Într-un sat, lângă o pădure deasă, trăia o fetiță frumoasă, atât de frumoasă, încât părea un înger. Mama sa era atât de bucuroasă de farmecul ei, încât parcă iînnebunise de fericire. Dar și mai bucuroasa era bunica fetiței, care nu scăpa nicio ocazie ca să-i arate cât de mult o iubea. O covârșea cu cadouri și îi făcuse o frumoasă pălăriuță în formă de scufiță, de culoare roșie. De atunci o numiră Scufița Roșie.
Într-o zi, când Scufița veni acasă după ce se jucase cu prietenele ei, văzu pe masă niște plăcinte delicioase și, crezând că erau pentru ea, își intrebă mama dacă putea să le mănânce.
– Sunt pentru bunica ta; biata de ea este foarte bolnavă, spuse mama. O sa îi duci tu aceste plăcinte și acest borcan cu dulceață.Scufița puse într-un coș tot ce îi spusese mama sa, o sărută pe aceasta și plecă spre casa bunicii, care se afla țn cealaltă parte a pădurii. Scufița Roșie mergea cântând bucuroasă, când, trecând prin pădure, se întâlni cu Lupul, care era mai înfometat ca niciodată. Micuța putea fi o gustare delicioasă pentru dinții lui ascuțiți. Dar, tocmai când își deschidea gura îngrozitoare, observă în apropiere niște tăietori de lemne. Se ascunse unde putu mai bine, apoi se apropie de fetiță spunându-i cu o voce prefăcută :
– Ce frumoasă ești, fetițo! Cum te numești?
– Mă numesc Scufița Roșie.
– Aha, aha ! Frumos nume mai ai ! Și unde te duci așa singurică?
– Merg să-mi vizitez bunica. Vezi coșul ăsta ? Înăuntru am plăcinte și un borcan cu dulceață pe care mi l-a dat mama pentru ea.
Fetița, fiind bine crescută, îi răspundea cu amabilitate Lupului, fără să realizeze pericolul pe care îl reprezenta acesta.
– Aha, aha !…Deci bunicuța ta este bolnavă? Măi, să fie ! Și este departe de aici casa bunicuței tale ?
– Foarte departe! răspunse Scufița Roșie. Mai am jumătate de drum de mers. Vezi moara aceea în departare ?
– În moara aceea locuiește bunica ta?
– Nu în moară; aproape de ea, în prima casă din sat.
Stătu pe gânduri Lupul și, după ce își frecă cu labele botul, care era umed de poftă, îi spuse:
– Știi ce m-am gândit, Scufiță? O să te însoțesc să-ți vizitezi bunica.
– Tu o cunoști pe bunica mea ?
– Nu, dar aș vrea să o cunosc.
– Bun, atunci să mergem amândoi să o vedem pe bunica.
– Perfect ! Să mergem amândoi, dar separat. Eu am să merg pe drumul care trece prin pădure și tu pe cel din jurul ei, și astfel vom vedea care ajunge primul la casa bunicii tale.Lupului îi luă puțin timp să ajungă la casa în care locuia bunica Scufiței Roșii. Bătu la ușă și dinăuntru bunica întrebă:
– Cine e ?
– Scufița Roșie, spuse Lupul schimbându-și vocea; ți-am adus niște plăcinte și un borcan cu dulceață.
Bătrâna, crezând că era nepoata sa, răspunse :
– Intră draga mea; ridică zăvorul și împinge puțin ușa.
Așa făcu ticălosul lup și nici nu intră bine, că se năpusti asupra bătrânicii și o înfulecă dintr-o înghițitură.
Puțin mai târziu, ajunse și Scufița Roșie și, găsind ușa încuiată, bătu ușor :
– Cine e? întrebă Lupul cu o voce răgușită.
Fetița se sperie la auzul acestei voci urâte, dar se gândi că bunica era răcită.
– Sunt Scufița, nepoțica ta, ți-am adus niște plăcinte și un borcan cu dulceață, rosti micuța. Dar ce răgușită ești!
