Carte audio:

 

 ÎN VREMURILE DE DEMULT trăia într‑o mlaştină un drac. Odată, acest drac a făgăduit un sac întreg de galbeni celui ce‑i va spune o poveste pe care el n‑o mai auzise vreodată. Au venit mulţi amatori de aur din felurite locuri şi cîte poveşti nu i‑au povestit! Dar numai ce începeau povestea, dracul striga:

—  O ştiu! O ştiu! şi o spunea el pînă la sfîrşit.

Un tată avea trei feciori: primii doi, cei mari, erau deş­tepţi, al treilea, cel mic, era prost. Se gîndiră să meargă şi ei să‑i spună dracului poveşti.

Se duse mai întîi fratele cel mare şi‑i zise:

—  Bună seara, boier preamilostiv!

—  Bună seara, fiule! îi răspunse dracul.

Şi începu fratele cel mare să povestească. Povesteşte el, povesteşte, dar nici n‑ajunge bine la jumătatea poveştii că dra­cul începe s‑o spună el mai departe. Aşa că n‑a ieşit nimic. Dracul mai pusese o condiţie: celui ce nu va reuşi să‑i spună o poveste pe care el să n‑o ştie, îi va jupui trei fîşii de curele din spinare.

Cînd băiatul cel mare termină toate poveştile care le ştia, dracul îi jupui trei curele şi‑l lăsă să plece acasă.

A doua zi, era pe înserate; fratele cel mijlociu se duse la drac să‑i spună poveşti. Cînd ajunse, îi zise ca şi frate‑său cel mare:

—  Bună seara, boier preamilostiv!

—  Bună seara, fiule! la fel îi răspunse dracul.

Fratele cel mijlociu povesti toate poveştile pe care le ştia. Dar ce folos, dacă şi dracul le ştia pe toate! Şi dracul îi jupui trei curele din spinare, după care îi dădu drumul acasă.

A treia zi, seara, plecă şi prostul să‑i spună dracului poveşti. Taică‑său, e drept, nu voia să‑l lase: o să‑i jupoaie şi lui curele din spinare, dar nu putu să‑l oprească în nici un chip. Cînd prostul ajunse la drac în mlaştină, îi zise:

—  Bună seara, drace.

—  Bună seara, fiule, îi răspunse dracul.

Dar prostul i‑o reteză scurt:

—  Eu nu sînt fiul tău! Nu vrei mai bine s‑asculţi o poveste?

—  Ah, cît de mult doresc! zise dracul. Însă, dacă n‑o să‑mi spui o poveste pe care n‑am mai auzit‑o, o să‑ţi jupoi trei curele din spinare!

—  Aşa să fie!

Prostul fu de acord. Dar mai adăugă:

—  Iar dacă tu mă vei întrerupe, spunîndu‑mi că aşa ceva nu‑i cu putinţă, eu o să‑ţi jupoi din spinare şase curele!

Ce să‑i faci, vrei nu vrei, trebuie să asculţi povestea!

Iar prostul începu aşa:

—  Sîntem la tata trei feciori, tata e al patrulea, iar eu al cincilea.

Dracul era cît pe aci să strige că aşa ceva nu e cu putinţă, dar îşi luă seama că o să i se jupoaie şase curele din spinare şi tăcu.

Iar prostul povesti mai departe.

