Arhive etichete: poezii

ALEXANDRU DEPĂRĂȚEANU

 25 februarie 1835 – 11 ianuarie 1865

Alexandru Depărățeanu a fost poet, politician și dramaturg român.

Depărățeanu nu este un epigon, dimpotrivă, el este primul care cristalizează literar anumite tendințe care există în aerul timpului, cu acea prospețime pe care o asigură uneori tinerețea.

Biografia lui Alexandru Depărățeanu:

Alexandru Depărățeanu, născut la Deparați, județul Teleorman, (de unde era tatăl său, moşierul Petrache Depărăţeanu). A studiat o vreme în ţară, la şcoala din Roşiorii-de-Vede, unde l-a avut de dascăl pe ardeleanul V. Urzescu, autor al unei compilaţii de modele de epistolar. După aceea, a urmat clasele III-IV la Sf. Sava.

Și-a făcut studiile în România și apoi în Franța, la Paris. Implicat în politică, a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat din 1864, dar a murit la scurt timp după aceea.

În 1861, pe lângă drama Grigore-Vodă, a publicat o colecția de poezii Doruri și amoruri. Criticii literari consideră că, deși avea talent, nu a ajuns decât în faza de imitație a maeștrilor săi, printre care posibil Ion Heliade-Rădulescu, dar mai ales francezi. Influența acestora este evidentă în vocabularul întrebuințat, plin de neologisme care nu s-au păstrat și care îi fac versurile greu de înțeles pentru cititorul contemporan.

Citită astăzi, poezia lui pare îmbibată de neologisme neasimilate (în special franțuzisme și italienisme) :

"... Și bellă, grațioasă, ca astra tremurândă
Ce spuntă-ntâi pe ceruri, era Ella de blândă,
Din ochii ei azurul tot sufletul răpea,
Din buza-i toată vorba „amor, amor” zicea. ..."
marionnaud.ro

Depărățeanu este cunoscut astăzi mai ales prin „Vara la țară”, poezie postumă și care a ajuns de notorietate prin parodia lui George Topîrceanu „Al. Depărățeanu: Vara la țară…”, din ciclul Parodii originale (1916).

Vara la țară

"Locuința mea de vară
E la țară:
Acolo eu voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare
De parfum și de amor.

Acolo e fericirea
Și iubirea
Traiului patriarhal;
Viața ce aci s-ascunde
Curge-n unde
Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile
Dalbe zile
De Cuptor și Cireșar,
Ca pe niște surioare
Pe fecioare
Din colibi le chiam-afar'.

Și ca roiul de albine
Pe coline,
Pe vâlcele, pe câmpii,
Toată ziua mi se-ncură
Și murmură
Copilițe și copii! ..."

El are, pe lângă această poezie Vara la țară (nu Viața la țară, cum greșit apare în dicționare) și un poem, Ciocoii vechi și ciocoii noi, apoi o piesă scrisă în 1853 și publicată postum, o comedie în IV acte și un tablou despre care se presupune că e o localizare, adică o traducere adaptată, cu multe porțiuni reușite, și că personajul principal se numește Gulică, ca eroul lui Arghezi din Cimitirul Buna-Vestire. De altfel, piesa amintește ca ton, structură și vocabular de Chirița în Iași a lui Alecsandri, care-l precedă cu 3 ani. Aceste lucruri m-au condus la o definire (de uz propriu, fără alte pretenții) a noțiunii de „carte de raftul doi„: cartea care nu există în sine, ci numai prin alții. Fie că preia de la alții, fie că anticipează pe alții, cartea nu pare a aminti de sine însăși, e venită ori prea devreme, ori prea târziu, e în contratimp cu memoria literară.

Publicațiile lui Alexandru Depărățeanu:

  • Doruri și Amoruri de Alessandru Deparațianu, Bucuresci, Typographia Naționale a lui St. Rassidescu (tipărit cu grafia intermediară chirilico-latină), 1861;
  • Ciocoii vechi și ciocoii noi, broșură de opt pagini, 1861;
  • Grigore-Vodă (dramă), 1864.