Atunci Lupul își schimbă vocea :
– Nu lua în seamă, micuțo; împinge ușa și intră.Scufița intră încrezătoare, în timp ce vicleanul Lup își ascundea capul sub cuvertură.
– Cum te simți ? întrebă micuța, apropiindu-se de pat.
– Sunt foarte răcită, răspunse Lupul, îndulcindu-și vocea. Închide bine ușa, adăugă pe urmă.
– Unde să pun aceste bunătăți pe care mi le-a dat mama pentru tine ?
– Pune-le pe masă și vino să te culci lângă mine.
Scufița se așeză pe pat și exclamă:
– Ce brațe mari ai azi, bunico!
– Ca să te pot îmbrțăișa mai bine, răspunse lupul.
– Și ce picioare mari ai!
– Ca să alerg mai bine, draga mea.
– Dar bunico, ce urechi mari ai!
– Ca să te aud mai bine, micuțo.
După un scurt moment de liniște, Scufița întrebă :
– Dar bunico, și dinții aceștia enormi pe care îi ai?
– Sunt așa ca să te pot mânca mai bine!Și animalul se năpusti asupra fetiței ca s-o mănânce. Dar Scufița țipă cu putere și fu auzită de niște tăietori de lemne.
Aceștia alergară repede înspre căsuță și îl omorără pe lupul cel hain.
Din acea zi, frumoasa Scufiță povesti tuturor cunoscuților săi ce i se întâmplase și îi sfătui să își aleagă cu mare grijă prietenii, căci unii pot fi răuvoitori și pot oferi surprize neplăcute, precum cea făcută de ticălosul lup.
ÎN VREMURILE DE DEMULT trăia într‑o mlaştină un drac. Odată, acest drac a făgăduit un sac întreg de galbeni celui ce‑i va spune o poveste pe care el n‑o mai auzise vreodată. Au venit mulţi amatori de aur din felurite locuri şi cîte poveşti nu i‑au povestit! Dar numai ce începeau povestea, dracul striga:
— O ştiu! O ştiu! şi o spunea el pînă la sfîrşit.
Un tată avea trei feciori: primii doi, cei mari, erau deştepţi, al treilea, cel mic, era prost. Se gîndiră să meargă şi ei să‑i spună dracului poveşti.
Se duse mai întîi fratele cel mare şi‑i zise:
— Bună seara, boier preamilostiv!
— Bună seara, fiule! îi răspunse dracul.
Şi începu fratele cel mare să povestească. Povesteşte el, povesteşte, dar nici n‑ajunge bine la jumătatea poveştii că dracul începe s‑o spună el mai departe. Aşa că n‑a ieşit nimic. Dracul mai pusese o condiţie: celui ce nu va reuşi să‑i spună o poveste pe care el să n‑o ştie, îi va jupui trei fîşii de curele din spinare.
Cînd băiatul cel mare termină toate poveştile care le ştia, dracul îi jupui trei curele şi‑l lăsă să plece acasă.
A doua zi, era pe înserate; fratele cel mijlociu se duse la drac să‑i spună poveşti. Cînd ajunse, îi zise ca şi frate‑său cel mare:
— Bună seara, boier preamilostiv!
— Bună seara, fiule! la fel îi răspunse dracul.
Fratele cel mijlociu povesti toate poveştile pe care le ştia. Dar ce folos, dacă şi dracul le ştia pe toate! Şi dracul îi jupui trei curele din spinare, după care îi dădu drumul acasă.
A treia zi, seara, plecă şi prostul să‑i spună dracului poveşti. Taică‑său, e drept, nu voia să‑l lase: o să‑i jupoaie şi lui curele din spinare, dar nu putu să‑l oprească în nici un chip. Cînd prostul ajunse la drac în mlaştină, îi zise:
— Bună seara, drace.
— Bună seara, fiule, îi răspunse dracul.
Dar prostul i‑o reteză scurt:
— Eu nu sînt fiul tău! Nu vrei mai bine s‑asculţi o poveste?
— Ah, cît de mult doresc! zise dracul. Însă, dacă n‑o să‑mi spui o poveste pe care n‑am mai auzit‑o, o să‑ţi jupoi trei curele din spinare!