—         Odată, ne‑am dus să curăţăm de tufişuri o poieniţă. Ne‑am apucat şi am curăţat o poieniţă mare‑mare. Dimineaţa, ne uităm şi poieniţa ia‑o de unde nu‑i. Am căutat‑o noi, dar degeaba. Aproape două conace din zi am căutat‑o, însă fără nici un folos. Deodată am zărit un ţăran care tăia o coadă pen­tru greblă. Mă dau mai aproape şi văd că ţăranul sprijinea vîrful cozii într‑o poieniţă mare‑mare. Mie ce‑mi pasă? Eu mi‑s tînăr şi puternic, aşa că am aruncat coada greblei la nouă verste depărtare. Aşa ne‑am găsit poieniţa. Ne‑am apucat de semănat. Trei zile am semănat un grăunte şi jumătate de orz. A răsărit nişte orz de ţi‑era mai mare dragul! L‑am cosit, l‑am treierat şi ne‑am apucat să facem din el bere. Şi, ce să‑ţi spun, am făcut o şură şi jumătate de bere! Şi‑am încins un chef ca‑n basme: şaptezeci de ţărani şi şaptezeci de cai au băut trei zile şi trei nopţi în şir. Berea s‑a terminat, dar am mai scurs de pe fund încă trei butoaie şi jumătate. Ei, şi ne‑am îmbătat serios. Ne‑am apucat să prindem muşte şi să le vîrîm în sac. Asta era tocmai în vremea cînd la nemţi se scumpiseră muştele. Dădeau o vacă pe‑o muscă. O vacă pe‑o muscă! Aflînd asta, ce să zic? Eu mi‑s tînăr şi puter­nic, aşa că am aruncat sacul cu muşte pe umăr şi am pornit spre ţara nemţilor. Acolo, pentru fiece muscă am căpătat cîte o vacă. Pentru fiece muscă – o vacă! Aveam acum atîtea vaci, că poate nici baronul n‑avea aşa de multe. Nu puteam singur s‑o scot la capăt cu ele. A trebuit să le încarc pe‑o corabie ca să le duc pîn‑acasă. Numai că pe mare s‑a stîrnit o furtună care‑a prefăcut corabia în ţăndări şi‑a aruncat‑o pe malul celălalt. Stam şi mă gîndeam ce să fac. Ei, dar ce‑mi pasă? Eu mi‑s tînăr, puternic şi numaidecît mi‑a dat prin cap ce să fac: am apucat o vacă de coadă, am învîrtit‑o binişor şi am aruncat‑o peste mare. Am apucat‑o pe‑a doua şi tot aşa mereu. Astfel mi‑am trecut dincolo toate vacile mele cele frumoase. Mai rămăsese una şchioapă. Dar atunci mi‑am dat seama: da’ eu cum o să trec peste mare? Ei, dar ce‑mi pasă? Sînt tînăr şi puternic, o să mă azvîrl singur peste mare. Am apucat vaca şchioapă de coadă, am învîrtit‑o de vreo zece ori în jur şi am azvîrlit‑o peste mare, ţinîndu‑mă de coada ei. Aşa am zburat cu vaca cea şchioapă peste mare. Aici a trebuit să alerg pînă mi‑am strîns toate vacile. Dar mie ce‑mi pasă? Sînt tînăr şi puternic! Le‑am legat de coarne pe cele mai nărăvaşe. Dumnezeu, văzînd cîte vaci am, mă întreabă dacă nu vreau să le tai şi din pieile lor să fac papuci. Toţi sfinţii îşi cam tociseră papucii şi, de! trebuie să‑i încalţe pe toţi. Şi pe cei mari şi pe cei mici. Şi mi‑a făgăduit Dumnezeu o grămadă de bani. Am tăiat toate vacile, iar din pieile lor am făcut papuci: din pieile mai groase – pentru sfinţii cei mari, din cele mai subţiri – pentru îngeraşi. Acum altă belea: cum să trimit papucii în cer? Nimeni nu vine după ei, şi mai trebuie să iau şi banii de‑acolo. Am luat atunci toate cozile vacilor şi le‑am legat una de alta. Am făcut o frînghie lungă‑lungă. Am legat papucii de un capăt, iar pe celă­lalt – ce‑mi pasă? Sînt tînăr şi puternic! L‑am învîrtit şi l‑am azvîrlit în sus, în cer. L‑am azvîrlit lui Sfîntu Petru drept în mî­nă. El a apucat capătul frînghiei, trăgîndu‑mă şi pe mine odată cu papucii. A luat papucii şi mi‑a plătit banii. Doream să ajung şi eu în cer, dar nu m‑au lăsat; m‑au înhăţat şi m‑au aruncat în jos. S‑a iscat un vînt puternic, care m‑a dus într‑o mlaştină mare. Cum am căzut, am intrat în

smîrc pînă la gît. „Ei, îmi zic, mi‑a sosit sfîrşitul!” Deodată, ce‑mi văd ochii? Un urs fugind, iar după el gonea un iepure, vrînd să‑l prindă. Aveam de gînd să mă prind de coada ursului, dar mi‑am zis: iepurele e mai puternic, de vreme ce vrea să prindă ursul. Aşa că m‑am prins de coada iepurelui: cînd a trecut pe lîngă mine – eu, ce? eu mi‑s tînăr şi puternic – hăţ! l‑am apucat de coadă. Cît de mult dorea să scape! Trage el, trage şi mă smulge din smîrc, numai că, săracul, a rămas fără coadă.

Dracul asculta şi asculta, rămăsese chiar cu gura căscată, dar n‑avea ce să spună. Povestea asta n‑o mai auzise şi se temea ca nu cumva, din întîmplare, să scoată vreun strigăt; atunci i‑ar fi jupuit şase curele din spinare.

Se uită prostul; dracul tremura de frică. Atunci strigă la el:

—  Ce? Nu cumva nu ţi‑a plăcut povestea? Iar dacă nu crezi că totul s‑a petrecut întocmai, na, uite coada iepurelui!

Acestea zicînd, prostul aruncă pe masă o coadă de iepure. Acum dracul crezu că totul a fost într‑adevăr aşa, şi se sperie şi mai tare. Nu‑i de glumit! Însuşi Dumnezeu a stat de vorbă cu prostul şi i‑a comandat papucii. Ba încă mai aruncă vacile peste mare ca pe nişte pietricele. Dracul îi dădu pe loc flăcăului un sac cu galbeni, greu de nu‑l puteai urni, şi‑i porunci să se care mai repede acasă; nu vrea să mai audă de el.

Prostul nici că dorea altceva. Azvîrli sacul pe umăr şi‑o porni spre casă, parcă era un general. Taică‑său şi fraţii mai mari se mirară nevoie mare de norocul lui, dar prostul nu făcea altceva decît să rîdă. Îşi construi un palat mare şi trăi în el împărăteşte.