Arhive etichetă: scriitori români

MATEIU I. CARAGIALE

25 martie 1885 – 17 ianuarie 1936

136 ani de la nașterea primului fiu al dramaturgului român, Ion Luca Caragiale, Mateiu I. Caragiale.

goldcenter.ro

Biografia lui Mateiu Caragiale:

Mateiu Ion Caragiale s-a născut la București, fiul lui Ion Luca Caragiale și al Mariei Constantinescu, funcționar la Regia Monopolurilor Statului. La 33 de ani, Caragiale, tatăl, s-a împrietenit cu Maria Constantinescu, și, după primul an de relație, se naște Mateiu, pe care Caragiale îl recunoaște și se asigură că nu îi lipsește nimic, dar nu se căsătorește cu Maria.

În anul 1889, I. L. Caragiale se căsătorește cu Alexandrina Burelly și își aduce fiul în noua familie.

În perioada 1892-1902, este înscris la Școala primară de băieți, Nr. 6, „Petrache Poenaru” din București. Studiază în continuare la colegiul Sf. Gheorghe, al cărui director este Anghel Demetriescu. Din timpul acesta datează temeinica sa inițiere istorică și heraldică.

Tot în perioada asta, cunoaște oamenii din jurul lui Anghel Demetriescu, și anume, Delavrancea, arhitectul Mincu, dr. C. Istrati și N. Petrașcu.

În adolescență, Mateiu își descoperă pasiunea pentru heraldică și pentru genealogie. Își căuta strămoșii pe care îi credea aristocrați. Pornind de la faptul că soția bunicului său pe linie paternă, o înaintașă cu care el însuși nu avea nici o legătură de rudenie a fost fiica negustorului grec Luca Kiriac Karaboas, Mateiu a făcut un salt ciudat peste secole în urma căruia a integrat-o în familia nobiliară Karabetz de Nagy-Buny, amintită în cronicile medievale.

libris.ro

Se distanțează treptat de tatăl său, deși acesta voia să se ocupe de viitorul lui.

În 1904, începe la Berlin studii de drept pe care le abandonează.

În 1906, urmează dreptul la București, pe care nu îl termină, și, în paralel, dă examene la Universitate (până în 1909), iar în 1907, se îmbolnăvește și se întoarce la Berlin.

În 1912, publică, prin grija lui Ion Luca Caragiale, în Viața românească, primele poezii: Clio, Laudă cuceritorului, Prohodul războinicului, Noapte roșie, Călugărița, Boierul, Aspră, Înțeleptul, Cronicarul, Domnița, La Argeș, Trântorul și Curțile vechi. În aprilie, se duce cu tatăl său, la Dragosloveni, la Vlahuță (conform scrierilor sale), iar Panait Cerna îl felicită pe Ion Luca Caragiale pentru poeziile fiului său, aparute în Viața românească.

Mateiu și tatăl său, I. L. Caragiale
Mateiu și tatăl său, I. L. Caragiale

La Berlin, moare lui I. L. Caragiale, și Mateiu asistă la înmormântare.

În 1913, publică în Viața românească poeziile: Grădinile amăgirii, Întoarcerea învinsului și Mărturisire. Primește brevetul și medalia „Bene Merenti„. clasa I.

Din octombrie până în ianuarie 1914, este șef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice (ministru: Al. Bădărău).

În 1916, publică în Flacăra, poezia Dregătorul și începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche, pe care o finalizează în 1928.

Întâmpinarea crailor  

… au tapis-franc nous étions réunis. L. Protat

„Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi. Noaptea mă apuca în așternut. Pierdusem răbojul timpului. Aș fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace. Aţipii iarăși, dar pentru scurtă vreme. Sărăcia de epistolă se înfiinţa din nou, însoţită de cruda lumină a unei lămpi. Mișelul de postaș găsise de cuviinţă să mă iscălească cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscător. Urăsc scrisorile. Nu știu să fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericită. Am groază de scrisori. Pe atunci le ar- deam fără să le deschid. Asta era soarta ce o aștepta și pe noua sosită. Cunoscând scrisul, ghicisem cu- prinsul. Știam pe de rost nesărata pla­chie de sfaturi și de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane că nu mă mai înduplecam să purced odată. Și, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfânta sa pază. …”

Fragment din Craii de Curtea-Veche

bonami.ro

În perioada 1919 -1921, devine șeful Biroului Presei din Ministerul de Interne, iar în 1923, se căsătorește cu Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion.

În anul 1921, îi apare povestirea Remember, în revista Viața Românească. Din 1916, începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche Cartea apare la editura Cartea Românească în 1929.

În 1924, publică povestirea Remember la Editura „Cultura națională„.

În 1925, lucrarea Antologia poetilor de azi de L. Pillat și Perpessicius, vol. I, cuprinde un portret al lui Mateiu Caragiale și dă, pentru prima dată, titlul volumului de versuri ce va apărea peste 11 ani: Pajere. În antologie se tiparesc poeziile: Boierul, Trântorul și Curțile vechi.

În perioada, 1926 – 1928, se tipărește, în revista Gândirea, romanul Craii de Curtea-Veche.

În 1927, pentru a treia oară (primele două variante s-au pierdut), începe redactarea unor „pagini de jurnal„, diferite de cele dinainte „prin totala absență a vreunei preocupări literare„. Aceste note, întemeiate pe fapte și reacțiuni, le scrie „numai pentru sine„.

Un an mai târziu, este hotărât să intre în diplomație și întreprinde un drum la San Remo, pentru a-l întâlni pe Nicolae Titulescu, ministru de externe. Se oprește la Triest, apoi trece prin Lombardia. Vizitează cimitirul din San Remo, unde e înmormântată, din 1907, Eliza Sion, mama soției sale. Este primit în audiență, la hotelul Miramare, de Nicolae Titulescu, iar la întoarcere, se oprește la Milano, vizitează din nou Triest, apoi pleacă spre țară.

În 1929, apare, editat de „Cartea românească„, romanul Craii de Curtea-Veche. În Agendă notează faptul că, în februarie, începe să lucreze la romanul Sub pecetea tainei, iar în octombrie la Soborul (Școala) țațelor. În același an, la 1 mai, primește premiul Societății Scriitorilor Români (SSR). Începe să lucreze la Sub pecetea tainei.

În 1930, publică în Gândirea un prim fragment din romanul Sub pecetea tainei, rămas neterminat. Publică și alte fragmente până în 1933. Își alege emblema cave, age, tace (ferește-te, lucrează, taci), pe care o introduce și-n stema armelor sale.

După trei ani, în 1933, Mateiu Caragiale se înstrăinează treptat de literatur, tot mai interesat, cum reiese din Jurnalul său, de o reformă radicală a vieții sale. Definitivează două lucrări de heraldică, În chestia unei aberații și O contribuție heraldică la istoria Brâncovenilor, ultimul studiu fiind o adevărată proză artistică.

În 1934, la București, are „o teribilă criză morală. Starea mea de spirit e probabil aceea a oamenilor care-și simt sfârșitul apropiindu-se și nu mai trag nici o nădejde” conform însemnărilor sale.

În 1935, la Sion (Fundulea), se ocupă de lucrările agricole. Însemnări despre astfel de lucrări face pentru toți anii, între 1928 și 1935. Proiectează o monografie despre contele von Hoditz, care-l atrage prin extravaganță și artificiu.

La 17 ianuarie 1936, în București, Mateiu Caragiale se stinge din viață la vârsta de 51 de ani.

babyliss-romania.ro

Placheta de versuri Pajere a apărut postum, chiar în anul morții poetului. Aproape toate poeziile apăruseră în timpul vieții scriitorului ca mare parte a romanului Sub pecetea tainei. Textele sale heraldice, documentate și dezvoltate și însemnările istorice erau destinate uzului personal și n-au fost puse în valoare de scriitor.

Reacționar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veșnic cârtitor, în fine, o conștiință de boier de țară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole, care, firește, nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici si supuși”. A locuit împreună cu soția sa mai în vârstă cu 25 de ani, Marica Sion, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici, în casa de la nr. 9a. Odată cu căsnicia, a intrat și în posesia unei moșii la Sion (Fundulea), cu un conac la care avea satisfacția de a-și înălța în 1928 propriul steag cu blazon având culorile de bază („coup vert sur jaune”) din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoșii săi aleși.

Fișier:National Theater Romania REMEMBER 2009.webm

Fragment din „Remember”, la Teatrul Național din Timișoara

Fără a avea complexitatea inextricabilă a operei Craii de Curtea-Veche, povestirea Remember, adevărată artă poetică, reprezintă punctul cel mai de sus al esteticii mateine. Plasată într-un cadru cosmopolit (Berlinul de la începutul secolului trecut), acțiunea este învăluită într-o atmosferă occidentală, cu aluzii livrești și mondene, legate de cele mai subtile aspecte ale decadentismului european. Dacă pentru omul normal masca este un mijloc de adaptare, pentru decadent – inadaptabil prin definiție – masca reprezintă un semn al excepției, o mărturisire plastică a ființei posedate de frumos.

Remember” este o narațiune cu aspect de pastișă foarte personală. Are un stil greu. Tablou tipic al unui Berlin – Sodomă, cu canale suspecte, fântâni, păduri seculare, miros de trandafiri, locande neerlandeze unde se beau rachiuri cu mirodenii de Jawa și Antile, este de fapt portretul în tonuri fantastice al unui tânăr aristocrat englez, Sir Aubrey de Vere, efeminat, care umblă noaptea prin Tiergarten, îmbrăcat ca femeie, sau foarte fardat și într-un extravagant frac albastru, în amândouă ipostazele recognoscibil prin șapte inele cu șapte safire de Ceylon. Numele eroului poartă gândul întâi la Lenore de Edgar Allan Poe, apoi mai exact la Sir Aubrey de Vere (1788-1841), dramaturg romantic.

elefant.ro

Romanul Craii de Curtea-Veche a avut de la început admiratori fanatici, ceea ce la un examen superficial nu s-ar explica. Titlul vine de la o anecdotă publicată de I. L. Caragiale, unde se explică originea expresiei „crai”.

carturesti.ro

ALEXANDRU D. XENOPOL

23 martie 1847 – 27 februarie 1920

174 ani de la nașterea lui Alexandru D. Xenopol.

A. D. Xenopol a fost un istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român. Este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor. S-a distins și ca un filozof al istoriei de talie mondială, fiind considerat printre cei mai mari istorici români, alături de elevul său, Nicolae Iorga. A fost profesor de istorie la Universitatea din Iași și membru al Academiei Române.

carturesti.ro

Biografia lui A. D. Xenopol:

Alexandru Dimitrie Xenopol s-a născut la Iași, fiind fiul lui Dimitrie Xenopol, care ar fi fost de origine anglo-saxonă. Iată ce spunea chiar Alexandru D. Xenopol: „Sunt născut în 23 martie 1847 în Iași, mahalaua Păcurari în niște case de zestre ale mamei mele… Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea din o veche familie anglo-saxonă, după tată Brunswick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl generalului Carol Scheleti, care-i dădu numele de Dimitrie și-i schimbă tot odată și familia din Brunswick în Xenopol, adică „fiul străinului”.”—Alexandru D. Xenopol, Istoria ideilor mele

Iacob Negruzzi și Neagu Djuvara menționează ipoteza originii evreiești a tatălui lui Xenopol, Dimitrie Xenopol, care era supus britanic și grec și de religie protestantă.

Dimitrie Xenopol a lucrat ca dragoman (traducător) în serviciul Consulatului Prusiei în Moldova, apoi ca profesor privat al copiilor banului Iordache Ruset la Bacău, ca administrator al unui internat și director de penitenciar la Iași. Mama istoricului, Maria (născută Vasiliu), era de origine greco-română. Soții Xenopol au avut șase copii: Alexandru, Filip, Maria, Nicolae, Lucreția și Adela.

În perioada 1867 – 1871, după absolvirea liceului în orașul natal, și-a completat studiile universitare de filosofie, drept și istorie, culminând cu obținerea doctoratului în drept la Berlin și a celui în filosofie la Giessen, în același an, 1871. În ambele sale lucrări de susținere a disertației de doctor, Alexandru Xenopol se arată a fi un adept al modelelor de drept, filozofice și istorice propuse de savanții germani.

Cu ocazia împlinirii a patru secole de la ctitorirea Mănăstirii Putna, s-a hotărât ca această aniversare să fie marcată de ample acțiuni religioase și culturale. Cu trei săptămâni înainte de prăznuire (care trebuia să aibă loc la 15 august 1870) a început războiul franco-prusac, Imperiul Austriac (de care aparținea și Bucovina) fiind în alertă. Din acest motiv „Comitetul central pentru serbarea de la mormântul lui Ștefan cel Mare, față cu situațiunea actuală critică, a decis amânarea festivității pe 15/27 august 1871”.

La 20 iunie 1871, Comitetul de organizare a serbărilor de la Putna, întrunit la Viena, a inițiat un concurs pentru cel mai bun discurs festiv care se va ține, de către un student, la mormântul marelui voievod, cu prilejul serbării. Discursul trebuia să îndeplinească mai multe condiții: să nu fie prea lung, să fie scris într-un limbaj accesibil, să se refere în special la „rolul istoric național al lui Ștefan cel Mare” și „să nu facă aluziuni intenționate la împrejurările politice de azi”. O comisie formată din Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi și Vasile Pogor urma să decidă care era cel mai bun discurs. Concursul a fost câștigat de Alexandru D. Xenopol, pe atunci student la Berlin ca stipendiat al Societății „Junimea” din Iași.

La 25 iulie, Xenopol îi scria lui Ioan Slavici că este de acord cu tipărirea discursului său festiv în broșură și că ar dori ca suma realizată din vânzarea acesteia să se adauge „la fondul pe care avem de gând a-l aduna pentru facerea unui monument lui Ștefan cel Mare”.

Reîntors în țară, Alexandru D. Xenopol a intrat în magistratură, fiind, în 1872, prim-procuror al Tribunalului din Iași. Este acceptat în asociația culturală Junimea, Titu Maiorescu cunoscându-l încă din timpul studenției. Iacob Negruzzi îl numea pe Xenopolcel mai iubit și mai alintat copil al Junimii”.

carturesti.ro

În 1878, obține, prin concurs, Catedra de istorie a românilor la Universitatea din Iași, urmând ca din 1883 să renunțe la magistratură integrându-se total, având preocupări intelectuale multiple, ca profesor, cercetător, editor, istoric, în viața Universității din Iași.

Încă din anii de început ai activității sale științifice, Alexandru D. Xenopol s-a remarcat prin analize istorice, cu valoare incontestabilă, publicate în revista Convorbiri literare. Dintre acestea se impune scrierea Teoria lui Röesler. Studiu asupra stăruinței românilor din Dacia Traiană, apărută în 1884 într-un format de 300 de pagini. Pe aceeași temă a publicat la Paris, în 1885, lucrarea O enigmă istorică. Românii în Evul Mediu. Sunt demonstrații veridice privind temeinicia, pe baza criticii moderne, a autohtoniei și continuității românilor în spațiul românesc tradițional, carpato-danubiano-pontic.

Pasaj din Teoria lui Roesler
Pasaj din Teoria lui Roesler

În perioada 1888 – 1893, Alexandru D. Xenopol a tipărit la Iași opera sa fundamentală, Istoria Românilor din Dacia Traiană, având șase volume și totalizând aproape 4000 de pagini. Este prima prezentare sistematizată, analitică și complexă a istoriei românilor, din toate provinciile tradiționale, începând tratarea problematicii din cele mai vechi timpuri până la unirea din anul 1859. În scopul finalizării acestei sinteze, autorul a realizat cercetări îndelungate în arhive și biblioteci din țară ori din străinătate, publicând anticipat diverse studii referitoare mai ales la izvoarele și instituțiile istorice românești.

Pasaj din Itoria românilor din Dacia Traiană
Pasaj din Itoria românilor din Dacia Traiană

În elaborările sale surprinde structurile societății românești, dinamica evenimentelor, cauzalitatea și finalitatea acestora. De asemenea, prezintă aspecte fundamentale proprii vieții sociale, economice, politice, administrative, culturale și religioase, definitorii pentru români, urmărește evoluția activității umane, producțiile și bogățiile acestui spațiu geo-istoric, reliefează categoriile sociale, starea și evoluția țăranilor, meșteșugarilor, breslașilor, târgoveților, orășenilor sau a marilor proprietari funciari.