— Aşa să fie!
Prostul fu de acord. Dar mai adăugă:
— Iar dacă tu mă vei întrerupe, spunîndu‑mi că aşa ceva nu‑i cu putinţă, eu o să‑ţi jupoi din spinare şase curele!
Ce să‑i faci, vrei nu vrei, trebuie să asculţi povestea!
Iar prostul începu aşa:
— Sîntem la tata trei feciori, tata e al patrulea, iar eu al cincilea.
Dracul era cît pe aci să strige că aşa ceva nu e cu putinţă, dar îşi luă seama că o să i se jupoaie şase curele din spinare şi tăcu.
Iar prostul povesti mai departe.
— Odată, ne‑am dus să curăţăm de tufişuri o poieniţă. Ne‑am apucat şi am curăţat o poieniţă mare‑mare. Dimineaţa, ne uităm şi poieniţa ia‑o de unde nu‑i. Am căutat‑o noi, dar degeaba. Aproape două conace din zi am căutat‑o, însă fără nici un folos. Deodată am zărit un ţăran care tăia o coadă pentru greblă. Mă dau mai aproape şi văd că ţăranul sprijinea vîrful cozii într‑o poieniţă mare‑mare. Mie ce‑mi pasă? Eu mi‑s tînăr şi puternic, aşa că am aruncat coada greblei la nouă verste depărtare. Aşa ne‑am găsit poieniţa. Ne‑am apucat de semănat. Trei zile am semănat un grăunte şi jumătate de orz. A răsărit nişte orz de ţi‑era mai mare dragul! L‑am cosit, l‑am treierat şi ne‑am apucat să facem din el bere. Şi, ce să‑ţi spun, am făcut o şură şi jumătate de bere! Şi‑am încins un chef ca‑n basme: şaptezeci de ţărani şi şaptezeci de cai au băut trei zile şi trei nopţi în şir. Berea s‑a terminat, dar am mai scurs de pe fund încă trei butoaie şi jumătate. Ei, şi ne‑am îmbătat serios. Ne‑am apucat să prindem muşte şi să le vîrîm în sac. Asta era tocmai în vremea cînd la nemţi se scumpiseră muştele. Dădeau o vacă pe‑o muscă. O vacă pe‑o muscă! Aflînd asta, ce să zic? Eu mi‑s tînăr şi puternic, aşa că am aruncat sacul cu muşte pe umăr şi am pornit spre ţara nemţilor. Acolo, pentru fiece muscă am căpătat cîte o vacă. Pentru fiece muscă – o vacă! Aveam acum atîtea vaci, că poate nici baronul n‑avea aşa de multe. Nu puteam singur s‑o scot la capăt cu ele. A trebuit să le încarc pe‑o corabie ca să le duc pîn‑acasă. Numai că pe mare s‑a stîrnit o furtună care‑a prefăcut corabia în ţăndări şi‑a aruncat‑o pe malul celălalt. Stam şi mă gîndeam ce să fac. Ei, dar ce‑mi pasă? Eu mi‑s tînăr, puternic şi numaidecît mi‑a dat prin cap ce să fac: am apucat o vacă de coadă, am învîrtit‑o binişor şi am aruncat‑o peste mare. Am apucat‑o pe‑a doua şi tot aşa mereu. Astfel mi‑am trecut dincolo toate vacile mele cele frumoase. Mai rămăsese una şchioapă. Dar atunci mi‑am dat seama: da’ eu cum o să trec peste mare? Ei, dar ce‑mi pasă? Sînt tînăr şi puternic, o să mă azvîrl singur peste mare. Am apucat vaca şchioapă de coadă, am învîrtit‑o de vreo zece ori în jur şi am azvîrlit‑o peste mare, ţinîndu‑mă de coada ei. Aşa am zburat cu vaca cea şchioapă peste mare. Aici a trebuit să alerg pînă mi‑am strîns toate vacile. Dar mie ce‑mi pasă? Sînt tînăr şi puternic! Le‑am legat de coarne pe cele mai nărăvaşe. Dumnezeu, văzînd cîte vaci am, mă întreabă dacă nu vreau să le tai şi din pieile lor să fac papuci. Toţi sfinţii îşi cam