Reeditări:

  • Alexandru Depărățeanu – Scrieri, 564 p., colecția Restitutio, Editura Minerva, București, 1980
noriel.ro

MIHAIL SĂULESCU

23 februarie 1888 – 30 septembrie 1916

133 ani de la nașterea poetului și dramaturgului, Mihail Săulescu.

Mihail Săulescu este un scriitor al cărui sacrificiu i-a impresionat pe contemporani. Autor de versuri, teatru și articole de opinie, Mihail Săulescu a fost un nume de care s-au legat multe speranțe. O dovedesc și edițiile interbelice ale volumelor sale, fiecare elogiindu-i talentul și idealismul.

Aeternitas

Un car cu boi, un popă, coşciugul, o bătrână
Şi seara ce coboară, pe toate 'ncet stăpână —
Cum soarele se lasă, îngălbenit şi pal,
Privind în urmă lumea din coama unui deal.

Atât... E tot ce poate să 'nsemne-o îngropare!
Pe nas îngână popa o rugăciune, — arare.
Bătrâna plânge 'n poală şi boii merg la pas,
Încet, cu gândul poate c'aproape-s de popas...

Atât! Se lasă satul în urmă, pe o vale,
Şi nu-i de plâns nimica, şi nu-i nimic de jale,
Un car cu boi, un popă, bătrâna, un coşciug —
Trag boii 'n jug nainte, aşa cum trag la jug...

Şi soarele se lasă domol în asfinţit
Aşa, ca 'ntotdeauna când ziua-i pe sfârşit...
Trei plopi înalţi deoparte, la margine de drum,
Şi 'ntind în lături umbra... Pe mirişte e fum...

Doar popa dacă 'ngână o rugăciune 'n gând,
Bătrâna dacă plânge oftând din când în când,
Pricepi că 'n lumea asta tot e prilej de dor,
Deşi în fire toate-şi urmează cursul lor...

Biografia lui Mihail Săulescu:

Mihail Săulescu a cultivat o poezie cu tematică citadină, simbolistă. A scris și drame de factură expresionistă, dintre care cea mai cunoscută este Săptămâna luminată.

Născut în 1888, Săulescu începe să scrie pe fondul unei cunoscute dispute în literatura noastră, de la începutul secolului XX. Este rivalitatea dintre simboliști (sau moderni) și sămănătoriști (sau neoromantici, tradiționali), în fond o actualizare a binomului tradițional vs. modern, care structurează cultura română în secolele XIX-XX.

babyliss-romania.ro

Mihail Săulescu este un poet neoromantic atras de procedeele moderne – o pendulare care se observă în special în volumele sale de poezii, Versuri, din 1906. Imediat de la apariția volumului cu poezii minore, considerate așa de autor,acesta le reneagă subit și luptă pentru distrugerea tuturor exemplarelor cărții. Volumul ar fi avut o copertă realizată de artistul plastic Eduard Săulescu, fratele poetului. Și, în special, în volumele de poezii Departe…(1914) și Viața (1916), ambele tipărite la București.

În mine

Aş vrea să am puterea să mă desfac pe mine,
Să pot vedea odată ce am şi cine sunt,
Să pot să văd în noaptea adânca ce-i în mine,
Mai viu, mai clar, mai bine.

Tăcerea ce mă are să-nvie-ntr-un cuvânt
Aş vrea să am puterea să mă desfac pe-o masă,
Ca un chirurg ce, poate, în basme numai e !
De multe ori imi pare că firea mea mă lasă
Şi-adeseori îmi pare că pot vedea orice...
Ce groaznică faptura mi-apar eu câteodată !
În mine nu e unul — în mine nu-s doar eu,
În inimă, în suflet, un altul mi s-arată,
Şi gândul mă munceşte neîndurător mereu !
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară,
Duioasă, care plânge când n-are ce visa.
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară
Pe care-o stea, un cântec, un zvon o înfioară
Cum stă şi-aşteaptă parcă într-una altceva
Iar sufletul îmi este un cititor în stele,
Un mag din alte vremuri, un rătăcit de-acel
Ce-şi află-un rost în lume umblând cu ochii-n stele.
Tu nu pricepi ce poate-a găsit vreodată-n ele
Doar simţi că lucruri triste adesea poartă-n el.

