fără excepţie. Şi într-adevăr era grozav. …”

Cireșarii, volumul IV

Drum bun, cireșari!
“Peronul era ticsit de lume. Şi era agitaţie, larmă, şi atîtea gesturi şi vorbe inutile, îmbrăţişări şi mîngîieri grăbite, lacrimi şterse pe furiş, zîmbete curajoase, sau de-a dreptuleroice, şi sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori, spuse în clipe de stînjeneală, pentru a ascundeo emoţie, pentru a întrerupe un oftat sau pentru a aminti realitatea despărţirii.
― Dragul meu, ai grijă, să nu cumva să…
Nu trebuia mai mult nici pentru cel care rostea cuvintele, nici pentru cel căruia îi erauadresate. Şi unul şi celălalt găseau în această frază banală, neterminată, inutilă, prilejul de arespira cîteva clipe liniştite, de a se întîlni cu alte gînduri, pînă simţeau din nou, poate înaceeaşi fracţiune de secundă, cum îl asaltau furnicile emoţiei. …”

Cireșarii, volumul V

În 1969, publică de asemenea Trilogia în alb, în anul (1969), care cuprinde trei romane: Trandafirul alb (1964), Pescăruşul alb şi Îngerul alb.

Scriitor fecund și, deseori, militant politic al timpului (secretar PCR al Uniunii Scriitorilor, 1972–1977, și vicepreședinte al ei, din 1977), a colaborat la diferite reviste literare, sociale și politice din țară.

Constantin Chiriţă este cunoscut şi ca scenarist pentru filmele: Despre o anume fericire (1973), Cireşarii, serial TV (1974), Aripi de zăpadă (1985), Cetatea ascunsă (1987).

Uniunea Scriitorilor l-a premiat de două ori (1964 și 1974).

A fost un eseist virtuoz. În romanele sale pentru adulți l-a preocupat lumea universitară și tehnocrată.

A participat la toate manifestările culturale ale liceului „Gheorghe Roșca Codreanu” și ale Bârladului.

A fost căsătorit cu Gertrud Gregor, cu care a avut 3 copii: Victor, Diana și Adrian.

A decedat la 14 noiembrie 1991 în orășelul Königswinter, vecin cu fosta capitală Bonn a RFG.

Opera lui Constantin Chiriță:

Constantin Chiriță este autorul unui foarte popular ciclu de romane pentru tineret, intitulat Cireșarii. Titlurile celor cinci volume sunt:

Cavalerii florii de cireș (numit inițial Teroarea neagră), 1956;
Castelul fetei în alb, 1958;
Roata norocului 1960;
Aripi de zăpadă (numit inițial Teroarea albă) 1961;
Drum bun, Cireșari 1963.

Alături de romanul Toate pânzele sus! al lui Radu Tudoran, „Cireșarii” era unul din romanele favorite ale adolescenților români.

Bibliografie cronologică:

Matei Ion a cucerit viața, 1949 (nuvele; volumul de debut);
Oameni din orașul nostru, 1951;
Cireșarii, 1956;
- Cavalerii florii de cireș 1956
- Castelul fetei în alb 1958
- Roata norocului 1960
- Aripi de zăpadă 1961
- Drum bun, Cireșari! 1963
Întâlnirea, 1959;
Oțelul, 1960 (vide infra, Livada);
Pasiuni, 1962;
Trilogia în alb, 1974 (trei romane polițiste publicate inițial separat în perioada 1964-1969):
- Trandafirul alb, 1964
- Pescărușul alb, 1969
- Îngerul alb, 1969
Adâncimi, 1974 (piesă de teatru);
Livada, 1979 (romanul Oțelul revizuit radical);
Romantica, 1985.

Scenarii de film:

Cireșarii (1984).

Tensiunea în Fir

Tensiunea din fir reprezintă reacțiunea firului la o forță de întindere exercitată asupra lui. În orice secțiune a unui fir întins de o forță acționează două forțe egale în modul, dar opuse ca sens, acțiunea și reacțiunea, cu care o parte a firului acționează asupra celeilalte părți. Oricare dintre aceste forțe se numește tensiune. Dacă […]

Forța de Frecare

Vă interesează cum acționează FORȚA DE FRECARE și ce rol are ea la contactul dintre două corpuri? … Dați play la acest videoclip și veți mai avea parte de o altfel de lecție de fizică. Forța de Frecare din acest videoclip face parte din lecția – Tipurile de Forțe.

Forța de Apăsare Normală

Situațiile în care poate apăra NORMALA. https://app.vyond.com/v2/signup/r/iuf-3CHjXKfW

GREUTATEA

Forța de atracție exercitată de Pământ aupra unui corp, numită GREUTATEA. https://app.vyond.com/v2/signup/r/iuf-3CHjXKfW

Doi mici Dinozauri

Pentru vârsta: 4 – 8 ani; Această povestioară a fost scrisă pentru a ajuta o fată care a suferit anterior neglijență și se luptă cu rivalitatea dintre frați. Adaptări: ar putea fi folosită pentru orice situație dificilă anterioară, care a restrâns resursele parentale, cum ar fi boala sau stresul. Limba Română: Odinioară, într-un regat magic, […]

Scufița Roșie

Carte audio: Într-un sat, lângă o pădure deasă, trăia o fetiță frumoasă, atât de frumoasă, încât părea un înger. Mama sa era atât de bucuroasă de farmecul ei, încât parcă iînnebunise de fericire. Dar și mai bucuroasa era bunica fetiței, care nu scăpa nicio ocazie ca să-i arate cât de mult o iubea. O covârșea cu […]

Norocul culegătorului, de I. L. Caragiale (1892)

Carte audio: A fost odată un băiat sărman: şi făcându-i-se Maichii Precistii milă de el, s-a prefăcut călugăriţă şi i-a ieşit înainte când bătea el hoinar drumurile. — Mă băieţele, ce tot umblu tu, de colo până colo, fără rost? Uite, o să vie iarna; tu n-ai părinţi, adapost n-ai, haine nu, n-ai de nici […]

Povestea poveștilor (poveste letonă)

Carte audio: ÎN VREMURILE DE DEMULT trăia într‑o mlaştină un drac. Odată, acest drac a făgăduit un sac întreg de galbeni celui ce‑i va spune o poveste pe care el n‑o mai auzise vreodată. Au venit mulţi amatori de aur din felurite locuri şi cîte poveşti nu i‑au povestit! Dar numai ce începeau povestea, […]

ALGEBRĂ, A2 – Reguli ale ecuațiilor

Episodul A2 – Reguli ale ecuațiilor Pentru vizionare Episodului A1 – Operații algebrice, accesați linkul https://youtu.be/2Sj7VmNj-Gk În acest episod, vă veți întâlni cu câteva reguli care vă vor face să înțelegeți următoarele probleme: – cum se evaluează o expresie algebrică; – ce înseamnă operațiile inverse și care este rolul acestora în cadrul ecuațiilor algebrice; – […]

ALGEBRĂ, A1 – Operații algebrice

Episodul A1 – Operații algebrice Operațiile algebrice reprezintă o primă secțiune dintr-un șir de episoade care vor încerca să vă prezinte modul de rezolvare a problemelor/exercițiilor din Algebră. În acest episod veți înțelege mai bine rolul și utilizarea proprietăților de asociativitate, comutativitate, tranzitivitate, distributivitate și folosirea ordinii operațiilor pentru simplificarea expresiilor și ecuațiilor în algebră. […]