tociseră papucii şi, de! trebuie să‑i încalţe pe toţi. Şi pe cei mari şi pe cei mici. Şi mi‑a făgăduit Dumnezeu o grămadă de bani. Am tăiat toate vacile, iar din pieile lor am făcut papuci: din pieile mai groase – pentru sfinţii cei mari, din cele mai subţiri – pentru îngeraşi. Acum altă belea: cum să trimit papucii în cer? Nimeni nu vine după ei, şi mai trebuie să iau şi banii de‑acolo. Am luat atunci toate cozile vacilor şi le‑am legat una de alta. Am făcut o frînghie lungă‑lungă. Am legat papucii de un capăt, iar pe celălalt – ce‑mi pasă? Sînt tînăr şi puternic! L‑am învîrtit şi l‑am azvîrlit în sus, în cer. L‑am azvîrlit lui Sfîntu Petru drept în mînă. El a apucat capătul frînghiei, trăgîndu‑mă şi pe mine odată cu papucii. A luat papucii şi mi‑a plătit banii. Doream să ajung şi eu în cer, dar nu m‑au lăsat; m‑au înhăţat şi m‑au aruncat în jos. S‑a iscat un vînt puternic, care m‑a dus într‑o mlaştină mare. Cum am căzut, am intrat în
smîrc pînă la gît. „Ei, îmi zic, mi‑a sosit sfîrşitul!” Deodată, ce‑mi văd ochii? Un urs fugind, iar după el gonea un iepure, vrînd să‑l prindă. Aveam de gînd să mă prind de coada ursului, dar mi‑am zis: iepurele e mai puternic, de vreme ce vrea să prindă ursul. Aşa că m‑am prins de coada iepurelui: cînd a trecut pe lîngă mine – eu, ce? eu mi‑s tînăr şi puternic – hăţ! l‑am apucat de coadă. Cît de mult dorea să scape! Trage el, trage şi mă smulge din smîrc, numai că, săracul, a rămas fără coadă.
Dracul asculta şi asculta, rămăsese chiar cu gura căscată, dar n‑avea ce să spună. Povestea asta n‑o mai auzise şi se temea ca nu cumva, din întîmplare, să scoată vreun strigăt; atunci i‑ar fi jupuit şase curele din spinare.
Se uită prostul; dracul tremura de frică. Atunci strigă la el:
— Ce? Nu cumva nu ţi‑a plăcut povestea? Iar dacă nu crezi că totul s‑a petrecut întocmai, na, uite coada iepurelui!
Acestea zicînd, prostul aruncă pe masă o coadă de iepure. Acum dracul crezu că totul a fost într‑adevăr aşa, şi se sperie şi mai tare. Nu‑i de glumit! Însuşi Dumnezeu a stat de vorbă cu prostul şi i‑a comandat papucii. Ba încă mai aruncă vacile peste mare ca pe nişte pietricele. Dracul îi dădu pe loc flăcăului un sac cu galbeni, greu de nu‑l puteai urni, şi‑i porunci să se care mai repede acasă; nu vrea să mai audă de el.
Prostul nici că dorea altceva. Azvîrli sacul pe umăr şi‑o porni spre casă, parcă era un general. Taică‑său şi fraţii mai mari se mirară nevoie mare de norocul lui, dar prostul nu făcea altceva decît să rîdă. Îşi construi un palat mare şi trăi în el împărăteşte.
Petre Dulfu a fost autor de basme, poet, profesor, traducător și doctor în filozofie român.
Biografia lui Petre Dulfu:
Petre Dulfu s-a născut în comuna Tohat, județul Sălaj, într-o familie de intelectuali. Mama, Gafia Bran, fiică și soră de preot, îi cultivă inspirat din primii ani ai vieții dragostea fierbinte pentru povești și basme. Tatăl său, Chifor Dulf, era un militant activ pentru drepturile românilor aflați sub chinuitorul jug al stăpânirii austro-ungare.