Un loc important se acordă structurilor instituționale, proprii statelor românești, cum au fost cele integrate activităților juridice, financiare, școlare, cutumiare, militare, intelectuale, și se fac referiri la știință, biserică, la politica internă și externă.

Abordând importanța teoriei în istorie, considerată ca una din principalele caracteristici ale acesteia, Alexandru D. Xenopol a insistat asupra perioadei când a apărut ideea unității naționale în conștiința poporului român. Pornind de la asemenea filozofie, prezintă, în esență, factorii favorabili ce au călăuzit unitatea genezei românești, traversând vremurile și ajungând la oportunitatea unității politice în timpul vieții sale.

În anul 1891 obține, tot prin concurs, și Catedra de istorie universală, la aceeași Universitate, devenind astfel unul dintre acei intelectuali de forță, capabili de a susține multiple cariere intelectuale.

În calitatea sa de istoric, filozof al istoriei, economist, literat, pedagog, jurist, sociolog, profesor, pedagog, Alexandru D. Xenopol a fost ales în 1893 membru titular al Academiei Române.

Între 1898 – 1901, devine rector al Universității din Iași.

Între anii 1894 – 1903 și, respectiv 1906 – 1908, a editat revista „Arhiva”, care apărea la Iași.

cartepedia.ro

Ca om de știință, cu deosebire pentru meritele sale excepționale în domeniul istoriei, începând cu anul 1900, Xenopol a devenit membru de onoare al Societății de Arheologie din Bruxelles, apoi a primit același titlu de la Societatea Academică din Cernăuți, în 1901, a fost ales membru al Institutului Internațional de Sociologie (1903) și, respectiv, membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris (1914) și vicepreședinte al Societății de Sociologie din Paris (1916).

S-a aflat întotdeauna într-un fertil dialog cu învățații renumiți ai Europei, prin intermediul forurilor științifice istorice, care i-au acordat adeseori premii de excelență, alături de Academia Română.

A murit la 27 februarie 1920, în București, unde se mutase din anul 1915. În ultimii ani ai vieții a trăit în condiții materiale precare, fiind paralizat și afazic. În anii de ocupație germană 1917-1918, a fost evacuat la Iași. El și soția sa au apelat de mai multe ori la ajutorul autorităților, inclusiv pentru alimente. Parlamentul i-a aprobat acordarea unei pensii exact în ziua în care, după câteva ore, a decedat.

Dintre frații mai tineri ai istoricului, Filip a devenit un cunoscut arhitect, iar Nicolae Xenopol a fost politician și diplomat, a ocupat în 1912-1913 postul de ministru al industriei și comerțului în Guvernul Take Ionescu și a fost cel dintâi ambasador al României în Japonia. Lucreția Xenopol a fost profesoară de liceu și membră a Societății de Geografie, iar Adela Xenopol s-a distins ca femeie de cultură și militantă feministă.

Asiduitatea și profunzimea analizei lui Alexandru D. Xenopol în explicarea evenimentele istorice, investigând noi modalități care să structureze istoria și filozofia istoriei, îl plasează printre cei mai importanți gânditori europeni ai perioadei respective.

Lucrarea Les principes fondamentaux de l’histoire s‑a bucurat de o călduroasă primire în multe țări europene unde erau în curs acute dezbateri a problematicilor de filosofie a istoriei. Neokantienii Rickert și Windelband vedeau în filosofia istoriei un teren de revigorare a filosofiei în genere, iar Dilthey considera și el că întemeierea rațiunii istorice este o cale de rezolvare a crizei în care intrase filosofia.

În raport cu alți filosofi ai istoriei din acea vreme, Xenopol avea marele avantaj că opera sa în acest domeniu venea din partea unui mare și recunoscut istoric pe plan național, dar și internațional, cunoscut în Europa prin traducerile scrierilor sale istorice, ca și prin studiile publicate în reviste străine de specialitate. Așa se explică și ecoul lucrării lui Xenopol de teoria istoriei, precum și prestigiul statornic de care s‑a bucurat de atunci încoace savantul român.

Opera lui A. D. Xenopol:

Opera lui Alexandru D. Xenopol, deși unitară ca sens, se structurează pe câteva secțiuni distincte.

Marile sinteze:

Prima dintre acestea o constituie marile sinteze, în care pot fi cuprinse:

  • Istoria românilor din Dacia Traiană, editată la Iași, între 1888 – 1893, având: volumul I, 623 de pagini, volumul II, 590 de pagini, volumul III, 680 de pagini, volumul IV, 663 de pagini, volumul V, 770 de pagini și volumul VI, 668 de pagini, la care sunt adăugate un număr de șapte hărți. Lucrarea a fost reeditată și completată, apărând cu același titlu (Istoria românilor din Dacia Traiană) în 1925, la Editura Cartea Românească București, în 14 volume, sub îngrijirea lui I. Vlădescu;
  • Histoire des Roumains de la Dacie Trajane depuis les origines jusqu’a l’Union des Principautés en 1859, apărută la Paris în 1896, două volume, însumând 1132 de pagini și trei hărți, cu o prefață a intelectualului liberal Alfred Rambaud (1842 – 1905), cel ce a coordonat elaborarea lucrării Istoria generală din secolul IV până în zilele noastre, 12 volume, la care a colaborat inclusiv Alexandru D. Xenopol.
gunnars.ro

Filosofia istoriei:

Cea de a doua secțiune a operei lui Alexandru D. Xenopol reprezintă subiectele ce abordează filozofia istoriei. Printre acestea se pot enumera:

  • Studii economice, culegere de diferite texte pe teme economice tipărită la Iași în 1879;
  • Les principes fondamentaux de l’histoire, lucrare apărută la Paris în 1899;
  • Principiile fundamentale ale istoriei, volum editat la Iași în 1900;
  • La thėorie de l’histoire, lucrare publicată la Paris în 1908.

Scrieri istorice polemice și documentare:

Secțiunea a treia din discursul istoriografic al lui Alexandru D. Xenopol are tentă polemică și documentară. Aici se pot încadra:

  • Teoria lui Röesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, Iași, 1884, scrisă ca replică la lucrarea Romänische Studien, elaborată de istoricul german Robert Röesler (1840 – 1881), apărută la Viena în 1871;
  • Une énigme historique. Les Roumains au moyen âge, Paris, 1885;
  • Etudes historique sur le peuple roumain, Iassy, 1887;
  • Românii și Austro-Ungaria, Iași, 1914, precum și numeroasele articole sau luări de poziție în reuniuni științifice naționale ori internaționale pe aceeași temă.
noriel.ro

Scrieri pe tematică diversificată istoric:

Există, de asemenea, cea de a patra secțiune a scrierilor lui Alexandru D. Xenopol, cuprinzând o tematică diversificată, referitoare, de exemplu, la domniile lui: Ștefan cel Mare (1871), Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir (1886), Scarlat Callimachi (1897), Alexandru Ioan Cuza (1903) sau despre Nicolae Kretzulescu (1915); amplele referiri la confruntările militare dintre ruși și turci, prezentându-se urmările acestora pentru Țările Române (1880); luptele politice interne între Drăculești și Dănești (1907) sau Istoria partidelor politice în România (1910).

Pasaj din Istoria partidelor politice în România
Pasaj din Istoria partidelor politice în România

Monografie de familie:

Alexandru D. Xenopol a manifestat interes și pentru genealogie, elaborând monografia de familie intitulată Istoria și genealogia casei Callimachi, carte ce reprezintă prima monografie românească de familie[16]. Cartea lui Xenopol a fost scrisă la solicitarea lui Alexandru Callimachi, proprietarul moșiei și al conacului de la Stâncești (jud. Botoșani). După ce stabilește originea familiei Callimachi, Xenopol consacră câte un capitol fiecăruia dintre domnitorii Moldovei din familia CallimachiIoan, Grigore, Alexandru și Scarlat Callimachi. Un capitol tratează despre mitropolitul Moldovei. În carte este prezentat și arborele genealogic al familiei Callimachi, despre care autorul scrie în Precuvântare: „Am urmat cu arborele genealogic, punând în dreptul fiecărui nume, un număr care se rapoartă (sic) la datele, mai mult sau mai puțin cunoscute asupra membrului respectiv”. Așadar, istoria acestei familii este încadrată în istoria Moldovei, cu atât mai mult cu cât familia Callimachi a fost îndeaproape implicată în istoria politică și culturală a Moldovei din veacurile XVIII-XIX.

Filozofie istorică:

Originală este teoria „scrierilor istorice”, argumentată în lucrările amintite mai sus Les principes fondamentaux de l’histoire, publicată la Paris în 1899, și La thėorie de l’histoire, apărută tot în capitala Franței, în 1908.

Conform acestei teorii, faptele istorice decurg unele din altele și, prin legăturile cauzale dintre ele, se înlănțuie în „serii istorice”, ceea ce constituie esența conținutului și derulării existenței umanității. Ca modalitate concretă, Alexandru D. Xenopol aduce în prim-plan evoluția poporului român cu domenii esențiale pentru o națiune: etnogeneza, stabilitatea, unitatea, instituționalitatea, demografia, economia, viața politică, științifică, religioasă și relațiile internaționale.

În elaborarea concepției sale asupra istoriei, Xenopol pleacă de la distincția dintre faptele coexistente, care se raportează la spațiu și faptele de succesiune, care se dezvoltă în timp, distincție pe care el o considera piatra unghiulară a teoriei sale. Faptele coexistente se repetă, fără a se schimba și constituie obiectul de studiu al științelor teoretice, iar faptele de succesiune se schimbă permanent, dar nu se repetă și ele dau specificul științelor istorice.

În cazul faptelor de coexistență, scurgerea timpului nu modifică fenomenele, în vreme ce în faptele de succesiune timpul intervine ca un element modificator esențial. Deși distincția amintită determină deosebirea dintre științele teoretice și cele istorice, între cele două genuri de fapte nu există, după Xenopol, un zid despărțitor. Faptele de coexistență repetându‑se, se pot transforma până la urmă în fapte de succesiune, precum revărsările reluate ale unui fluviu dau naștere în final deltei sale, care-i o nouă formațiune geologică și geografică.

Alexandru D. Xenopol socotește că științele istorice se referă și la fenomene materiale și la cele spirituale. Vorbind de istorie, el nu o consideră o știință particulară oarecare, precum fizica sau chimia sau psihologia, ci un mod de concepție a lumei, modul succesiv, în opoziție cu modul coexistent. Istoria se îndeletnicește astfel cu fenomenele care sunt ceea ce sunt prin cursul timpului și acestea se referă și la societate și la natură și la spirit și la lumea materială.

Lucrări fundamentale:

  • 1888 – 1893 Istoria românilor din Dacia Traiană, în 6 volume, prima istorie completă a românilor scrisă vreodată până la el;
  • 1899 și, respectiv 1908 – Publică, de pe poziția de filosof al istoriei Les principes fondamentaux de l’histoire în 1899 și La théorie de l’histoire în 1908.

Aceste două lucrări, scrise și publicate în limba franceză i-au adus o faimă mondială de filosof al istoriei, recunoaștere universală și au cântărit decisiv în alegerea sa ca membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris.

Alte lucrări:

  • Cauzalitatea în succesiune;
  • Domnia lui Cuza Vodă;
  • Istoria partidelor politice din România;
  • L’Hypothèse dans l’histoire (original publicată în franceză);
  • Noțiunea valorii în istorie;
  • Principiile fundamentale ale istoriei;
  • Războaiele dintre ruși și turci și înrîurirea lor asupra Țărilor Române;
  • Sociologia e istoria (original publicată în italiană);
  • Studii asupra stăruinței românilor în Dacia traiană;
  • Teoria lui Roesler;
  • Zur Logik der Geschichte (original publicată în germană).
Pasaj din Domnia lui Cuza Vodă
Pasaj din Domnia lui Cuza Vodă

Rolul lui Alexandru D. Xenopol în epocă și în istoria României:

  • Alexandru D. Xenopol a avut meritul absolut unic de a scrie prima sinteză sau istorie completă a poporului român, Istoria românilor din Dacia Traiană, și de a o face larg cunoscută întregii lumi, deziderat formulat anterior cu extremă claritate atât de Mihail Kogălniceanu cât și de Nicolae Bălcescu, încă de pe vremea când aceste idei erau parte esențială a programului viitoarei revoluții de la 1848;
  • În plan educațional, ca profesor universitar, și ca titular simultan al catedrei de istorie a românilor, respectiv al celei de istorie universală, Alexandru Xenopol a contribuit la educarea și modelarea a multor generații de profesori de istorie și istorici români;
  • Simultan cu obligațiile didactice a desfășurat și o susținută și bogată activitate științifică, atât ca autor, publicând numeroase lucrări și studii în presa științifică a vremii, cât și ca editor, redactor și director al Revistei „Arhiva”, apărută la Iași;
  • Xenopol a fost unul din cei mai aprigi susținători ai înlăturării înapoierii economice și culturale a României, militând pentru continuarea dezvoltării învățământului la toate nivelele, începută atât de dinamic în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza  (1859 – 1866);
  • De asemenea, în toate studiile sale economice, Alexandru D. Xenopol preconiza crearea unei puternice și diversificate industrii naționale, începută, de asemenea în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Ambele direcții, învățământul și industria, le vedea ca făcând parte din drumul spre realizarea unei independențe nu doar politice, ci și a uneia economice. Ca atare, marele istoric Alexandru D. Xenopol opunea concepțiilor liber schimbiste oficiale concepția protecționismului economic intern menit să asigure crearea unei industrii românești puternice care să permită, la rândul ei, dezvoltarea celorlalte compartimente ale economiei naționale: comerțul, finanțele, agricultura, etc.;
  • Pe plan internațional, remarcabilul om de cultură român a adus contribuții dintre cele mai importante la filosofia istoriei, așa după cum o dovedește lista de lucrări publicate atât în limba franceză cât și în limba germană și limba italiană, limbi pe care le stăpânea la nivelul unui vorbitor nativ elevat;
  • Prin întreaga sa activitate creatoare ca autor, eseist, filosof al istoriei, istoric, pedagog, sociolog și scriitor, Alexandru D. Xenopol a evidențiat cu pregnanță rolul său cel mai meritoriu în cultura română, prin faptul că a fost primul intelectual român de orientare universală care, utilizând principii metodologice moderne, a scos istoria din tiparele sale tradiționale și tradiționaliste, împletind-o strâns într-o documentație amplă, într-o viziune critică de ansamblu care să prezinte realist multitudinea formelor de manifestare a vieții sociale a oamenilor – economică, socială, politică, culturală, ideologică etc.
goldcenter.ro

ROMULUS DIANU

22 martie1905 – 25 august1975

116 ani de la nașterea prozatorului, publicistului și traducătorului, Romulus Dianu.

Literatura scrisă de Romulus Dianu se evidențiază prin vervă epică și o notație rapidă, „făcută din fuga condeiului”. Scriitorul prezintă un mediu convențional, ușor cosmopolit și exotic, arătând o curiozitate intelectuală față de misterul eternului feminin. Personajele sale, precum Victoria Gherman din romanul Adorata (1930) și într-o oarecare măsură și cele din Nopți la Ada-Kaleh (1932) și Târgul de fete. Simplă călătorie mintală (1933), simt nevoia unei împliniri erotice absolute.

Biografia lui Romulus Dianu:

Romulus Dianu s-a născut la București. Părinții lui erau muncitorul ceferist Gheorghe Dima, o rudă a compozitorului Gheorghe Dima, și soția sa, Virgilia (născută Maiorescu), descendentă din familia lui Petru Maior.

A urmat școala primară la Murfatlar și Bârlad, iar apoi, cu ajutorul unchiului său, poetul George Tutoveanu, s-a înscris la secția clasică a Colegiului Național „Sfântul Sava” din București.