Acest balans al poetului se observă în poeziile sale:el este, de exemplu, un experimentator al rondelului în „Rondelul vieții” (fără îndoială, pe urmele lui Macedonski), dar scrie și despre „Durerea lui Faust”, în spirit romantic. Apoi, descoperă un oraș amorțit de intemperii, cu „cer de plumb”, un oraș cu „străzile ce furnică de lume”, „ulițe cu fabrici zgomotoase”, cu „piețele mizerie de lume” („Cei singuri”). În citadinismul său înalță o odă „Capitalei”, într-un amplu poem narativ, în care Bucureștiul este un „oraș cu străzi înguste și cu femei frumoase”, înconjurat de apa „neagră” a Dâmboviței. Ici și colo se dedă unor venerații, cum ar fi cea pentru „femeia mea, o! pâinea mea cea de totdeauna”. Pe de altă parte, poetul este atras de simbolurile romantice sau mitologice. Îl invocă pe Iuda, eminescianizează, afirmându-se drept un poet al universului interior.

Durerea lui Faust

« Ştiu eu?... Poate că 'n clipa asta,
Nu ştiu nimic din câte ar trebui să ştiu!

« Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,
Şi mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o ştie,
Dece le face veşnic spre ţărmuri ca să vie,
Dece le face veşnic să spumege în soare,
De-apururi neoprite şi veşnic călătoare !...
Ce ştiu acum, nu este cu-adevărat ce ştiu?
Ce văd pe ceru' albastru — înmărmurit pustiu —
Ce văd în floarea asta ce tremură în glastră,
În valurile care frământă marea-albastră,
În Firea necuprinsă, cu mii şi mii de forme,
Tot ce e sub puterea acestei vieţi enorme, —
Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
Ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârşi ?...

Şi toată lumea asta enigmă poate n'are;
Ci este-aşa cum este — nemărginită, mare,
Iar tu, o! biete suflet, tu eşti atât de mic,
Că nu pot şti nimic, —
Că tot ce ştii şi câte vei şti de-aci 'nainte —
Va fi ca o poveste ce pururea te minte.

...Dar cine-mi puse oare otrava asta'n mine,
A veşnicei iluzii, a veşnicului dor
Să pot să dau deoparte cernitul văl ce ţine
Ascuns al zeei Isis obraz, de cei ce vor
Ca să-i privească faţa de moarte dătătoare?
O ! ce mă 'ndeamnă oare —
Spre ţărmuri neştiute, spre ne 'nţeles mereu?
Dece aleargă'ntr'una nebun sufletul meu? ...

În 1911, la Orăștie, și, ulterior, în 1922, la Cluj, Mihail Săulescu, alături de Ion Agârbiceanu, Aron Cotruș, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Alexandru Ciura, intră colaborator la revista literară ilustrată Cosânzeana.

Haina militară l-a atras dintotdeauna. Tatăl său, maiorul Nicolae Săulescu, i-a oferit acest exemplu, dar s-a și împotrivit atunci când a fost cazul. De pildă, în campania din 1913, a celui de-Al Doilea Război Balcanic, pentru care tânărul literat era pregătit să se înroleze. Cere să fie trimis pe front, dar se opune tatăl, cu grija specifică părinților, și îl demobilizează din regimentul 21 infanterie.

În 1914, apare volumul de poezii Departe. Solitudinea citadinului, spleenul și tristețea se împletesc cu dorința evadării în necunoscut. Mai târziu, în 1916, îi apare volumul Viața, care conține poeme orientate spre o filozofie a acțiunii, a revoltei împotriva mizeriei.