În perioada 1864 – 1871, urmează clasele primare și cele 6 clase ale învățământului secundar, la Baia Mare, în limba maghiară, obligatorie pe atunci în toate instituțiile de învățământ din Transilvania și, cu tot handicapul reprezentat de studiul într-o limbă complet străină, se dovedește un elev excepțional, la finele fiecărui an de studii obținând premiul I. În clasa a IV-a de liceu a reușit apropierea pentru prima oară de literatura română. Devenit membru al societății de lectură, înființată de elevii români ai liceului, citește, între altele, remarcabilele Doine și Lăcrimioare de „acel rege-al poeziei„ (M. Eminescu) Vasile Alecsandri. Sub impulsul acestor lecturi scrie primele versuri.
Între 1872 -1875, urmeaz[ cursurile liceale la Baia Mare, în foaia matricolă fiind consemnată, în dreptul numelui său, caracterizarea excepțional cu laude și sârguincios. Tot în 1872 începe să colaboreze la revista șapirografiată a liceului, pe care, în cele din urmă, aproape că o redactează singur. Adevăratul debut are loc în paginile revistei „Familia“, condusă de Iosif Vulcan, la opt ani după ce tot în această publicație debutase Mihai Eminescu. În această perioadă publică versuri patriotice ocazionale și o serie de poezii romanțioase, erotice într-o serie de reviste românești („Șezătoarea“, „Amicul familiei“, „Cărțile săteanului român“) și continuă totodată colaborarea la cunoscuta revistă din Oradea, „Familia“.”
La 4 iunie 1876, absolvește cursurile liceale la Cluj, unde a urmat, tot în limba maghiară, ultimele două clase.„Testimoniul de maturitate“ cu numărul 65, aflat în păstrarea familiei, atestă, nici vorbă, mai mult decât o pregătire excelentă, pilduitoare în adevăr, dacă nu una de excepție absolut la toate materiile de studiu.
În 1876, își începe studiile la Universitatea din Cluj. Preocupat de starea de atunci și de oricând a literaturii române, dar având temeinice cunoștințe în domeniul respectiv al literaturii universale, cunoscător sigur al câtorva limbi străine, devine studentul preferat al profesorului Grigore Silași, care-l recomandă călduros, într-o scrisoare, lui Vasile Alecsandri.
În perioada 1878–1880, student fiind, Petre Dulfu realizează traducerea, pentru prima oară în limba română, a capodoperelor dramaturgiei grecești antice, Ifigenia în Aulida și Ifigenia în Taurida, de Euripide. Spirit critic și autocritic, poetul se declară nemulțumit de valoarea traducerilor — deși acestea fuseseră publicate în revista „Amicul familiei“ și editate în broșuri, în 1880, la Gherla, care s-au epuizat: „… în această primă încercare de traducere am găsit pe urmă multe scăderi atât din punctul de vedere al interpretării textului original, cât și în ce privește limba și versificația românească…“. Aceste traduceri, evident, au fost ulterior perfecționate, cunoscând mai multe ediții și o largă circulație în epocă, dată fiind și condiția lor cultural-artistică.
În 1881, nereușind să obțină o bursă de studii în străinătate, la 10 iunie își susține doctoratul la Cluj, cu lucrarea Alecsandri Vazul müködesea román terén (Activitatea lui Vasile Alecsandri în literatura română). Dincolo de curajul de a realiza o teză despre un autor român în acei ani de înăsprire a absolutismului austro-ungar, lucrarea a avut darul de a face cunoscută în rândurile cititorilor de limba maghiară, nu doar personalitatea și opera lui Alecsandri, ci și a contextului literar românesc. Cu o intuiție extraordinară, dar și în baza studiului aprofundat al literaturii române, Petre Dulfu notează în teza sa: „Națiunea română în momentul de față trăiește perioada de înflorire a creației poetice… Creația poetică română de până acum atinge punctul culminant cu opera lui V. Alecsandri. Cu aceasta nu vreau să spun că prin Alecsandri creația poetică a națiunii române și-a atins apogeul. Ea se află departe de punctul culminant al înfloririi sale, dar Alecsandri a trasat deja și a pregătit bine drumul spre culmi și, tocmai pentru aceasta, opera lui care oglindește înaintarea spirituală și starea dedezvoltare culturală a națiunii române merită atenția nu numai a națiunii române, ci a oricărei națiuni“. La sfârșitul tezei sunt cuprinse și traducerile efectuate în limba maghiară a douăsprezece poeme de bardul de la Mircești, Vasile Alecsandri.