În 1925, a fost admis la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. A debutat în revista Rampa, în 1926, cu cronici literare. A lucrat timp de un an ca redactor al ziarului național-țărănesc „Dreptatea”, apoi ca redactor la ziarul Curentul, unde a colaborat până în 1944. A mai colaborat la Cotidianul (Brăila), Adevărul literar și artisticȚara de JosCetatea literarăContimporanulUniversul literarBilete de papagal, apoi la Viața literarăVremeaAziFamiliaSăptămâna CFRGlasul patrieiArgeșRomânia literară etc.

Prima sa carte intitulată Viața minunată a lui Anton Pann a fost o biografie romanțată a lui Anton Pann care a fost scrisă în colaborare cu Sergiu Dan și a apărut în 1929. Dan era prietenul lui cel mai bun, dar Dianu a fost, de asemenea, foarte apropiat de Ion Vinea și Pamfil Șeicaru. El a scris romanele Adorata (1930) și Nopți la Ada-Kaleh (1931), în care predomină stilul foiletonist al epocii.

Viața minunată a lui Anton Pann

„Baciul eră din nou în călduri. Toată vara trecută a cules din văi o iarbă care înghiață orice apă, și fărămițită în lapte crud, a mâncat-o la timp de iarnă, pentru ca nici o plăcere să nu-l mai ia de la oi.
Din înălțimea aceasta, se putea deosebi nu prea departe Silvinul, către care n-ar mai fi mult de mers, dar nu era încă vremea de pornit.
Laptele fusese făcut mari mari blocuri de caș cât roata plugului, suprapuse până la înălțimea inimei colibei. Ciobanii se supuseseră postului mare al Paștelui. Flăcăii miroseau a lapte dulce și a fân, și ar mai fi rămas în văgăuna aceea, unde zăpada încă nu se topise, dar ținea cald …”

Dianu a intrat în 1931 în serviciul diplomatic, lucrând timp de un deceniu ca secretar al lui Nicolae Titulescu și fiind acreditat la Liga Națiunilor.

kalapod.net

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el a scris în mod regulat pentru presa oficială. După război și formarea guvernului condus de Partidul Comunist Român, a fost arestat și trimis la închisoare din cauza activității jurnalistice desfășurate înaintea și în timpul războiului. A fost judecat în procesul așa-zișilor „ziariști fasciști”, alături de Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Grigore Manoilescu, Radu Demetrescu-Gyr, Romulus Seișanu sau Ilie Rădulescu, condamnat în 4 iulie 1945, la 20 de ani detenție grea, 10 ani de degradare civică și confiscarea averii „pentru crimă de contribuție la dezastrul țării și instigare la crime de război”. A fost eliberat la 10 octombrie 1955, după ce pedeapsa i-a fost redusă la 10 ani prin Decretul nr. 421.

Nopți la Ada-Kaleh

“La Orșova, viața e un vis, în paradis…”


„Pe fundalul unui cadru natural exotic în care locuitorii își duc cu greu existența valorificând resursele naturale și căutând să eludeze legile tot mai restrictive sunt proiectate figurile câtorva personalități inadaptate, oameni cu idealuri, veniți de aiurea și neintegrați vieții autarhice a comunității. Primarul Huzun, un turc de modă veche, tânăra parteneră a acestuia Yllen, figură angelică, dar cu trecut de damă de companie,  agentul fiscal Dobrescu trimis de însuși rege pentru taxarea comerțului cu tutun, un proaspăt inginer și esența locurilor întruchipată de un contrabandist.”

sursa: https://constantinnistor.wordpress.com/2013/01/29/nopti-la-ada-kaleh-2/

După ce a fost eliberat, el a lucrat ca salahor, tăietor de lemne și vânzător ambulant de cărți. A fost găsit de către Ion Caraion vânzând cărți într-un pasaj, iar acesta l-a ajutat să primească o pensie din partea Uniunii Scriitorilor din România, prezentându-i-l lui Zaharia Stancu. El a scris trei cărți de proză în ultimii cinci ani din viață, plus o plachetă de versuri, Carmen miserabile, al cărei manuscris a fost pierdut de editura la care a fost predat. A mai tradus din opera literară a lui Fiodor Dostoievski, Bertolt Brecht și Georges Duhamel. Poetul și criticul literar Emil Manu îl considera „un intelectual fin și discret”.

Romulus Dianu murit la 25 august 1975, la București.

libris.ro

Opera lui Romulus Dianu:

  • Viața minunată a lui Anton Pann, în colab. cu Sergiu Dan, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1929 (ed. a II-a, Nastratin și timpul său,Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1934);
  • Adorata, roman, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1930 (ed. a II-a, Craiova, 1984; ed. a III-a, București, 1992);
  • Nopți la Ada-Kaleh, roman, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1932 (ed. a II-a, București, 1970; ed. a III-a, București, 1990);
  • Târgul de fete. Simplă călătorie mintală, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1933;
  • Trenul de Adjud, piesă de teatru jucată la teatrul de Stat din Satu Mare, stagiunea 1970-1971;
  • Trandafiri de octombrie și alte surâsuri, Editura Cartea Românească, București, 1971;
  • Fauna bufonă. Pseudozoologicon, vol. I-II, București, 1972-1975;
  • Fata de la Suza, București, 1982;
  • Esthera, roman, ed. îngrijită de Corneliu Popescu, pref. de Paul Dugneanu, București, 1995;
  • Jurnal intim din timpul detenției comuniste, Pitești, 1999.
librex.ro

ALECU POPOVICI

19 martie 1927 – 16 septembrie 1997

94 ani de la nașterea poetului, prozatorului și dramaturgului român, Alecu Popovici.

Biografia lui Alecu Popovici:

Alecu Popovici (Alexandru) s-a născut la Iași, în familia avocatului Remus Popovici și al soției sale, farmacista Fiva (n. Belzerov).

În perioada 1933-1937, a urmat școala primară, iar în 1937-1944, Liceul Național din Iași. În următorul an, a continuat cu Liceul „Marele Voevod Mihai” din București, obținând diploma de bacalaureat în 1945. În perioada 1945-1951, studiază la Facultatea de Medicină din Iași.

libris.ro

A început o activitate publicistică de timpuriu. A lucrat ca redactor la ziarul Moldova liberă din Iași, în perioada 1945-1950, asistent, în anul 1950, și lector de estetică, până în 1959, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, fiind în paralel redactor la revista pentru copii Licurici, în perioada 1952-1959.

carturesti.ro

Între 1959-1974, desfășoară o bogată activitate în domeniul teatral, fiind redactor la revista Teatrul, inspector-șef al teatrelor la Comitetul de cultură București (1968-1974), director al Teatrului „Ion Creangă” (1974-1983) și secretar literar la Teatrul „Nottara”, din 1983.

Alecu Popovici s-a simțit atras de literatură încă din perioada studiilor la liceu și la facultate. În 1943, a debutat cu poezii, în revista Vremea, publicând doi ani mai târziu un volum de versuri intitulat Cu abecedarul (1945).

Începe teatrul, de Alecu Popovici
Începe teatrul, de Alecu Popovici
Începe teatrul, de Alecu Popovici
Începe teatrul, de Alecu Popovici

Este autorul a numeroase opere literare pentru copii, peste 40 de piese de teatru și numeroase volume de proză și versuri. Piesele sale pentru copii au fost jucate la teatrele de păpuși și marionete din România; o parte din ele au fost reprezentate la Teatrul „Nottara” (Băiatul din banca a doua, 1961; Nu prea albă ca zăpada și motanul descălțat, 1964; Poveste neterminată, 1966), Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’, 1962), Teatrul „Ion Creangă” (Scufița cu trei iezi, 1968; Poveștile de aur, 1970; Cine se teme de crocodil?, 1972) și Teatrul Național din Cluj (Căruța cu artiști, 1978).

Băiatul cu ricșa, de Alecu Popovici
Băiatul cu ricșa, de Alecu Popovici

A obținut Premiul Uniunii Scriitorilor în 1961.

Alecu Popovici a murit în 1997 și a fost incinerat.

Opera lui Alecu Popovici:

  • Cu abecedarul, versuri, București, 1945;
  • Cea mai frumoasă aventură (Cetatea florilor), București, 1959;
  • Băiatul cu ricșa, povestiri, București, 1962;
  • Copii, haideţi la teatrul de păpuşi, 1963;
  • Costache Antoniu, 1964;
  • Întâmplări cu păpuşi, 1964;
  • Pasărea colibri, poveşti braziliene, 1964;
  • Începe teatrul, București, 1964;
  • Fotografia din perete, 1965;
  • Afară-i vopsit gardul, înăuntru, leopardul, 1966;
  • Nimic despre fotbal, 1966;
  • O fetiţă caută un cântec, 1967;
  • Zâmbiţi, vă rog, 1967;
  • De iarnă…, 1968;
  • Aventurile lui Aşchiuţă, 1970;
  • Zboară, zboară, 1971;
  • Grădina poveştilor, 1972;
  • Verişorii, 1977;
  • Fabule şi pseudofabule, 1986;
  • Băiatul din banca a doua, teatru, București, 1967;
  • Delfinul va sta în… coadă, București, 1992;
  • Povestea poveștilor, teatru, București, 1995.

Traduceri:

  • Balzac, Hanul roşu, 1963;
  • Arkadie Bukov, Povestiri umoristice, 1964;
  • O. Sekora, Căţelul zburător, 1965.

Filmografie:

  • Elixirul tinereții (1975).
kalapod.net

ALECU RUSSO

17 martie1819 – 05 februarie1859

202 ani de la nașterea lui Alecu Russo.

Alecu Russo (Alecu Rusu, numele său de la naștere) a fost poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al generației de la 1848. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române.

vivre.ro

Motto„Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase de la voi, atuncea mai bine muriţi prin sabia lui, decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în volnicia şi puterea de mai înainte” – Cronică moldovenească

Cântarea României

„… Doina şi iar doina!.. cântecul meu e versul de moarte al poporului la şezătoarea priveghiului… pământul îi e de lipsă… şi aerul îl îneacă… Văzut-am flăcăii scuturându-şi pletele… şi fruntea lor a se încreţi fără de vreme… florile de pe capul copilelor a se veştezi… şi poporul căutând în beţie uitarea necazurilor… Trist e cântecul în sărbătorile satului: „Birul îi greu, podvoada7 e grea!..” Bătrânii îşi ascund ochii plini de lacrimi, bărbaţii stau obidiţi… cântecele se sfârşesc în blestemuri… şi copiii căinează naşterea lor. Poporul e stâlpul ţării… fiecare părticică de pământ e vopsită cu sângele lui… şi într-o zi ni s-a zis: „Munceşte, române, de dimineaţă până în seară… şi rodul muncii nu va fi al tău!… tatăl tău ţi-a lăsat moştenire o ţarină şi arme… şi nu te vei bucura de dânsele… şi tu vei trăi vecinic robind… trupul şi sufletul tău vor fi străini pe pământul înrodit de tine… vei plăti aerul ce răsufli… vei plăti soarele ce te încălzeşte, şi locul unde zac oasele mamei tale, vei plăti dreptul să creşti vaca ce hrăneşte pe copiii tăi, şi boul ce-ţi ajută la muncă… trupul tău se va gârbovi sub bătaie, şi partea ta în lume va fi ocara!” Veneticii zisu-ne-au în limba lor: „Al nostru e pământul şi acei ce locuiesc pe dânsul… ale noastre câmpurile… ale noastre dealurile… ale noastre cotunele, satele şi târgurile, colibele şi curţile, toată mişcarea şi toată suflarea… Tu ai fost puternic şi viteaz în luptă… dar puterile tale s-au tocit de sărăcie şi de stricăciune… şi noi am cules rodul vitejiei tale… Vor veni feciori cu mângâieri mincinoase de ţi-or povesti că eşti şi tu un popor… Noi suntem păstorii… Tu eşti turma chinurilor…” Toţi îşi bat joc de viaţa, munca şi sărăcia ta, şi slugile slugilor calcă peste trupul tău… cei ce zic că sunt aleşii tăi cresc în măriri şi avuţii, şi ţie-ţi este frig, şi copiilor tăi le este foame!.. Ei fac legi, dar nu pentru dânşii, ci pentru împovărarea ta!.. Doina şi iar doina!.. Suntem pribegi în coliba părintească… şi străini în pământul răscumpărat cu sângele nostru!.. Dar în câmpie creşte, şi pe deal iarăşi creşte o floare pentru popoarele chinuite… Nădejdea! …”
Cântarea României, de Alecu Russo
Cântarea României, de Alecu Russo

Biografia lui Alecu Russo:

Alecu Russo s-a născut într-un sat pe valea Răutului, Prodăneştii Vechi – „un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un păr mare în mijloc” -, lângă Chişinău, în familia lui Iancu Rusu, care făcea parte din mica boierime, înrudindu-se cu familiile Negruzzi, Rosetti şi Gane.

În 1829, este trimis de tatăl său (mama îi murise în acest an în urma unei cumplite epidemii de holeră) în Elveția, la Institutul lui François Naville de la Vernier, unde învață limbile franceză și germană şi va lua contact cu marile curente intelectuale şi ideologice din Europa acelor ani. Pe băncile institutului scrie primele sale încercări literare. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză și au apărut postum, în traducere.

carturesti.ro

În toamna anului 1835, părăseşte Elveţia, îndreptându-se spre Viena, pentru studii de comerţ.

În 1836, tânărul scrie poemele „La mort d’Alibaud” şi „Epitaphe d’Alibaud”, în limba franceză, ambele inspirate de tânărul Louis Alibaud care, care, după un atentat nereuşit împotriva regelui Ludovic Filip, este condamnat la moarte. Scrierile sale sunt semnate Alecu Russo. De pe acum, Russo se dovedește un revoltat, cu un deosebit simț al dreptății și al egalității, un liberal în gândire, fiind, mai apoi, ideologul mișcării revoluționare de la 1848 din Moldova.

În noiembrie 1836, se îndreaptă spre ţară, fiind expulzat din Austria, ca suspect politic, fiindcă la o percheziţie asupra sa se găsiseră două încercări poetice în limba franceză, în spirit revoluţionar.

În anul 1839, se întoarce în Moldova, probabil la moșia de la Negrișoasa, în ținutul Bistriței, unde tatăl său arendase niște pământuri. Împreună cu Alecsandri întreprind o călătorie în ținuturile Neamțului, intrând în contact cu frumusețea folclorului, cu peisajul românesc. Acestea toate, călătorii și impresii, vor deveni material etnopsihologic pentru celebra Piatra Teiului.

Un an mai târziu, în 1840, se stabilește la Iași, în urma unor dezacorduri cu familia. Impresionat de locuri și de locuitori, Alecu Russo scrie Iașii și locuitorii lui la 1848 (în franceză). Tot acum, scrie Studie naționale, lucrare apărută postum sub îngrijirea lui V. Alecsandri.

În 1841, Domnitorul Mihail Sturdza îi încredințează un post de funcționar la Tribunalul districtual de la Piatra Neamț, iar peste 4 ani, în 1845, Alecu Russo scrie piesele Băcălia ambițioasă și Jicnicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Național. La Mânjina, moșia lui C. Negri, face cunoștință cu mai mulți intelectuali progresiști munteni, printre care și Nicolae Bălcescu.

libris.ro

În anul 1846, îi apare în Albina Românească articolul „Critica criticii”, un studiu programatic în spiritul Introducțiunii de la Dacia literară, apoi, în urma reprezentaţiei comediei „Jicnicerul Vadră”, care i-a înfuriat pe reprezentanţii regimului „tiranic” al domnitorului Mihail Sturza, Russo este surghiunit, pentru câteva luni, la mănăstirea Soveja. Autorităţile, apreciau că piesa „atacă orânduiala publică şi întocmirea ţării”, hotărau „arestuirea tulburătorilor” şi trimiterea în surghiun: „Să se închidă Alecu Russo ca un răzvrătitor al orânduielii publice în ţara sa; să se privegheze zi şi noapte de către doi jandarmi destoinici şi nemitarnici, să se ţie la cea mai aspră popreală fără a i se da de scris sau a primi el scrisori, şi a se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni, spre a-şi veni la pocăinţă şi la ispăşania păcatelor”.

Cu acest prilej, Russo descoperă minunata baladă „Mioriţa” şi tot acolo, va scrie „Jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846”, publicat postum de Al. Odobescu.