Tot în 1881, înoOctombrie, este numit profesor de pedagogie la Școala Normală „Carol I“ din București, unde funcționează doar pentru o foarte scurtă perioadă de timp, deoarece este stăruitor rugat să preia conducerea Școlii Normale din Turnu-Severin.
În anul de învățământ 1881–1882, noiembrie, este profesor și director la Școala Normală dinTurnu-Severin, instituție ce urma să se desființeze la finele anului școlar.
Între 1882–1887, revenit la București, la solicitarea profesorului și pedagogului Barbu Constantinescu, își desfășoară activitatea de profesor de filosofie la Azilul „Elena Doamna“ și la „Școala Normală a Societății pentru învățătura poporului român. În această perioadă îi cunoaște pe Ioan Slavici, și el profesor la Școala Normală, pe Eminescu, Vlahuță, Hașdeu și alte mari personalități ale culturii românești.
La 5 mai 1884, prin plecarea la Sibiu a lui Slavici, la conducerea revistei „Tribuna“, a primit și postul de profesor suplinitor la catedra de limba română a aceleia și Școlii Normale. În toată această perioadă publică în revistele de pedagogie ale vremii — „Educatorul“, „Lumina pentru toți“, „Revista pedagogică“ — o serie de articole necesare pentru evoluția spiritului, articole în care își expune opiniile privitoare la rolul învățătorilor, considerându-i adevărați apărători ai ordinii și păcii sociale, mesageri ai civilizației și culturii în satele și orașele românești. Editează ca autor sau în colaborare cu alții diverse manuale școlare.
În 1886 se căsătorește cu Elena Mateescu, cu care a avut patru copii, unul botezat în tradiția ardelenească, tot cu numele tatălui, Petre. Viața alături de soția sa s-a dovedit benefică pentru scriitor, aceasta încurajându-l cu căldură să-și dedice viața scrisului, după cum mărturisea însuși Petre Dulfu într-o autobiografie manuscris aflată în arhiva familiei.
În 1897, publică povestea în versuri Prințesa fermecată.
În anul 1889, atras de genul dramatic, publică, la îndemnul lui Slavici, în revista „Tribuna“, piesa într-un act intitulată Ceartă pentru nimica. Asemeni altor încercări dramatice, și aceasta are indubitabil mai mult poate o valoare eminamente moralizatoare decât una propriu-zis literară, dacă e să spunem lucrurilor pe nume.
În 1890, publică cursul Etica.
În 1891, publică cursul Estetica, destinat elevilor școlilor normale, în care expune o seamă de idei interesante și originale cu privire la rolul primordial al educației estetice, al artelor frumoase și scrisului în viața de zi cu zi.
La 20 februarie1891, obține certificatul de cetățenie română.
La 4 iunie 1893, prin Ordinul nr. 4739 al Ministrului Instrucțiunii Publice, obține numirea definitivă la Azilul „Elena Doamna“ și „Școala Superioară Normală“.
În 1894, apare cartea care l-a consacrat în literatura română, Isprăvile lui Păcală, transpunere în versuri a povestirilor și snoavelor din literatura populară. Cartea a fost reeditată de nenumărate ori de-a lungul timpului.
Moștenirea
“Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, ap-a curs pe Olt cam multã! (Sãnãtate, de la Domnul, celor care mã ascultã!) Undeva, p-aici, sub cerul scumpei noastre Românii, Într-un sat, trãia – se zice – un moșneag, ce-avea trei fii. Cei mai vârstnici, de! ca lumea! când mai buni și când mai rãi, Când mai dezghețați la minte, când mai proști, sãrmani de ei. Cel mic însã… altã fire! Suflet bun, dar mult poznaș. Ca sã facã el vreun lucru, cum se fãptuiește, aș! Toate le fãcea sucite și pe dos, de te-ncruceai. Un nãtâng, un gurã-cascã îți pãrea – când îl vedeai. Și ieșeau la capãt însã toate-așa de minunat, Cã, de fapta-i sãvârșitã, locului stãteai mirat. O plãcere-avea: de lacomi, de neghiobi, sã-și râzã-n lege! Și, ca el, la gard prostia cine mai știa s-o lege? …”
din Isprăvile lui Păcală
În 1896, publică Legenda țiganilor, cu subtitlul Din popor pentru popor.
În 1902, apare studiul Foloasele învățăturii care însumează opiniile și cercetările sale în legătură cu procesul de instrucție, menirea dascălilor etc. Apare în această perioadă, nespecificându-se anul publicării, Din lumea satelor. Alegere de strigături, de cântece glumețe și de snoave. Cuprinde: Drăcușorii, Coțofana, Nărav rău.
În 1903, traducerile sale din Euripide au fost distinse cu premiul „Adamachi“ al Academiei, recunoscându-i-se de către N. Quintescu, un mare specialist în literatură antică, în Raportul de premiere, erudiția și realul talent literar.
În 1909, sub titlul Snoave, apare o culegere de snoave versificate care cuprinde: Norocul, Privighetoarea, Negrilă, Coțofana, Drăcușorii.
În 1910, sub titlul Cântece și povești, publică un volum selectiv cu creații apărute anterior.
În 1913, ca orice ardelean, visa să înfăptuiască neîndoielnic epopeea poporului român, astfel că, în urma unei munci inspirate și susținute, publică Gruia lui Novac, o epopee alcătuită din cântecele de vitejie ale românilor.
În 1917, în timpul războiului a lucrat la Iași la Cenzura Poștei. În acest oraș Dulfu pierde, în urma îmbolnăvirii, pe una dintre fetițele sale.
1918. Unirea Transilvaniei cu patria mamă marchează prima abatere de la disciplina de fier pe care o propovăduia și demonstra la catedră. Vădit emoționat, cu lacrimi în ochi, dascălul i-a anunțat pe elevi că nu mai poate continua lecția și, abătându-se de la program, le-a vorbit despre însemnătatea momentului istoric de neuitat cu o căldură extraordinară. Printre elevii aflați atunci în clasă, în acea zi de 1 Decembrie, se număra firește și fiul său, Petre.
În 1919, publică Povestea lui Făt-Frumos, dar, continuându-și preocupările legate de destinul învățătorilor, editează în acest an și Visuri împli-nite, volum de versuri care le este dedicat.
1920, în spiritul preocupărilor sale de pedagog, alcătuiește și publică Faptă și răsplată, o culegere de „povestiri pentru copii și pentru popor“, cu caracter moralizator.
În 1921, se retrage din rândul corpului profesoral al Școlii Normale de pe lângă Azilul „Elena Doamna“, întrucât, nerefăcut deplin de pe urma morții fiicei sale, nu mai putea să aibă zi de zi în față pe copilele care-i aminteau vrând-nevrând de pierderea dureroasă suferită.
În 1923, publică povestirea Ion Săracul și un volum de povești, unele apărute anterior, sub titlul Odinioară.
În 1924, revine la pasiunea sa pentru creația dramatică, publicând o „comedie poporană, cu cântece, în patru acte“, intitulată Păcală argat, în fapt o transpunere pentru scernă a câtorva isprăvi a personajului său favorit.
În 1925, publică noi povestiri cu caracter etico-civic și educativ, moralizator, în definitiv, reunite sub titlul comun Răzbunarea Lenuței.
În 1926, scoate de sub lumina tiparului o fermecătoare poveste în versuri, intitulată Zâna Florilor.
În 1931, apar două povești, Povestea unui orfan și Povestea României Mari.