Soveja – ZIARUL UNUI EXILAT POLITIC LA 1846 –

„Iași – 4 martie



4 martie. Iata-ma dar pus la-nchisoare si singur. Temnicerul meu a pornit azi la Iasi… Am ramas dar singur… adica sechestrat intr-o vizuina fara orizont, unde soarele abia patrunde-n sila printre niste brazi starciti… Vantul suiera toata ziua; omatul acopera cu un giulgiu intristat coastele aprige ale muntilor. Oamenii umbla aci acoperiti cu niste vesminte salbatice de piei de oaie; ar putea crede cineva ca ma aflu in Siberia si cu atat mai mult in Siberia, incat sunt aici pe temeiul unei legi care nu are fiinta… Dar, ce sa zic! Nici partea mea nu e tocmai de lepadat, caci iata-ma cu putina cheltuiala preschimbat in jertfa politica… suferind lipsuri, bantuit de exil si de arbitrar, cine ma va putea oare opri de a ma declara un om mare prigonit? De n-ar fi pilda cam primejdioasa, eu n-as avea alta decat a rade de aceste imprejurari… si daca nu mi-ar lipsi cartile, de n-as fi pus la popreala, daca as avea cu mine straie si rufe, in sfarsit, daca nu mi-ar fi asa de urat si as mai putea sa vad cateodata vreo figura cunoscuta, apoi, zau, nu stiu de n-as fi aici tot asa de bine, ca si in Iasi…”

În 1847, scrie articolele Poezia populară și Decebal și Ștefan cel Mare, publicate postum în Foaia societății pentru literatură și cultură română din Bucovina. După încercarea lui Negruzzi din 1840, Poezia populară devine o operă fundamentală de cercetare a folclorului.

În anul 1848, Russo participă la mișcarea revoluționară din Moldova alături de V. Alecsandri, după care a luat parte la Marea Adunare Națională românească de la Blaj din 3/15 mai 1848 și la adunarea de la Lugoj din 15/27 iunie 1848. A fost arestat la Dej și întemnițat la Cluj. A militat pentru Unirea Principatelor Române. În urma eșecului acestei revoluții, Alecu Russo se refugiază mai întâi în Ardeal, iar mai apoi se stabileşte la Paris.

litera.ro

În 1850, apare în România Viitoare, revistă politică a românilor exilați la Paris, Cântarea României (versiune franceză): „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată «Cântarea României» … E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic” (Nicolae Iorga).

În 1851, se întoarce în țară; publică în Zimbrul scriere Studie moldoveană sub pseudonimul Terenție Hora, iar în 1855, după o absență mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în România literară a lui Vasile Alecsandri Cugetări. Adept al unui conservatorism literar și lingvistic, fără a fi potrivnic influențelor apusene, înverșunat critic al „restauratorilor“ limbii, al latiniștilor și al „ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluția limbii și a literaturii române cu o cumpănită gândire, ținând seama de tradiție: „Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă și formele și stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și cea latină și greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi gramatic, aș călători pe toate malurile românești și aș culege limba“. Apare în România literară a lui Alecsandri Cântarea României (versiunea românească).

Studie moldovană

„… IV

Acestea sunt suvenirele care le jelesc, parte s-au dus, parte se duc… cu cât vremea trece mai iute şi le acoperă de uitare, cu atâta par mai frumoase. Nu mai înţelegem viaţa de la ţară; părinţii noştri singuri o cunoşteau. Vara şi iarna, porţile curţilor scârţâie, orzul şi ovăzul nu ajungeau la musafiri, pivniţa era plină până în gât de vin vechi, de Odobeşti şi de Cotnari, iar pelinul voios se scotea cu mare ceremonie la zi-întâi mai. Boierii de primprejur în chiotele surugiilor, în pocnetele harapnicelor, în împuşcăturile feciorilor boiereşti se adunau când la unul, când la altul. Ţiganii trăgeau la manele de se omorau, cucoanele sulimenite oftau, iar boierii aşezaţi pe covoare beau vutcă în papucii amorezelor; îşi zvârleau în sus fesurile şi se sărutau cu lautarii; când nu erau nici musafiri, nici lăutari, nici amor, rămânea frica tâlharilor. Gătirea unei familii boiereşti de ţară era un eveniment serios, la care cucoana gândea cu cinci luni mai nainte; pornirea era o bejenie întreagă. Astăzi ducerea la ţară seamănă o preumblare la Copou; cel mai ahotnic şade două sau trei luni între gazete, reviste şi publicaţiile nouă ale Parisului şi ale Iaşului; poarta îi încuiată, boierul cască pe un divan, cucoana pe celălalt, când şi când câte o rară vizită întreieşte mai mult decât împrăştie urâtul; boierii nu mai au prin sat nici cumetri, nici fini, nici finişoare; nici că se mai învârteşte prin ogradă hora sătească, de-abia s-a zărit boierului când ajung şi când pornesc… Verdeaţa câmpului se cuprinde în iarba din ogradă… umbra copacilor… în doi salcâmi din grădină. După trei luni de zile, boierul şi cucoana se întorc în colbul Iaşilor, şi nouă luni suspină iarăşi după petrecerea şi frumuseţea de la ţară. …”

La doar câteva zile după Unirea Principatelor Române, unul din idealurile sale cele mai înalte, la 05 februarie 1859, Alecu Russo moare, la doar 40 de ani, fiind bolnav de „troahnă” (tuberculoză).

A fost înmormântat la mănăstirea Bărboi, din Iaşi, într-o groapă de cărămidă, în curtea bisericii, iar mai târziu a fost depus în cripta comună din interiorul lăcaşului de cult.

O inscripţie aminteşte de faptul că acolo se află osemintele celui care, dăruindu-se cu toată fiinţa sa luptei pentru dreptate, libertate şi unire, s-a socotit „ostaşul propăşirii”. Într-o mică nişă, săpată în perete, este mormântul lui Alecu Russo, marcat de o placă de marmură neagră, nefixată în perete, cu următoarele cuvinte: „Alecu Russo, 17 martie 1819 – 14 februarie 1859, ale cărui oseminte au fost mutate de lângă zidul de afară în Sf. Biserică, în semn de patriotică recunoştinţă”.

Garabet lbrăileanu spunea despre Alecu Russo: „În epoca dinainte de 1848, în Moldova critică, numai un om ca A. Russo, cu cultura lui franceză şi liberală dinainte de 1848 şi de după 1830, anul ce se numeşte în istorie anul slavei, cu temperamentul lui entuziast, visător, generos, cu mintea lui largă şi înţelegătoare, cu firea lui blândă, unduioasă, dezmierdătoare, bogată, izvorâtoare de gândiri şi de simţiri, a putut deveni reprezentativ”.

Opera lui Alecu Russo:

  • Cântarea României (1850);
  • Amintiri;
  • Iașii și locuitorii lui în 1840;
  • Palatul lui Duca Vodă;
  • Decebal și Ștefan cel Mare;
  • Piatra Teiului;
  • Stânca Corbului.
elefant.ro

Amintiri

„… III

Dar anii trec… vine vremea ca copilul cel vesel şi slobod ca o căpriţă să lase câmpul cu flori, poveştile nesfârşite, cuibul şi şezătoarele satului şi să intre în viaţa chinurilor prin cartea de învăţătură… Nu este românul din acele neamuri fericite, ce au hrana minţii la uşa părintească; multe veacuri şi-a primblat el cortul de pe şesuri pe dealuri, de pe dealuri pe alte dealuri, căutându-şi pământul strămoşesc… acum încă e pribeag pe lumea înţelepciunii, şi trebuie în neagra străinătate să-şi agonisească putere, pentru a mărturisi şi sfinţi patria mult iubită, dar mult necăjită, patria asta ce se clatină ca o luntre uşoară în toate părţile, şi se întoarce când la apus, când la răsărit, când la miazăzi, când la miazănoapte, ca frunza vârtejită de furtunile toamnei… departe trebuie să câştige inima şi pâinea sufletească, ce susţine în zilele nedreptăţilor şi înfrumuseţează zilele senine… căci pâinea sufletească şi inima sunt un rod scump şi rar al pământului român, ist bogat de roduri… într-o zi, copilul care îl chemăm cuconaş şi se va chema mai târziu neamţ, franţuz, şi mai în urmă bonjurist, copilul crescut în huzur, în bumbac şi în toate dragostele mamei trece într-o caretă… careta se mişcă… se tot mişcă… merge şi tot merge peste nouă ţări şi nouă hotare… icoana tristă a vieţii politice a bietelor ţări…”
kalapod.net

MIRCEA ELIADE

13 martie1907 – 22 aprilie1986

114 ani de la nașterea savantului, jurnalistului, memorialistului, autorului de ficțiuni, Mircea Eliade.

Mircea Eliade a fost socotit, alături de Emil Cioran și Constantin Noica, printre cei care au înnoit canoanele de atitudine și de expresie ale discursului intelectual modern.

Eliade a apărat și întrupat totodată statornicia unei civilizații de agricultori și deschiderea spre zări necuprinse a păstorilor purtați de ritmurile transhumanței. Cutreierând pământul în lung și în lat, făcând practic naveta între două continente, el a rămas statornic în spirit, gândind și scriind românește, făcând din cultura sa de origine un argument de universalitate.

carturesti.ro

Biografia lui Mircea Eliade:

Mircea Eliade s-a născut în București (primele amintiri, însă, sunt legate de Râmnicu Sărat, unde tatăl său se mută cu serviciul, la câteva luni după nașterea lui Mircea). Este fiul Ioanei, năcută Stoian, și al lui Gheorghe Eliade. Despre familia lui oferă date în Memorii:

„Fratele meu, Nicolae Remus, se născuse cu un an mai înainte, iar după patru ani a venit pe lume Cornelia. Tatăl meu etra moldovean din Tecuci și înainte de a-și schimba numele în Eliade, se numea Ieremia. Dicționarul francez-român pe care l-am folosit tot timpul liceului era semnat – Gheorghe Ieremia. Tata era cel mai mare din patru copii. Al doilea băiat, Costică, era, ca și tata, ofițer, dar făcuse Școala de Război, ajunsese ofițer de stat major și a înaintat până la gradul de general de divizie, în timp ce tata, mai înțelept sau mai nepriceput, n-a reușit să treacă de gradul de căpitan. Fratele cel mai mic, Pavel, după aventuri despre care familia nu vorbea niciodată, intrase funcționar la Căile Ferate. Ultima oară, când am aflat vești despre el, ajunsese șef de gară. L-am întâlnii de foarte puține ori. Era brun, ca și tata, dar nu-și pierduse părul și părea mai frumos. Singura lor soră murise curând, după ce se căsătorise cu un învățător. N-am știut niciodată cum arătase, unde trăise și cde făcuse […] N-am știut niciodată de ce tata și cu unchiul Costică și-au schimbat numele din Ieremia în Eliade, nici de ce celălat frate s-a încăpățânat să rămână Pavel Ieremia. Tata spunea că au făcut-o din admirație pentru Eliade-Rădulescu.”

Cât despre familia mamei „tatăl (bunicului) venise de copil la București, muncise câțiva ani argat la grajdurile de la barieră, ajunsese vizitiu de diligență, apoi geambaș, și în cele din urmă cumpărase nu știu câte hectare de grădină și-și clădise hanul. Nimeni nu știa exact să-mim spună de unde venise străbunicul. De la Dunăre, spunea unchiul Mitache. De la Olt, pretindea una din mătuși, și-mi spunea chiar numele satului: Arvirești.„.

În 1912, tatăl este mutat la Cernavodă (unde familia va rămâne până în 1914, când se reîntoarce în București). mircea urmează, în această localitate, clasa I.

În perioada 1917-1925, Eliade urmează cursurile Liceului Spiru Haret. își descoperă pasiunea pentru științele naturii, dar rezultatele la învățătură sunt mai degrabă mediocre și oscilante (în primul an rămâne corigent la română, franceză și germană). Prin 1919-1920 își improvizează un laborator de chimie în mansarda casei.

libris.ro

Pe 21 mai 1921, debutează cu articolul de popularizare a cunoștințelor științifice Dușmanul viermelui de mătase, publicat în Ziarul științelor populare și al călătoriilor, sub semnătura Eliade Gh. Mircea. Ziarul îi acordă Premiul I, pentru povestirea Cum am găsit piatra filozofală. Începe să scrie Romanul adolescentului miop, sub influența lui Giovanni Papini.

În 1925 se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie. Aici îi are profesori pe Constantin Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu și Nae Ionescu. Cel din urmă îi devine mentor.

În 1926, publică în Revista universitară, pe care o îngrijește, un articol teribilist-critic la adresa lui Nicolae Iorga, stârnind un scandal. Începând cu luna noiembrie, Pamfil Șeicaru îl angajează redactor la ziarul Cuvântul, unde scrie și Nae Ionescu. Aici Eliade desfășoară o publicistică abundentă și agresivă.

În primăvara lui 1927, călătorește în Italia, unde îl întâlnește pe Giovanni Papini, iar în septembrie, începe să publice seria de articole Itinerariu spiritual, manifest al generației sale.

În octombrie 1928, obține licența cu o teză despre filozofia Renașterii. Pe 20 noiembrie, pleacă spre India, unde primește o bursă de la maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar. Ajuns, la sfârșitul lui decembrie, la Calcutta, începe să studieze gramatica sanscrită și filosofia hindusă, sub îndrumarea profesorului Dasgputa.

În 1930, se mută în casa lui Dasgputa, unde o cunoaște pe Maitreyi, fiica profesorului. În septembrie, se produce ruptura de Dasgputa, provocată de povestea de dragoste dintre Eliade și Maitreyi. Dat afară din casa mentorului său, Eliade pleacă în Himalaya, unde se adăpostește, până în martie 1931, în câteva mânăstiri. În țară este publicat romanul Isabel și apele diavolului, debutul editorial al lui Eliade.

Revenit în Calcutta, în 1931, părăsește India, în decembrie, pentru a-și satisface serviciul militar în țară. Plănuiește să se întoarcă.

În 1932, apare micul volum de eseuri Solilocvii, iar în mai, 1933, apare Maitreyi, romanul care câștigase un concurs de manuscrise, premiat de o comisie formată din Perspessicius, cezar Petrescu, Mihail Ralea, Șerban Cioculescu și G. Călinescu.

Maitreyi

„Am şovăit atîta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă cînd am întîlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai tîrziu, după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întîmplat în 1929, iar eu întîlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni mai înainte. Şi dacă sufăr oarecum începînd această povestire, e tocmai pentru că nu ştiu cum să evoc figura ei de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranţa şi turburarea celor dintîi lntîlniri.
Îmi amintesc foarte vag că, văzînd-o o dată în maşină, aşteptînd în faţa lui “Oxford Book Stationary” ― în timp ce eu şi tatăl ei, inginerul, alegeam cărţi pentru vacanţele de Crăciun ― am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreţ. Mi se părea urîtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrînte, cu sînii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. …”

La începutul lui ianuarie 1934, în urma asasinării de către legionari a prim-ministrului I. G. Duca, Cuvîntul este interzis, iar Nae Ionescu, directorul publicației, considerat instigator moral al crimei, este arestat. Tot în ianuarie, Eliade se însoară cu Nina Mareș. Apar romanele Întorcerea din rai, prima parte dintr-o proiectată serie desprde aspirațiile tinerei generații, din care va reuși să mai scrie doar Huliganii (1935), și Lumina ce se stinge, carte de factură joyceană, pe care mai târziu o va renega, socotind-o ilizibilă. Publică volumele de eseuri și studii Oceanografie, India și Alchimia asiatică.

În 1935, apar Huliganii și Șantier, „roman indirect” sub formă de jurnal.

1936 este anul când Eliade publică, la București, cu titlul Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, lucrarea de doctorat. Apare romanul cu vampiri Domnișoara Christina, care va atrage autorului acuzația de pornografie și îndepărtarea din învățământ.

Domnișoara Christina

În 1937, îngrijește două volume de Scrieri literare, morale și politice din opera lui B. P. Hașdeu, în care vede un model, precum și Roza vânturilor, o amplă antologie din publicistica lui Nae Ionescu, căreia îi adaugă o consistentă postfață. Apare în volum nuvela Șarpele, de asermenea, vede lumina tiparului lucrarea Cosmologie și alchimie babiloniană. Sub influența lui Nae Ionescu, se accentuează alunecarea lui Eliade spre extrema dreaptă.

Șarpele

Pe 14 iulie 1938, Eliade este arestat și, pentru că refuză să se desolidarizeze publkic de Mișcarea Legionară, este închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, alături de Nae Ionescu și de numeroși alți legionari. Pe 25 octombrie este eliberat din motive medicale. Pe 29 octombrie, Eliade semnează totuși o declarație în care se desolidarizează Mișcafrea Legionară, acest episod nefiind amintit în Memorii. La sfârșitul anului, apare Nuntă în cer, roman scris în lagăr.

În 1939, publică volumul de eseuri Fragmentarium.

În 1940, pleacă la Londra, ca atașat cultural. Apar Secretul doctorului Honigberger și Nopți la Serampore.

Din februarie 1941 (până în 1944), Eliade este consilier cultural în Portugalia, la Lisabona. În acest răstimp, publică Mitul reintegrării, lucrarea cu tentă propagandistă Salazar și revoluția din Portugalia (1942), Comentarii la legenda Meșterului Manole și Insula lui Euthanasius (1943). Asupra acestei perioade dă seama Jurnalul portughez, publicat pentru prima oară în limba română în 2006 (Editura Humanitas).

În 1944, moare soția lui, Nina Eliade.

În 1945, neputând să se întoarcă în țara ocupată de sovietici, de teama represaliilor pentru trecutul său de dreapta, Eliade ajunge la Paris, în septembrie. La invitația lui Georges Dumezil ține un curs la Ecole des Hautes Etudes (Sorbona). Perioadă extrem de critică pentru Eliade, din punct de vedere material.

În perioada 1946-1949, ține cursuri la Sorbona și are numeroase contribuții la publicațiile științifice pariziene. În 1948, îi apare, la Editura Gallimard, Techniques du Yoga.

În 1949, publică la Paris, Tratatul de istorie a religiilor, lucrarea sa de căpătâi și pilonul sistemului său teoretic. Începe lucrul, în limba română, în care continua să scrie literatură, la romanul, Noaptea de Sânziene.

Vol. III, Istoria credințelor și ideilor religioase

În 1950, se căsătorește cu Christinel Cotescu. Desfășoară, acum și în anii următori, o bogată activitate ingternațională de conferențiar, în calitate de invitat, la numeroase universități, congrese și seminare. Apare La Nuit Bengali, traducerea în franceză după Maitreyi.

În 1951, apare monografia despre șamanism, Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase.

Publică, în 1954, în Franța, Le Yoga, Immortalite et liberte, iar în 1955, apare traducerea în franceză a romanului Noaptea de Sânziene, cu titlul Foret Interdite. Cartea, socotită de scriitor capodopera lui literară, va apărea în limba română abia în 1971, într-o editură a exilului (fiind publicată și în România, abia în 1991, sub îngrijirea lui Mircea Handoca, devotatul biobibliograf al lui Mircea Eliade).

În 1957, ajunge, ca profesor, la Chicago, Va rămâne aici până la moarte, continuând însă să își petreacă o parte a anului la Paris. Apare, în germană, versiunea originală din Sacrul și profanul (traducerea franceză va fi publicată în 1965).

La Gallimard, în 1963, apare Aspects du mythe. Publică la Madrid, în română, un volum de Nuvele.

Peste 3 ani, în 1966, este ales membru al Academiei Americane de Arte și Științe și devine Doctor Honoris Causa al Universității Yale. La Madrid apare, în română, primul volum de Amintiri: Mansarda.

cartepedia.ro

Îi apare, în 1968, în România, un interviu dat lui Marin Sorescu, în revista Luceafărul.

Continuă recuperarea românească, în 1969, a scrisului exilatului. La București apar două volume Eliade: Maitreyi, Nuntă în cer, cu o prefață de Dumitru Micu, și antologia de proză fantastică, La țigănci și alte povestiri (studiu introductiv de Sorin Alexandrescu, în sumar: Domnișoara Christina, Șarpele, Secretul doctorului Honigberger, Nopți la Serampore, Un om mare, Douăsprezece mii de capete de vite, Fata căpitanului, Ghicitor în pietre, La țigănci, Adio! și Podul).

În 1972, apare în revista Contemporanul un amplu interviu luat lui Eliade de Adrian Păunescu, deși autoritățile comuniste depun eforturi pentru a-l convinge pe savant să viziteze România, interviul este cenzurat, fapt care stârnește furia lui Eliade.

În 1973, apare, la Gallimard, primul volum din jurnalul lui Eliade (Fragments d’un journal, 1945-1969). Volumul al doilea va apărea în 1978, iar al treilea, în 1986.

În 1976, i se acordă, la Sorbona, titlul de Doctor Honoris Causa. E publicat, în franceză, primul volum din Istoria ideilor și credințelor religioase (vol. II, 1978, vol. III, 1983). Traducerea românească a trilogiei, semnată de Cezar Baltag, e publicată la București, înttre 1981 și 1988.

Apare, la Paris, în 1977, în limba română, la o editură a emigrației, culegerea de nuvele fantastice În curte la Dionis, iar în 1978, în România, este publicată traducerea Aspecte ale mitului (în traducerea lui Paul G. Dinopol). În același an, apar o traducere în franceză după Șarpele și volumul de convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, L’Epreuve du labyrinth (Proba labirintului).

Traducerea De la Zalmoxis la Genghis Han, realizată de Maria și Cezar Ivănescu, apare la București, în anul 1980. Tot acum, e publicat primul volum de memorii (Memoires, I, 1907-1937), Les promesses de l’equinoxe). Versiunea engleză apare în 1981, cu titlul Autobiography. La o editură românească din Paris apare miniromanul Nouăsprezece trandafiri.

În 1981, la București, este publicată masiva antologie de proză fantastică În curte la Dionis, cu o postfață de Eugen Simion. Din cuprins fac parte, pe lângă câteva texte deja incluse în culegerea La țigănci, nuvelele Pe strada Mântuleasa, Les trois graces, Șanțurile, Ivan, Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, În curte la Dionis și Tinerețe fără bătrânețe.

În 1985, catedrei de Istoria religiilor, de la Universitatea din Chicago, i se dă numele Mircea Eliade.

Pe 22 aprilie 1986, Mircea Eliade moare la Chicago, fiind incinerat a doua zi.

În 1987, apar cele 16 volume din The Encyclopaedia of Religions, pe care Eliade le-a coordonat și îngrijit în calitate de editor, în ultimii ani ai vieții.

Al doilea volum de Memorii, apare, în franceză, în anul 1988.

În 1989, este publicat, la București, un volum cuprinzând scrierile de tinerețe Romanul adolescentului miop și Gaudeamus.

edenboutique.ro/

Opera lui Mircea Eliade:

Opere literare:

  • Romanul adolescentului miop, roman (1928);
  • Gaudeamus, roman (1929);
  • Isabel și apele diavolului, roman (1930);
  • Lumina ce se stinge, roman (1931);
  • Maitreyi, roman (1933);
  • Întoarcerea din rai, roman (1934);
  • Huliganii, roman (1935);
  • Șantier. Roman indirect (1935);
  • Domnișoara Christina, nuvelă (1936);
  • India (1936);
  • Șarpele, nuvelă (1937);
  • Nuntă în cer, roman (1939);
  • Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940);
  • Nopți la Serampore, nuvelă (1940);
  • Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963);
  • La țigănci, nuvelă (1959);
  • Noaptea de Sânziene, roman (1971);
  • În curte la Dionis, nuvele (1977);
  • 19 trandafiri, roman (1980);
  • Viața nouă (Ștefania), roman neterminat.

Lucrările publicate în limba română:

  • Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat la Editura Muzeul Literaturii Române abia în anul 1988, ediție curentă, Humanitas, 2004;
  • Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004;
  • Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003;
  • Solilocvii, 1932,
  • Maitreyi, 1933, roman indian;
  • Oceanografie, 1934;
  • Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991;
  • India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Incercarea labirintului , roman;
  • Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Huliganii, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991;
  • Șarpele, 1937;
  • Fragmentarium, 1938;
  • Nuntă în cer, 1938;
  • Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Nopți la Serampore, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Mitul reintegrării, 1942;
  • Salazar și revoluția în Portugalia, 1942;
  • Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006;
  • Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991;
  • Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004;
  • Coloana nesfârșită (piesă de teatru), 1970 Roma „Revista scriitorilor Români”, 1976 în „Secolul XX”, 1996 Editura Minerva, 2001 Editura „Destin” din Deva;
  • Noaptea de Sânziene, 1971;
  • În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004;
  • Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas, 2004;
  • Viață nouă (Ștefania), Jurnalul Literar, 1999;
  • Religii australiene, ediție curentă Editura Herald, 2012.

Lucrările publicate în limbi străine:

  • Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), în limba franceză;
  • Os Romenos, latinos do Oriente („Despre Români, latinii orientului”), 1943, în limba portugheză;
  • Tehnici ale Yoga, 1948;
  • Traité d’histoire des religions (1949), în limba franceză;
  • Le mythe de l’éternel retour (1949), în limba franceză;
  • Imagini și simboluri, 1952;
  • Yoga. Nemurire și libertate, 1954;
  • Le Sacré et le Profane (1956), în limba franceză;
  • Forgerons et alchimistes (Făurari și alchimiști), 1956, în limba franceză;
  • Mythes, rêves et mystères, (Mituri vise și mistere), 1957, în limba franceză;
  • Initiation, rites, sociétés secrètes (Nașteri și renașteri), 1958, în limba franceză;
  • Mefistofel și androginul, 1962;
  • Patañjali et le Yoga (1962), în limba franceză;
  • Aspects du mythe (1963), în limba franceză;
  • The Quest (titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969;
  • De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970;
  • Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l’extase (1974), în limba franceză;
  • Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions (1976), în limba engleză;
  • Istoria credințelor și ideilor religioase, 1976-1983;
  • Uniformes de général, nouvelles, traduction du roumain par Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1981;
  • Les Trois grâces, nouvelles, traduction du roumain par Marie-France Ionesco et Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1984;
  • Symbolism, the sacred, and the arts, 1985;
  • Briser le toit de la maison, 1986.

Opere memorialistice:

  • Romanul adolescentului miop,scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004;
  • Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris);
  • Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa);
  • Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006;
  • Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006.

Ecranizări:

  • The Bengali Night (1988);
  • Domnișoara Christina (1992);
  • Șarpele („The Snake”) (1996);
  • Eu sunt Adam! (1996);
  • Tinerețe fără tinerețe („Youth Without Youth”) (2007);
  • Domnișoara Christina (2013).
kalapod.net

CONSTANTIN CHIRIȚĂ

12 martie 1925 — 14 noiembrie1991

96 ani de la nașterea prozatorului, scriitorului, romancierului, scenaristului, eseistului, Constantin Chiriță.

Constantin Chiriță a fost prozatorul ale cărui cărţi se adresau în special cititorilor de vârsta pre-adolescenței și adolescenței. 

carturesti.ro

Biografia lui Constantin Chiriță:

Constantin Chiriță s-a născut în familia unor învăţători din comuna Ibăneşti, judeţul Vaslui. Primele șase clase liceale le-a absolvit la Colegiul Național „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad, ultimele două la București.

A urmat Politehnica din București, dar nu a finalizat studiile. A fost apoi redactor la ziarul Scînteia și muncitor pe șantierul de la Bumbești-Livezeni.

În anul 1949, debutează ca scriitor cu nuvela Matei Ioan a cucerit viaţa, scrierile sale fiind în parte creații în stilul realismului socialist. S-a remarcat ca romancier și scenarist. A fost redactor la diferite publicaţii literare, sociale şi politice din ţară printre care „Luceafărul”, „Sportul literar”. A deținut funcția de vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor.

Inspirându-se din viaţa lumii industriale, el publică romane precum: Oţelul (1960), Întâlnirea (1971). Romanul Pasiuni (1962) este dedicat vieţii universitare.

Se remarcă ca scriitor de proză de aventuri pentru copii şi tineret. Ciclul de romane care îi aduce popularitatea este Cireşarii, început în 1956, încheiat în 1968, cuprinzînd 5 volume: I – Cavalerii florii de cireş (numit iniţial Teroarea neagră), II – Castelul fetei în alb, III – Roata norocului, IV – Aripi de zăpadă (numit iniţial, Teroarea albă), V – Drum bun cireşari!.

Cavalerii florii de cireș

„De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din turnul şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme indicau fără greşeală ora exactă. Rareori, iarna, în timpul viscolelor, zăpada cotropitoare oprea mersul lor pe cadranul dinspre soare răsare, iar primăvara, hulubii sau ciorile sau alte zburătoare, în zbenguiala lor, grăbeau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare dată, moş Timofte Păstrăvanu, paznicul şcolii, care-şi începuse meseria aceasta încă de pe vremea instalării marelui ornic, şi care, aşa cum spuneau elevii din clasele superioare, şi-o va încheia doar o dată cu oprirea definitivă a ceasului, se urca în turn, scutura scripeţii uriaşi şi începea să învârtească o manivelă cât oiştea carului. După ce asculta câteva clipe tic-tacul tunător şi clătina din cap a încuviinţare, moş Timofte scotea de la brâu o cutie rotundă de metal, cândva strălucitoare, o cutie mare cât o farfurie, o proptea pe genunchi şi o pocnea cu pumnul în creştet. …”

Cireșarii, volumul I

Castelul fetei în alb

„În orăşel se aciuase liniştea zilelor de vară. Tinerii plecau dis-de-dimineaţă la scăldat, lăsînd curţile, străzile şi mahalalele pustii, moleşite şi tăcute. Spre seară se pornea un oarecare freamătcare se risipea însă la primele adieri ale nopţii, cînd orăşelul îşi aşternea docil străzile la picioarele perechilor visătoare. Era vară şi cald, era vacanţă, era un oraş mic, era monotonie,lene, amorţeală, adică tot ceea ce nu se potriveşte tinereţii. Pentru că tinerii erau acei care sufereau cel mai mult în orăşel. Şi era cald şi era moleşeală şi nimic neobişnuit nu se profila încă înzarea vremii.
Un timp, toţi tinerii, și nu numai ei, își obosiseră gura tot povestind şi lăudînd isprava Cireşarilor în Peştera Neagră. Dar gloria, cu cît creşte mai repede, cu atît dispare mai repede. Maiales într-un orăşel unde zgomotul unei ferestre sparte în centru se aude în acelaşi timp în toate mahalalele. S-au spus vrute
şi nevrute pe socoteala Cireşarilor, dar seştie că orice melodie cîntată prea des începe, după un timp, să obosească. Singurul care nu prea părea încîntat de celespuse cîndva de un mare spirit al omenirii despre glorie era, bineînţeles, Tic. …’

Cireșarii, volumul II

libris.ro

Roata norocului

„Cum ajunseseră cireşarii în orăşelul D….? Nu e foarte greu de răspuns. Mai întîi orăşelul nu era foarte departe de fratele lui, destul de geamăn, în care trăiau cireşarii. Apoi, aşa cum se întîmplă deseori, unul dintre locuitorii orăşelului D. avea rude în orăşelul cireşarilor. Apoi, cel care avea rude avea şi o fată care se numea Ioana, dar asta n-ar fi însemnat nimic, dacă Ioana n-ar fi fost verişoara lui Dan şi dacă, în sfîrşit, Dan nar fi primit o scrisoare de la ea prin care era invitat împreună cu prietenii lui „oricîţi ar fi, chiar douăzeci”, deşi ştia ea bine că sînt numai şase, pentru cîteva zile, spre sfîrşitul vacanţei, în orăşel. De ce, spre sfîrşitul vacanţei? Pentru că se deschidea bîlciul de pe malurile Căprioarei, care „nu-şi are pereche în ţară” şi pentru că se puteau face plimbări frumoase într-o poiană tăinuită în care „se bănuieşte că ar exista nişte ruine misterioase, chiar de pe timpul…” ― dar urma o scuză pentru că „nimeni n-a reuşit să stabilească vechimea lor cu precizie”. …”

Cireșarii, volumul III

Aripi de zăpadă

„Uriaşa cabană, cocoţată temerar deasupra vechiului burg, cu toate camerele, cu toate paturile, cu restaurantul, bucătăria, holurile şi sălile de distracţie, dar mai ales cu spaţiile albe şi cu pîrtiile de schi dimprejur, fusese reţinută pentru elevi, ca în fiecare an la începutul primei vacanţe şi înaintea sărbătorilor de iarnă. Ninsese mult şi mai ningea uneori, noaptea, cu fulgi mari care se împotriveau blînd întunericului; soarele se dăruia limpede şi fără părtinire fiecărei zile, din depărtări prietene; razele lui nu topeau, dar nici nu înfrigurau prea tare; vînturile întîrziau mai întotdeauna prin alte hăuri, doar spre dimineaţă se burzuluiau cîtva timp, înecîndu-se în vîrtejuri albe, pufoase, dar se potoleau repede pentru a nu înspăimînta tinereţea.
„Era vreme frumoasă!” spuneau toţi cei care voiau să dea a înţelege că apucaseră peacolo, altădată, răscoale şi vijelii cumplite. „Nici nu se putea vreme mai bună pentru concursurile de schi!” spuneau alţii care voiau să dea a înţelege, plimbîndu-şi triumfători tuleiele, că erau veterani ai concursurilor şcolare de iarnă. „Era grozav!” spuneau toţi, fără excepţie. Şi într-adevăr era grozav. …”

Cireșarii, volumul IV

Drum bun, cireșari!