1939. În pofida vârstei înaintate — avea 83 de ani! — se dovedește același suflet sensibil, apropiat de copii, cărora le oferă o ultimă și foarte frumoasă poveste în versuri, Cei doi Feți-Logofeți cu părul de aur.
În 1953, în ultima zi a lunii octombrie părăsește această lume, intrând în nemurire cu aceeași discreție și decență cu care a trăit vreme de aproape un secol. Uitat practic de critica și istoria literară, în care găsim arar scurte referiri la creația și personalitatea sa, Petre Dulfu va rămâne pururi iubit de cititorii pe care i-a încântat cu poveștile sale.
Opera lui Petre Dulfu:
Isprăvile lui Păcală (1894):
Moștenirea
Vânzarea
Împărțirea comorii
Fuga
Fluierul
Tocmeala
Caprele popii
La oi
Boii lui Păcală
Moara dracilor
Cucul
Evanghelia
Răfuiala
Mireasa
Păcală și Tândală
Învierea morților
Păcală însurat
Strechea
Prânzul
Otrava
Rămășaguri c-un boier
Alte rămășaguri
La vatra părintească
Păcală mare gospodar
Gruie-al lui Novac (1913):
Cuvânt înainte
Dor de însurat
Aripile zânei
În pețit
La arat
Tătarul
În Țarigrad
Prânzul
Negrușor
Voichița și mama ei
Zâna Magdalina
Beție
Lupta
Răzbunarea Magdalinei
Turcul viteaz
La veselie
Niță
Fata turcului
La socri
Moartea lui Novac
În robie tătărească
Ileana
Nunta
Legea
Șarpele
Dor de sat (1922):
Publicat în suplimentul muzical al revistei Transilvania, Petre Dulfu a contribuit cu versurile pentru acest cântec de dor. Versurile reproduse mai jos au fost culese de Paște 2010 de la cea mai vârstnică bătrână de 97 de ani din Tohat, acum aparținător orașului Ulmeni, jud. Maramureș, satul natal al lui Petre Dulfu și cel care este subiectul acestei poezii. Lotica Morar păstrează în memorie această creație după aproape 80 de ani de la prima și singura ei publicare (ea nu știe să citească și să scrie, însă are o memorie extraordinară).
Iese luna dintr-un nor Și-mi aprinde-n suflet dor Dor de satul părăsit Dor de câmpul înverzit.
Dauar Dumnezeu să dea Să mă văd la vatra mea Să nu fie-n sat drăguță Ca și-a mea nici o căsuță.
Zi și noapte să muncesc Pân-oi face cum doresc Casa, cuib de vesel trai Satul, colțișor de rai.
Într-un sat, lângă o pădure deasă, trăia o fetiță frumoasă, atât de frumoasă, încât părea un înger. Mama sa era atât de bucuroasă de farmecul ei, încât parcă iînnebunise de fericire. Dar și mai bucuroasa era bunica fetiței, care nu scăpa nicio ocazie ca să-i arate cât de mult o iubea. O covârșea cu cadouri și îi făcuse o frumoasă pălăriuță în formă de scufiță, de culoare roșie. De atunci o numiră Scufița Roșie.
Scufița puse într-un coș tot ce îi spusese mama sa, o sărută pe aceasta și plecă spre casa bunicii, care se afla țn cealaltă parte a pădurii. Scufița Roșie mergea cântând bucuroasă, când, trecând prin pădure, se întâlni cu Lupul, care era mai înfometat ca niciodată. Micuța putea fi o gustare delicioasă pentru dinții lui ascuțiți. Dar, tocmai când își deschidea gura îngrozitoare, observă în apropiere niște tăietori de lemne. Se ascunse unde putu mai bine, apoi se apropie de fetiță spunându-i cu o voce prefăcută :
Lupului îi luă puțin timp să ajungă la casa în care locuia bunica Scufiței Roșii. Bătu la ușă și dinăuntru bunica întrebă:
Scufița intră încrezătoare, în timp ce vicleanul Lup își ascundea capul sub cuvertură.
Și animalul se năpusti asupra fetiței ca s-o mănânce. Dar Scufița țipă cu putere și fu auzită de niște tăietori de lemne.