„Peronul era ticsit de lume. Şi era agitaţie, larmă, şi atîtea gesturi şi vorbe inutile, îmbrăţişări şi mîngîieri grăbite, lacrimi şterse pe furiş, zîmbete curajoase, sau de-a dreptuleroice, şi sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori, spuse în clipe de stînjeneală, pentru a ascundeo emoţie, pentru a întrerupe un oftat sau pentru a aminti realitatea despărţirii.
― Dragul meu, ai grijă, să nu cumva să…
Nu trebuia mai mult nici pentru cel care rostea cuvintele, nici pentru cel căruia îi erauadresate. Şi unul şi celălalt găseau în această frază banală, neterminată, inutilă, prilejul de arespira cîteva clipe liniştite, de a se întîlni cu alte gînduri, pînă simţeau din nou, poate înaceeaşi fracţiune de secundă, cum îl asaltau furnicile emoţiei. …”

Cireșarii, volumul V

cartepedia.ro

În 1969, publică de asemenea Trilogia în alb, în anul (1969), care cuprinde trei romane: Trandafirul alb (1964), Pescăruşul alb şi Îngerul alb.

Scriitor fecund și, deseori, militant politic al timpului (secretar PCR al Uniunii Scriitorilor, 1972–1977, și vicepreședinte al ei, din 1977), a colaborat la diferite reviste literare, sociale și politice din țară.

Constantin Chiriţă este cunoscut şi ca scenarist pentru filmele: Despre o anume fericire (1973), Cireşarii, serial TV (1974), Aripi de zăpadă (1985), Cetatea ascunsă (1987).

Uniunea Scriitorilor l-a premiat de două ori (1964 și 1974).

edenboutique.ro/

A fost un eseist virtuoz. În romanele sale pentru adulți l-a preocupat lumea universitară și tehnocrată.

A participat la toate manifestările culturale ale liceului „Gheorghe Roșca Codreanu” și ale Bârladului.

A fost căsătorit cu Gertrud Gregor, cu care a avut 3 copii: Victor, Diana și Adrian.

A decedat la 14 noiembrie 1991 în orășelul Königswinter, vecin cu fosta capitală Bonn a RFG.

Opera lui Constantin Chiriță:

Constantin Chiriță este autorul unui foarte popular ciclu de romane pentru tineret, intitulat Cireșarii. Titlurile celor cinci volume sunt:

  • Cavalerii florii de cireș (numit inițial Teroarea neagră), 1956;
  • Castelul fetei în alb, 1958;
  • Roata norocului 1960;
  • Aripi de zăpadă (numit inițial Teroarea albă) 1961;
  • Drum bun, Cireșari 1963.

Alături de romanul Toate pânzele sus! al lui Radu Tudoran, „Cireșarii” era unul din romanele favorite ale adolescenților români.

libris.ro

Bibliografie cronologică:

  • Matei Ion a cucerit viața, 1949 (nuvele; volumul de debut);
  • Oameni din orașul nostru, 1951;
  • Cireșarii, 1956;
    • Cavalerii florii de cireș 1956
    • Castelul fetei în alb 1958
    • Roata norocului 1960
    • Aripi de zăpadă 1961
    • Drum bun, Cireșari! 1963
  • Întâlnirea, 1959;
  • Oțelul, 1960 (vide infra, Livada);
  • Pasiuni, 1962;
  • Trilogia în alb, 1974 (trei romane polițiste publicate inițial separat în perioada 1964-1969):
    • Trandafirul alb, 1964
    • Pescărușul alb, 1969
    • Îngerul alb, 1969
  • Adâncimi, 1974 (piesă de teatru);
  • Livada, 1979 (romanul Oțelul revizuit radical);
  • Romantica, 1985.

Scenarii de film:

  • Cireșarii (1984).
noriel.ro

PETRE DULFU

10 martie 1856 – 31 octombrie 1953

165 ani de la nașterea lui Petre Dulfu.

Petre Dulfu a fost autor de basme, poet, profesor, traducător și doctor în filozofie român.

noriel.ro

Biografia lui Petre Dulfu:

Petre Dulfu s-a născut în comuna Tohat, județul Sălaj, într-o familie de intelectuali. Mama, Gafia Bran, fiică și soră de preot, îi cultivă  inspirat din primii ani ai vieții  dragostea fierbinte pentru povești și basme. Tatăl său, Chifor Dulf, era un militant activ  pentru drepturile românilor aflați sub chinuitorul jug al stăpânirii austro-ungare.

În perioada 1864 – 1871, urmează clasele primare și cele 6 clase ale învățământului secundar, la Baia Mare, în limba maghiară, obligatorie pe atunci în toate instituțiile de învățământ din Transilvania și, cu tot handicapul reprezentat de studiul într-o limbă complet străină, se dovedește un elev excepțional, la finele fiecărui an de studii obținând premiul I. În clasa a IV-a de liceu a reușit apropierea pentru prima oară de literatura română. Devenit membru al societății de lectură, înființată de elevii români ai liceului, citește, între altele, remarcabilele Doine și Lăcrimioare  de „acel rege-al poeziei„ (M. Eminescu) Vasile Alecsandri. Sub impulsul acestor lecturi scrie primele versuri.

Între 1872 -1875, urmeaz[ cursurile liceale la Baia Mare, în foaia matricolă fiind consemnată, în dreptul numelui său, caracterizarea excepțional cu laude și sârguincios. Tot în 1872 începe să colaboreze la revista șapirografiată a liceului, pe care, în cele din urmă, aproape că o redactează singur. Adevăratul debut are loc în paginile revistei „Familia“, condusă de Iosif Vulcan, la opt ani după ce tot în această publicație debutase Mihai Eminescu. În această perioadă publică versuri patriotice ocazionale și o serie de poezii romanțioase, erotice într-o serie de reviste românești („Șezătoarea“, „Amicul familiei“, „Cărțile săteanului român“) și continuă totodată colaborarea la cunoscuta revistă din Oradea, „Familia“.”

carturesti.ro

La 4 iunie 1876,  absolvește cursurile liceale la Cluj, unde a urmat, tot în limba maghiară, ultimele două clase.„Testimoniul de maturitate“ cu numărul 65, aflat în păstrarea familiei, atestă, nici vorbă, mai mult decât o pregătire excelentă, pilduitoare în adevăr, dacă nu una de excepție absolut la toate materiile de studiu.

În 1876, își începe studiile la Universitatea din Cluj. Preocupat de starea de atunci și de oricând a literaturii române, dar având temeinice cunoștințe în domeniul respectiv al literaturii universale, cunoscător sigur al câtorva limbi străine, devine studentul preferat al profesorului Grigore Silași, care-l recomandă călduros, într-o scrisoare, lui Vasile Alecsandri.

În perioada 1878–1880, student fiind, Petre Dulfu realizează traducerea, pentru prima oară în limba română, a capodoperelor dramaturgiei grecești antice, Ifigenia în Aulida și Ifigenia în Taurida, de Euripide. Spirit critic și autocritic, poetul se declară nemulțumit de valoarea traducerilor — deși acestea fuseseră publicate în revista „Amicul familiei“ și editate în broșuri, în 1880, la Gherla, care s-au epuizat: „… în această primă încercare de traducere am găsit pe urmă multe scăderi atât din punctul de vedere al interpretării textului original, cât și în ce privește limba și versificația românească…“. Aceste traduceri, evident, au fost ulterior perfecționate, cunoscând mai multe ediții și o largă circulație în epocă, dată fiind și condiția lor cultural-artistică.

În 1881, nereușind să obțină o bursă de studii în străinătate, la 10 iunie își  susține doctoratul la Cluj, cu lucrarea Alecsandri Vazul müködesea román terén (Activitatea lui Vasile Alecsandri în literatura română). Dincolo de curajul de a realiza o teză despre un autor român în acei ani de înăsprire a absolutismului austro-ungar, lucrarea a avut darul de a face cunoscută în rândurile cititorilor de limba maghiară, nu doar personalitatea și opera lui Alecsandri, ci și a contextului literar românesc. Cu o intuiție extraordinară, dar și în baza studiului aprofundat al literaturii române, Petre Dulfu notează în teza sa: „Națiunea română în momentul de față trăiește perioada de înflorire a creației poetice… Creația poetică română de până acum atinge punctul culminant cu opera lui V. Alecsandri. Cu aceasta nu vreau să spun că prin Alecsandri creația poetică a națiunii române și-a atins apogeul. Ea se află departe de punctul culminant al înfloririi sale, dar Alecsandri a trasat deja și a pregătit bine drumul spre culmi și, tocmai pentru aceasta, opera lui care oglindește înaintarea spirituală și starea dedezvoltare culturală a națiunii române merită atenția nu numai a națiunii române, ci a oricărei națiuni“. La sfârșitul tezei sunt cuprinse și traducerile efectuate în limba maghiară a douăsprezece poeme de bardul de la Mircești, Vasile Alecsandri.

libris.ro

Tot în 1881, înoOctombrie, este numit profesor de pedagogie la Școala Normală „Carol I“ din București, unde funcționează doar pentru o foarte scurtă perioadă de timp, deoarece este stăruitor rugat să preia conducerea Școlii Normale din Turnu-Severin.

În anul de învățământ 1881–1882, noiembrie, este profesor și director la Școala Normală dinTurnu-Severin, instituție ce urma să se desființeze la finele anului  școlar.

Între 1882–1887, revenit la București, la solicitarea profesorului și pedagogului Barbu Constantinescu, își desfășoară activitatea de profesor de filosofie la Azilul „Elena Doamna“ și la „Școala Normală a Societății pentru învățătura poporului român. În  această perioadă îi cunoaște pe Ioan Slavici, și el profesor la Școala Normală, pe  Eminescu, Vlahuță, Hașdeu și alte mari personalități ale culturii românești.

La 5 mai 1884, prin plecarea la Sibiu a lui Slavici, la conducerea revistei „Tribuna“, a  primit și postul de profesor suplinitor la catedra de limba română a aceleia și Școlii Normale. În toată această perioadă publică în revistele de pedagogie ale vremii — „Educatorul“, „Lumina pentru toți“, „Revista pedagogică“ — o serie de articole necesare pentru evoluția spiritului, articole în care își expune opiniile privitoare la rolul învățătorilor, considerându-i adevărați apărători ai ordinii și păcii sociale, mesageri ai civilizației și culturii în satele și orașele românești. Editează ca autor sau în colaborare cu alții diverse manuale școlare.

În 1886 se căsătorește cu Elena Mateescu, cu care a avut patru copii, unul botezat în tradiția ardelenească, tot cu numele tatălui, Petre. Viața alături de soția sa s-a dovedit benefică pentru scriitor, aceasta încurajându-l cu căldură să-și dedice viața scrisului, după cum mărturisea însuși Petre Dulfu într-o autobiografie manuscris aflată în arhiva familiei.

În 1897, publică povestea în versuri Prințesa fermecată.

În anul 1889, atras de genul dramatic, publică, la îndemnul lui Slavici, în revista „Tribuna“, piesa într-un act intitulată Ceartă pentru nimica. Asemeni altor încercări dramatice, și aceasta are indubitabil mai mult poate o valoare eminamente moralizatoare decât una propriu-zis literară, dacă e să spunem lucrurilor pe nume.

În 1890, publică cursul Etica.

libris.ro

În 1891, publică cursul Estetica, destinat elevilor școlilor normale, în care expune o seamă de idei interesante și originale cu privire la rolul primordial al educației estetice, al artelor frumoase și scrisului în viața de zi cu zi.

La 20 februarie1891, obține certificatul de cetățenie română.

La 4 iunie 1893, prin Ordinul nr. 4739 al Ministrului Instrucțiunii Publice, obține numirea definitivă la Azilul „Elena Doamna“ și „Școala Superioară Normală“.

În 1894, apare cartea care l-a consacrat în literatura română, Isprăvile lui Păcală, transpunere în versuri a povestirilor și snoavelor din literatura populară. Cartea a fost reeditată de nenumărate ori de-a lungul timpului.

Moștenirea

„Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, ap-a curs pe Olt cam multã!
(Sãnãtate, de la Domnul, celor care mã ascultã!)
Undeva, p-aici, sub cerul scumpei noastre Românii,
Într-un sat, trãia – se zice – un moșneag, ce-avea trei fii.
Cei mai vârstnici, de! ca lumea! când mai buni și când mai rãi,
Când mai dezghețați la minte, când mai proști, sãrmani de ei.
Cel mic însã… altã fire! Suflet bun, dar mult poznaș.
Ca sã facã el vreun lucru, cum se fãptuiește, aș!
Toate le fãcea sucite și pe dos, de te-ncruceai.
Un nãtâng, un gurã-cascã îți pãrea – când îl vedeai.
Și ieșeau la capãt însã toate-așa de minunat,
Cã, de fapta-i sãvârșitã, locului stãteai mirat.
O plãcere-avea: de lacomi, de neghiobi, sã-și râzã-n lege!
Și, ca el, la gard prostia cine mai știa s-o lege? …”

din Isprăvile lui Păcală

În 1896, publică Legenda țiganilor, cu subtitlul Din popor pentru popor.

În 1902, apare studiul Foloasele învățăturii care însumează opiniile și cercetările sale în legătură cu procesul de instrucție, menirea dascălilor etc. Apare în această perioadă, nespecificându-se anul publicării, Din lumea satelor. Alegere de strigături, de cântece glumețe și de snoave.  Cuprinde: Drăcușorii, Coțofana, Nărav rău.

În 1903, traducerile sale din Euripide au fost distinse cu premiul „Adamachi“ al Academiei, recunoscându-i-se de către N. Quintescu, un mare specialist în literatură antică, în Raportul de premiere, erudiția și realul talent literar.

În 1909, sub titlul Snoave, apare o culegere de snoave versificate care cuprinde: Norocul, Privighetoarea, Negrilă, Coțofana, Drăcușorii.

În 1910, sub titlul Cântece și povești, publică un volum selectiv cu creații apărute anterior.

În 1913, ca orice ardelean, visa să înfăptuiască neîndoielnic epopeea poporului român, astfel că, în urma unei munci inspirate și susținute, publică Gruia lui Novac,  o epopee alcătuită din cântecele de vitejie ale românilor.

În 1917, în timpul războiului a lucrat la Iași la Cenzura Poștei. În acest oraș Dulfu pierde, în urma îmbolnăvirii, pe una dintre fetițele sale.

1918. Unirea Transilvaniei cu patria mamă marchează prima abatere de la disciplina de fier pe care o propovăduia și demonstra la catedră. Vădit emoționat, cu lacrimi în ochi, dascălul i-a anunțat pe elevi că nu mai poate continua lecția și, abătându-se de la program, le-a vorbit despre însemnătatea momentului istoric de neuitat cu o căldură extraordinară. Printre elevii aflați atunci în clasă, în acea zi de 1 Decembrie, se număra firește și fiul său, Petre.

În 1919, publică Povestea lui Făt-Frumos, dar, continuându-și preocupările legate de destinul învățătorilor, editează în acest an și Visuri împli-nite, volum de versuri care le este dedicat.

grupdzc.ro

1920, în spiritul preocupărilor sale de pedagog, alcătuiește și publică Faptă și răsplată, o culegere de „povestiri pentru copii și pentru popor„, cu caracter moralizator.

În 1921, se retrage din rândul corpului profesoral al Școlii Normale de pe lângă Azilul „Elena Doamna“, întrucât, nerefăcut deplin de pe urma morții fiicei sale, nu mai putea să aibă zi de zi în față pe copilele care-i aminteau vrând-nevrând de pierderea dureroasă suferită.

În 1923, publică povestirea Ion Săracul  și un volum de povești, unele apărute anterior, sub titlul Odinioară.

În 1924, revine la pasiunea sa pentru creația dramatică, publicând o „comedie poporană, cu cântece, în patru acte“, intitulată Păcală argat, în fapt o transpunere pentru scernă a câtorva isprăvi a personajului său favorit.

În 1925, publică noi povestiri cu caracter etico-civic și educativ, moralizator, în definitiv, reunite sub titlul comun Răzbunarea Lenuței.

În 1926, scoate de sub lumina tiparului o fermecătoare poveste în versuri, intitulată Zâna Florilor.

În 1931, apar două povești, Povestea unui orfan și Povestea României Mari.

1939. În pofida vârstei înaintate — avea 83 de ani! — se dovedește același suflet sensibil, apropiat de copii, cărora le oferă o ultimă și foarte frumoasă poveste în versuri, Cei doi Feți-Logofeți cu părul de aur.

În 1953, în ultima zi a lunii octombrie părăsește această lume, intrând în nemurire cu aceeași discreție și decență cu care a trăit vreme de aproape un secol. Uitat practic de critica și istoria literară, în care găsim arar scurte referiri la creația și personalitatea sa, Petre Dulfu va rămâne pururi iubit de cititorii pe care i-a încântat cu poveștile sale.

Opera lui Petre Dulfu:

Isprăvile lui Păcală (1894):

  • Moștenirea
  • Vânzarea
  • Împărțirea comorii
  • Fuga
  • Fluierul
  • Tocmeala
  • Caprele popii
  • La oi
  • Boii lui Păcală
  • Moara dracilor
  • Cucul
  • Evanghelia
  • Răfuiala
  • Mireasa
  • Păcală și Tândală
  • Învierea morților
  • Păcală însurat
  • Strechea
  • Prânzul
  • Otrava
  • Rămășaguri c-un boier
  • Alte rămășaguri
  • La vatra părintească
  • Păcală mare gospodar

Gruie-al lui Novac (1913):

  • Cuvânt înainte
  • Dor de însurat
  • Aripile zânei
  • În pețit
  • La arat
  • Tătarul
  • În Țarigrad
  • Prânzul
  • Negrușor
  • Voichița și mama ei
  • Zâna Magdalina
  • Beție
  • Lupta
  • Răzbunarea Magdalinei
  • Turcul viteaz
  • La veselie
  • Niță
  • Fata turcului
  • La socri
  • Moartea lui Novac
  • În robie tătărească
  • Ileana
  • Nunta
  • Legea
  • Șarpele

Dor de sat (1922):

Publicat în suplimentul muzical al revistei Transilvania, Petre Dulfu a contribuit cu versurile pentru acest cântec de dor. Versurile reproduse mai jos au fost culese de Paște 2010 de la cea mai vârstnică bătrână de 97 de ani din Tohat, acum aparținător orașului Ulmeni, jud. Maramureș, satul natal al lui Petre Dulfu și cel care este subiectul acestei poezii. Lotica Morar păstrează în memorie această creație după aproape 80 de ani de la prima și singura ei publicare (ea nu știe să citească și să scrie, însă are o memorie extraordinară).

Iese luna dintr-un nor
Și-mi aprinde-n suflet dor
Dor de satul părăsit
Dor de câmpul înverzit.

Dauar Dumnezeu să dea
Să mă văd la vatra mea
Să nu fie-n sat drăguță
Ca și-a mea nici o căsuță.

Zi și noapte să muncesc
Pân-oi face cum doresc
Casa, cuib de vesel trai
Satul, colțișor de rai.

carturesti.ro

RADU BOUREANU

09 martie 1906 – 05 septembrie 1997

115 ani de la nașterea actorului de scenă, dramaturgului, eseistului, scriitorului și traducătorului român, Radu Boureanu.

bonami.ro

Poet, pictor, actor, muzician, remarcabil printr-un talent aproape egal în toate aceste domenii, Radu Boureanu tinde mereu să refacă pierduta sinteză a artelor, să fie un artist total, căci fiecare creaţie se resimte de infiltraţiile celorlalte. Poezia sa, de un lirism meditativ, cu gesturi solemn-teatrale, compusă în ritmuri muzicale, sugerează parnasian tablouri de un colorit intens: „în care lume fi-vor: cuvinte, ritm, culori / Să nu fi prins rugină, scăzând sub timp lumina?” (Cuvintele, culorile).

O casă

Aş vrea să-mi fac o casă, din bârne, ţărănească
Cu hornul alb ca vârful unei lulele mari
Din care să fumeze tăcerea muntenească
Suflând pe nară neguri prin brazii drepţi şi tari.

Pe bârne să-i lucească luceafărul de seară,
Să lumineze tinda pe care să te-aştept,
Pe care să se urce cântând ca o vioară
Prelungul par de aur, cuprins de braţul drept.

Biografia lui Radu Boureanu:

Radu Boureanu s-a născut în București, descendent al unei vechi familii moldovenești. Bunicul, Gheorghe Boureanul, a fost erou al războiului din 1916-1918 (autor de tratate de tactică și pedagogie, poet amator eminescizant), tatăl, Eugen Boureanul, avocat și scriitor, iar mama, Jeanne Boureanul (născută Michel, de origine franceză), a fost profesoară.

A studiat la colegiile (liceele) Mihai Viteazul și Matei Basarab din București și privat la Bazargic.

În 1931, a absolvit Academia de Muzică și Arte Dramatice din București, fiind student în clasa celebrei Lucia Sturdza-Bulandra.

Între 1929 și 1947 este, cu întreruperi, actor la Teatrul Național din București, apoi se dedică scrisului.

În 1927, au apărut primele sale poeme în Ritmul vremii. Alte publicații, în care Radu Boureanu a publicat, au inclus revistele literare GândireaVremeaAdevărul literar și artistic și Bilete de Papagal. Se face cunoscut și apreciat de Mihail Dragomirescu cu o poemă publicată în „Lumea” de la Iași, dedicată lui Mihail Sadoveanu și intitulată „Cherhanaua de altădată, cherhanaua de acum„.

În 1932, împreună cu Zaharia Stancu, scriitorul a fondat revista Azi. Prima sa carte de poezii, apărută în 1933, volumul Sbor alb, a atras atenția criticului Pompiliu Constantinescu.

Cântec de brotac

A sărit din Balta Rea
Drept în iarbă un brotac,
A făcut o temenea
Către lună, către stea,
Către cerul prins în stele,
Către sălcii cocoșate,
Către trestii tremurate
Cari s-au înclinat și ele,
Și-a rugat,
Și-a cuvântat,
Ca să fie ascultat:
Oac! Oac!
Stele-n cer și stele-n lac;
Lună, sălcii, trestii, toate,
Ascultați dacă se poate
Tot ce știe un brotac:
Mai la deal,
Peste prival,
E o cherhana pe mal;
Lipoveni spre ea vâslesc,
Lotcă după lotcă vine
Și-i aduce coșuri pline
De bibani,
Și de ciortani,
Știuci și clene,
Somni și mrene,
Și-năuntru le golesc;
Lotcile le priponesc
Și de ciorbă vrând să pună,
Pește din grămezi adună,
Și îl spintecă în grabă,
Înfigând până-n plăsele,
Custurile nemiloase,
Custuri harnice la treabă
Cu privirile tăioase;
Ș-apoi, răzuie pescarii,
Jos, pe prispă, lângă apă,
Ciortani aurii,
Mrene argintii,
Și toți solzii-n unde scapă
Și se duc în joc rotund
Ca să stea comori pe fund.
Dar în baltă e un vrac
Ce întinde-o bisactea
Și toți solzii cad în ea...
Și-are mii de bisactele;
Solzi de aur,
Solzi de-argint
Cu luciri de mărgărint,
Râd, zâmbesc, sclipesc în ele...
Și de-o vreme vracu-adună,
Însă tot ar vrea să spună
Că-i sărac...
Lună, tu zâmbești?
Oac! Oac!
Lăcrimați de râs voi stele,
Dar veniți în fund, pe baltă,
Haideți! Haidem laolaltă
Să vedeți și bisactele,
Și comoara lor,
Și vrac.
Haideți!
Lună,
Stele,
Oac!

volumul Sbor alb

Între anii 1936 și 1940, a condus revista de turism și artă „România„, a îngrijit suplimentul „Caiet de poezie” al „Vieții românești„, al cărei redactor-șef va deveni între 1967 și 1974. Ca poet, a obținut mai multe premii naționale și internaționale (începând din 1933), concomitent realizând și o remarcată creație de pictură (a participat și a fost premiat la Saloanele Oficiale cu începere din 1942).

Teii din inimi

Teii mari din inimi serile ne-mbata
Chiar cand cade neaua ca-ntr-o veche stampa;
Unde-i abajurul verde ca de lampa
Si profilul care-l aurea odata?

Unde e tacerea ce cadea pe umeri
Ca un sal de lana tricotat de noapte
Dintr-un ghem de umbra neagra sau de soapte
Auzite-n veghe, fara sa le numeri ?

Unde-i oare mana, albele nervure
Care-mi umbla oarbe, azi, prin amintire,
Ori ca funigeii lungi prin cimitire,
Sau ca pacla rara trasa prin padure?

Unde e cuvantul explodat in spatiu
Care ma ranise pentru totdeauna ?
Unde e oglinda ce-o ascunde luna
In care-ti privisem chipul cu nesatiu ?

Zarurile noptii zodiile-arata ;
Am pierdut si nici o mana nu le strange ...
- Joaca mai departe indarjit, nu plange,
Teii mari din inimi serile ne-mbata.
Sipetul

Atat de gol e sipetul in care
Credeam c-am adunat esarfe vii
Rupte din cer, din valea inimii
Sa va-nvesmant bogat, pe fiecare.

De unde sa mai sfasii valuri, oare,
Cand tremura doar zdrentele tarzii,
Insangerate, negre, vinetii,
Pe trunchiu-ncremenit ce nu mai moare ?

Dar iata, fluturand batista moale
Ea o zvarli in sipet si pe fund,
Oglinda unui rau parea pe prund

Cu ceru-n ochii ei. O, ganduri goale !
Atat de plin e sipetul acum,
Ca pot sa-mbrac tot ce-ntalnesc in drum

Radu Boureanu a mai scris și critică de artă, memorialistică, proză, teatru, ca și literatură poematico-dramatică, și a făcut numeroase traduceri.

carturesti.ro

Opera lui Radu Boureanu:

Poezie:

  • Zbor alb, 1932;
  • Golful sîngelui, 1936;
  • Cai de Apocalips, 1939;
  • Sîngele popoarelor, 1948;
  • Umbra stelelor, 1957;
  • Cîntare cetății lui Bucur, 1959;
  • Moartea morilor de vînt, 1961;
  • Vioara cosmică: poezii alese; [pref. de Ov. S. Crohmalniceanu], 1962;
  • Inima desenată, 1964;
  • Cheile somnului, 1967;
  • Cocoși de vînt, 1968;
  • Solara noapte, 1969;
  • Piramidele frigului, 1970;
  • Mîinile orelor, 1971;
  • Ce oră e în lume?, 1973;
  • Harap Alb: basm în versuri după Ion Creangă, 1974.
  • Planeta curată, 1976;
  • Planeta nebunilor’, 1979;
  • La nord de Aldebaran – Au Nord de Aldebaran; ediție bilingvă, traducere de Gina Argintescu-Amza, prefață de Al. Balaci, București, 1981;
  • Frumusețile oarbe, 1982;
  • Snop de fulgere, 1985;
  • Oceanul întrebărilor, 1985;
  • Albastra umbră a tristeții, 1986;
  • Dulce uragan, 1989.

Piese de teatru:

  • Lupii: piesă în 4 acte (6 tablouri), 1952 – Premiul de Stat;
  • Cazul Bennet : piesă în 3 acte : (6 tablouri) de Radu Boureanu și Horia Deleanu, 1954;
  • Satul fără dragoste, poem dramatic, 1955 – recompensat cu premiul Uniunea Scriitorilor;
  • Fata de pe Mureș: piesă într-un act (două tablouri), 1954.

Proza scurtă:

  • Nicolae Milescu Spatarul, o biografie romanțată a lui Nicolae Milescu, 1936;
  • Ceașca, 1956;
  • Între Marea Neagră și Marea Albă, 1964;
  • Üstuné sau Colina goală, 1965;
  • București; prezentare grafică: T. Mironescu, 1966;
  • Holbein, 1975;
  • Edgar Degas; prezentare grafică: Mihail Boitor, 1983.

Romane:

  • Fata din umbră, 1936;
  • Enigmaticul Baikal, 1937;
  • Ceașca, roman, 1956;
  • Frumosul Principe Cercel, 1978.

Publicistică și memorialistică:

  • Funia de nisip: publicistică politică și literară, 1972;
  • Văzuți în oglinda timpului, 1987.

Antologii:

  • O călătorie în Făgăraș, în Microfonul vagabond: publicistică literară radiofonică din Arhiva Societății Române de Radiodifuziune : (reportaje, însemnări de călătorie, eseuri) : 1932-1935 / [cercetarea de arhivă, selecția și îngrijirea textelor Maria-Elena Negoescu și Horia Pop. – p. 163-167;
  • Pentru pace, pentru socialism: poeme, de Maria Bănuș, Mihai Beniuc, Radu Boureanu … [et al.], 1950;
  • Scrieri – 1972-1979:

– Vol. 1 Zbor alb: poezii- Vol. 2 Piramidele frigului: poezii- Vol. 3 Călătorii pierdute- Vol. 4 Traduceri din lirica universală

cartepedia.ro

Traduceri:

  • M. Constantin-Weyer – Trecutul domnului Monge, 1937;
  • Henry de Monfreid – Aventuri pe mare, 1944;
  • L.N. Tolstoi – Prizonierul din Caucaz, 1948;
  • Alexandru Blok – Poeme, 1949;
  • Karinthy Frigyes – Zidarii, 1952;
  • A. N. Ostrovskij – Fata de zăpadă: (Snegurocika) : basm de primăvară în patru acte și un prolog, 1954;
  • Aleksandr Nikolaevich Ostrovskij – Kozma Zaharici Minin Suhoruk: cronica dramatica în cinci acte în versuri, 1956;
  • A. N. Ostrovski – Voievodul (Visul de pe Volga): comedie în cinci acte, cu prolog în versuri, 1958;
  • Émile Verhaeren – Poeme; tălmăciri de Radu Boureanu ; cuv. înainte de Ion Vitner, 1960;
  • Méliusz József – Cît cuprind cu ochii’: poeme : (1931-1960); în românește de Emil Giurgiuca și Radu Boureanu ; pref. de M. Gafita, 1962;
  • Pablo Neruda – Poeme; trad. [;i pref. de] Radu Boureanu, 1965;
  • Nguyên Du – Kim-Van-Kiêu: poem național vietnamez, 1967;
  • Antologie de poezie belgiană de limba franceză; antol. îngrij., trad. și comentată de Radu Boureanu, 1968;
  • Arthur Haulot – Roșcatul în lună, 1968;
  • Nuvele din Flandra; în românește de Radu Boureanu, Valeria Sadoveanu și Petre Solomon ; cuv. înainte de Geo Dumitrescu, 1968;
  • Robert Goffin – Versuri, 1970;
  • Arthur Haulot – Mierloiul chior, 1973;
  • Hugo Claus – Apropo de Dédé (pref. și trad.), 1974;
  • Muriel Spark – Domnișoara Brodie’, în floarea vîrstei; trad. de Livia Deac ; trad. versurilor de Radu Boureanu, 1975;
  • Mihai Eminescu în critica italiană; texte alese și traduse de Radu Boureanu și Titus Pârvulescu ; argument de Radu Boureanu ; pref. de Ștefan Cuciureanu, 1977.
Ad uxorem

Tu, jumatatea mea, precum se spune,
Dar mai intreaga decat un intreg,
Acum cand sfertul lunii stins apune
Si snopii amintirii prind sa-i leg,

Alaturi mi te pleci seceratoare,
Sa legi cu mine fiecare snop,
Privirea ta albastra-n fund de zare
Blanda-nsoteste-al anilor galop.

Acel cu care-mparti si alb si negru
Si mierea vietii si pelinu-amar,
Cand va sosi la porti radvanul negru,
Vrea inima sa-ti lase-n palme dar :

Sa arda cu a dragostei vapaie,
Ca-n golu-ntunecarii care-l las,
Sa lumineze candela-n odaie
Si palpaitul ei sa prinda glas ;

Sa spuna cu a flacarilor limba
Tot ce cu graiul vietii nu ti-a spus, 
In ceasul cand paunul noptii plimba
Atatia ochi ce te privesc de sus.

In parul tau de aur si matase
Va scanteia adesea ochiul meu ;
Ca norii cand voi trece peste case,
Tu umbra vei simti, stiind ca-s eu.

De te-oi lasa la jumatate cale,
Intreaga fire va simti c-am mers
Stransi mana-n mana peste-a vietii vale
Si c-am suit pe muntii mei de vers,

Si ca esti tu in fiecare cantec
Si ca in timp te duc cu-al lor destin,
Precum isi poarta mama pruncu-n pantec,
Deopotriva-n dragoste si chin.

Nu las in urma mea moneda buna,
Pe dunga si pe latura tocit,
Dar sa nu-ngadui nimanui sa spuna
Ca langa mine pretu-mi n-a sporit.

Eu nu stiu cand suna-va ceasul negru,
Cu ultima bataie-ncet si rar,
Cand va sosi la porti radvanul negru 
Si-o sa descalec rosu armasar ...

El va porni in slavi batand aripa,
Purtand in sa un alt stihuitor,
Cand tu sub sanul stang simti-vei clipa
Ca-ncep supus vecia s-o masor.

Tu, jumatatea mea, precum se spune,
Dar mai intreaga decat un intreg,
Oricate vieti prilejul mi l-ar pune,
Numai pe tine-as sti sa te aleg.
maroko.ro/

RADU TUDORAN

08 martie1910 – 18 noiembrie1992

111 ani de la nașterea lingvistului, traducătorului și prozatorului Radu Tudoran.

Radu Tudoran a moștenit nostalgia puternică pe care a manifestat-o față de călătoria pe mări de la tatăl său, Alexandru Bogza, funcționar al marinei comerciale.

libris.ro

Biografia lui Radu Tudoran:

Radu Tudoran (pseudonimul literar a lui Nicolae Bogza) s-a născut la Blejoi, jud. Prahova. fratele cel mai mic al muzicianului Alexandru Bogza (1895 – 1973) și al scriitorului Geo Bogza (1908 – 1993), autorul unor romane de mare succes, printre care se numara și Un port la răsărit (1941, debutul său ca romancier) și celebrul Toate pânzele sus! (1954). Este și autorul ciclului de romane dedicat României secolului al XX-lea, Sfârșit de mileniu și traducător.

După terminarea Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, în anul 1930, și, apoi, a Școlii Militare de Ofițeri de la Sibiu, în anul 1932, funcționează timp de șase ani (1932 – 1938), ca ofițer al Armatei Române.

În 1938, renunță la cariera militară, și debutează cu un reportaj în revista Lumea românească”, condusă de Zaharia Stancu. Există, desigur, o relație evidentă între demisia sa din armată și primele sale reușite literare. Tot acum, își schimbă numele literar din Nicolae Bogza în Radu Tudoran, pentru a nu sugera nici un fel de legătură directă cu fratele său.

carturesti.ro

În 1940, i-a apărut prima carte, volumul de nuvele Orașul cu fete sărace, iar în anul următor (1941) îi apare Un port la răsărit, roman care evoca Basarabia și portul Odessa, astfel că din motive politice, a trecut în conul de umbră al uitării odată cu venirea la putere a regimului comunist. Acest roman, scris cu eleganța firească a omului Radu Tudoran, analiza cu o luciditate necruțătoare lumea pan-slavistă aflată sub controlul rus-sovietic.

Un port la răsărit

  
PARTEA ÎNTÂI

 În dimineaţa plecării, comandorul Maximov rămăsese pe chei, singur, puţin palid, puţin trist. Era îmbrăcat în mantaua lui neagră, cu mânecilelargi, lungă până în pământ care îl învelea ca o plapumă. Când am ajuns la capul digului, înainte de a lua drumul cu vântul larg spre mare, am mai privit o dată în urmă şi l-am văzut în acelaşi loc, nemişcat. Neguriledimineţii îl învăluiau într-o umbră umedă şi opacă. Mi
-a făcut un semn prietenesc de despărţire, apoi, în clipa când digul l-a acoperit, a rămas cumâna apăsată pe piept, gestul cu care îşi reprima tuşea măruntă şi uscată.
Am mai văzut cum vântul rece îi scutura mânios pulpanele largi ale mantalei. Atunci, în timp ce întorceam cârma spre sud, mi-am amintit încăo dată vorbele lui, pe care uneori, mai târziu, în momente de răzvrătire le-am socotit maladive:
„Gândeşte-te să pleci, nu să ajungi. Ultimul port e foarte departe saufoarte aproape; nu te gândi niciodată la el. Nu calcula niciodată sosirile; nute supăra dacă te lasă vântul; când te opreşti, nu lua prea mult în seamăbucuriile de la uscat, fiindcă ele îţi lungesc drumul; fii gata să ridici pânzele în orice clipă.
Se poate întâmpla să te prindă furtuna şi să nu mai ajungi niciodată; nu te gândi: de ajuns este că ai plecat!” …

În timp ce fratele său, Geo Bogza, s-a descurcat cu abilitate în meandrele politice ale anilor 1945-1947, fiind favorabil comunismului, Radu Tudoran, mai puțin prudent sau mai inconștient (după punctele de vedere), a scris articole în care critica deopotrivă extremismul de dreapta și politica sovietică. Tot în această perioadă tulbure pentru România a continuat să scrie și să publice, a strâns bani, s-a stabilit la Brăila, și început construirea unei goelete cu care spera să plece în lume.

carturesti.ro

Spre sfârșitul anului 1947, când controlul sovieticilor asupra României deveni total, Radu Tudoran este total marginalizat. Conform spuselor sale, citat fiind dintr-un interviu acordat Marinei Spalas și publicat în Revista „Contemporanul” numărul 15 din 1992 : „După 1947 am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decât dacă își mai aducea cineva aminte să-mi vâre o suliță în coaste.” Totuși, nu este supus prigoanei Securității sau închisorii. Aflat în dizgrație editorială, alege traducerile, în special din autori ruși și sovietici, ca mijloc de menținere a contactului cu literatura și ca mijloc de existență.

Revine pe scena literară cu un aparent anodin și inofensiv roman pentru tineret, socotit de unii critici literari „roman de consum”, anume Toate pînzele sus!, publicat în anul 1954. Romanul, scris cu mare talent narativ și descriptiv, este puternic influențat de pasiunea pentru aventură a autorului și devine aproape instantaneu un succes răsunător la publicul de toate vârstele, aprinzând imaginația a milioane de tineri români pentru câteva generații. Descrie călătoria pe care Radu Tudoran nu a mai putut să o facă în 1948. Modelul său de navigator l-a constituit Joshua Slocum, aidoma căruia ar fi vrut să plece în jurul lumii. Deși propria sa goeletă rămăsese neterminată, succesul romanului a fost atât de mare încât goeleta „Speranța” (cum intenționa să o numească) a fost efectiv realizată în 1968, la comanda studioului cinematografic „București”, la șantierul naval din Tulcea și în rada portului Brăila, cu ajutorul uzinelor de utilaj greu „Progresul”, pentru turnajul filmului inspirat de roman: Toate pînzele sus! de Mircea Mureșan. În 1976, acesta a fost ecranizat pentru televiziune.

Radu Tudoran a trăit retras până la sfârșitul vieții sale, dar a publicat numeroase best-seller-uri. În 1977, numărul total al exemplarelor din cărțile sale – aproape fiecare reeditată de mai multe ori – depășea cu mult 1 500 000 de exemplare tipărite. Proiectul său cel mai ambițios din punct de vedere literar rămâne ciclul de șapte romane Sfârșit de mileniu, scris cu o transparență și o naturalețe atât de firească încât un cititor mai puțin experimentat nu va sesiza puterea și eleganța stilului ce l-au caracterizat pe Radu Tudoran încă de la publicarea romanului Un port la răsăritSfârșit de mileniu este o frescă complexă a societății românești a secolului XX, fiind ciclul căruia talentatul prozator i-a închinat toată puterea sa creatoare a ultimilor săi 20 de ani de viață.

A avut întotdeauna, printre femei, faima unui bărbat distins și cuceritor, inclusiv după vârsta de 60 de ani. În ultimul an al vieții a lucrat la al șaptelea roman din ciclul Sfârșit de mileniuSub zero grade, în care era vorba de perioada de ocupație sovietică, din 1944 și până în 1953.

Sfârșit de mileniu

„EXPLICAŢIE.
Sub titlul generic SFÂRŞIT DE MILENIU au apărut până varatrecută, 1989, şase volume dintr-un ciclu epic care urmărea să înfăţişeze, pe calea ficţiunii, istoria  secolului nostru, aşa cum a trăit-o şi a  înţeles-o autorul, la vârste succesive, din copilărie până la deplină maturitate, şi chiar după aceea.
Deci nu este o cronică obiectivă, ci una personală, în prezentareacăreia autorul se foloseşte de Povestitor, acesta fiind el însuşi unpersonaj între celelalte; nu-i vorba de o disimulare, dar nu-i mai puţin adevărat că personajul se naşte din experienţa şi convingerile autorului,care se împrumută pe sine şi altor eroi din carte, aceasta devenind defapt o confesiune şi o profesie de credinţă.
Acţiunea ultimului volum se termina în august 1944; date fiind piedicile care se iveau de acolo înainte, autorul se vedea nevoit sau să abandoneze cronica, sau s-o falsifice.
El se oprise la ideea s-o încheie într-un singur viitor volum, un epilog, în care să urmărească până la capăt  destinul personajelor,  eludând istoria  inabordabilă a epocii, tristele, inutilele şi tragicile prefaceri cunoscute de societatea contemporană.
Dar, cu toată abilitatea însuşită în patruzeci de ani cât s-a trăit în minciună şi cu mască pefaţă, autorul se afla în faţa unor dificultăţi mult  prea mari, şi  nu ştia dacă va izbuti să le depăşească.
Era o dilemă pe care a rezolvat-o, ca un făcut, Revoluţia din decembrie. De aici porţile s-au deschis larg în faţa autorului, ca a noastră a tuturora, şi dacă el va fi în stare să meargă până la capăt, va avea de scris nu doar un epilog lipsit de fondul lui adevărat, ci încă două sau trei volume, ca să redea, după procedeul folosit în volumele dinainte, suferinţa, umilinţa şi îndelungata siluire a cugetului în care a trăit neamul nostru, împreună cu alte neamuri, la fel de nenorocoase, din 1944 până în 1989. …”

Vol. I, Casa Domnului Alcibiade

A murit în dimineața zilei de 18 noiembrie 1992, la Spitalul Fundeni, din cauza unei boli a arterelor, după mai multe intervenții chirurgicale care n-au reușit să-l salveze. Fratele său mai mare, Geo Bogza, a murit un an mai târziu.

Opera lui Radu Tudoran:

Nuvele:

  • Orașul cu fete sărace (nuvele), București:, Editura Socec, 1940.

Romane:

  • Un port la răsărit (roman), București: Editura Socec, 1941, Editura Arta Grafică, 1991;
  • Anotimpuri, București: Editura Socec, 1943 (ediția a II-a, 1946; ediția a III-a, 1947; ediția a IV-a, București: Editura Albatros, 1974);
  • Flăcări (carte), București: Editura Forum (Tipografia „Cartea de Aur”), 1945 (ediția a II-a, 1947; ediția a III-a, București: Editura Socec, 1948; ediția a IV-a, București: Editura Tineretului, 1958; ediția a V-a, cu titlul Flăcările, București: Editura Minerva, 1971; ediția a VI-a, cu titlul Flăcările, București: Editura Eminescu, 1983);
  • Purcelul care a ajuns boier, (roman pentru copii și tineret), București: Tipografia „Pro-Pace”, 1945;
  • Ferma „Coțofana veselă”, (roman pentru copii și tineret), Craiova: Tipografia „Scrisul Românesc”, 1946;
  • Întoarcerea fiului risipitor, București: Editura Socec, 1947 (ediția a II-a, București: Editura Minerva, 1970; ediția a III-a, 1971; ediția a IV-a, 1974; ediția a V-a, București: Editura Eminescu, 1984);
  • Toate pînzele sus! (roman), București: 1954 (ediția a II-a, revizuită și adăugită, București: Editura Tineretului, colecția „Cutezătorii”, 1957; ediția a III-a, 1961; ediția a IV-a, 1964; ediția a V-a, 1967; ediția a VI-a, în 2 volume, cu o postfață a autorului, București: Editura Minerva, 1973; ediția a VII-a, cu o prefață a autorului, București: Editura Ion Creangă, 1980);
  • Ultima poveste, București: Editura Tineretului, 1956 (ilustrații de Coca Crețoiu Seinescu) (ediția a II-a, 1964; ediția a III-a, București: Editura Ion Creangă, 1973);
  • Dunărea revărsată, București: Editura pentru Literatură, 1961 (ediția a II-a, 1963; ediția a III-a, 1967; ediția a IV-a, București: Editura Minerva, 1977);
  • O lume întreagă, București: Editura Tineretului, 1964 (ediția a II-a, 1969);
  • Al treilea pol al Pămîntului, București: Editura Ion Creangă, 1971;
  • Maria și marea, București: Editura Albatros, 1973, Editura Arta Grafică, 1992;
  • Acea fată frumoasă, București: Editura Cartea Românească, 1975.

Ciclul de romane Sfârșit de mileniu:

Ciclul Sfârșit de mileniu se compune din șapte romane:

  1. Casa domnului Alcibiade, București: Editura Cartea Românească, 1978;
  2. Retragerea fără torțe, București: Editura Eminescu, 1982;
  3. Ieșirea la mare, București: Editura Eminescu, 1984;
  4. Victoria neînaripată, București: Editura Eminescu, 1985;
  5. Privighetoarea de ziuă, București: Editura Eminescu, 1986;
  6. O sută una lovituri de tun, București: Editura Eminescu, 1989;
  7. Sub zero grade, București, Editura Arta Grafică, 1994 (postum).

Impresii de călătorie:

  • Al optzeci și doilea, București: Editura pentru Literatură, 1966 (despre o călătorie pe ocean cu traulerul „Constanța”);
  • Regiunea Galati, București: Editura Meridiane, 1967;
  • Oglinda retrovizoare, 1970 (despre Italia);
  • La nord de noi înșine, București: Editura Eminescu, 1979;
  • Frumoasa adormită (carte), București: Editura Eminescu, 1981 (despre Statele Unite ale Americii );
  • Viata mea Bucuresti Editura Tudoran ,1981.

Traduceri:

A tradus singur sau în colaborare din: Alexander Bek, Charles Darwin, Aleksandr Fadeev, Ivan Goncearov, I. Listenov, N. Nikitin, L. Platov, Boleslaw Prus, Anatoli Rîbakov, Tihon Semușkin, Manaf Suleimanov, Aleksei Nikolaevici Tolstoi, Jules Verne, Vitali Zakrutkin, Antonín Zápotocký.

kalapod.net