În campania din 1916 se înrolează însă imediat, de îndată ce România declară război Austro-Ungariei, la 27 august 1916, pornind spre câmpul operațiunilor în regimentul 46 al Diviziei IV. Pe 30 septembrie 1916, cade eroic pe frontul de la Predeal.

lensa.ro

Ultimele sale poeme, gândite probabil în uniformă, sunt contaminate de atmosfera războiului. Este emblematică „Războiul”, din volumul din 1916, care începe în spiritul dorinței naționale:

Războiul

„trec batalioanele spre munte,
Și peste munți, și peste ape (…)

cu muzici și cu arme, drapele și fanioane,
Înaintați senine și largi batalioane (…)

În noile hotare”

Dar, în același timp, viața individuală i se pare consumată. în „Nevroză” spune:

Nevroză

„Parc-am trecut prin viață de zeci de mii de ori!
Parc-am trăit, cu unul, în zeci de mii de inși!
Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori! –
Parc-am suit toți munții, prăpăstioși și ninși!”

Întotdeauna prevalează lupta și atmosfera ce o precede poezia „Anonimii”, cu refrenul „Stan-Bran, Stan-Bran, Stan-Bran”, reprezintă o trimitere la jertfa anonimă pentru patrie. În „Morții de acum” se cântă „ideea românească”:

cartepedia.ro

Morții de acum

„În Europa-aceasta, în rele-mbătrânită,
Ce mână a zvârlit aceiași frați
Să se sfâșâie-n lupte cu inima-mpietrită,
Sub patru regi și împărați?”

În același timp cu explorarea temelor simboliste (orașul, călătoria, spleenul), Mihail Săulescu scrie teatru. Drama, într-un act, „Săptămâna luminată” sau piesele „Călătorii” (poem dramatic) și „În fața mării”.

Săptămâna luminată” a fost reprezentată pe scenă și publicată în volum postum, în 1921, fiind considerată de prietenii săi o capodoperă. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sorbul, Victor Eftimiu ș.a.m.d. o apreciază în mod deosebit. Piesa este jucată la Național, în stagiunea 1921–1922, și, doi ani mai târziu, la Grosses Theater din Berlin. Peste mai bine de 30 de ani, poetul Eugen Jebeleanu, alcătuitorul unei ediții de Opere (1947), îl considera „unul dintre cei mai mari dramaturgi ai noștri”.

Piesa este modernă în adevăratul înțeles al cuvântului, cu personaje generice, după modelul expresionismului german, Bolnavul, Femeia, Bătrâna, Paznicul. Un subiect atroce: un fur de la sat trage să moară, fiind rănit, și se duce acasă la mama sa. Sub influența unei vrăjitoare, mama îl va ucide, pentru că era ultima zi a „săptămânii luminate”, când se zice că sufletele răposaților se duc la ceruri.

noriel.ro

În 1937, în revista Convingeri literare sunt analizate opere de-ale lui, iar în 1947, apare în colecția Scriitori români uitați, sub îngrijirea lui Eugen Jebeleanu, volumul Opere de Mihail Săulescu, selecție reprezentativă pentru întreaga creație a autorului.

Iulie

Un drum de țară lung,
Din loc în loc,
Fantastice troițe,
Sub soarele de foc,
Și-ntind schiloade brațe obosite
De arșița de iulie chinuite.

Noi mergem amândoi pe drumul lung,
Dar de căldură nici nu mai simțim,
O! nici de unde am pornit,
Dar mai ales nici unde ne oprim,
Vom merge-așa
La nesfârșit,
Printre troițe schilodite
De ploaie și de vânt,
De soare și căldură.

Vom merge-așa, mereu, pe negândite,
Cu trupurile tot mai obosite,
Vom întâlni un han, departe, poate,
Ori poate o fântână,
Dar ce ne pasă?
Mergem -
Și arșița ne-apasă,
Și poate arșita ne mână
Spre-un han, departe, ori către o fântână;
Deși doar altceva ne-o fi făcut
Să mergem pe un drum tăcut
Și plin de-atâta soare,
Care ne arde, care ne dogoare.

Ne ducem legănându-ne greoi,
Cu gândurile moarte-n noi,
Cu trupurile obosite,
Ca și troițele ce par,
Pe drumul înălțat pe nesimțite,
Că suie fiecare un calvar.

Împrejurările exacte în care a murit poetul nu se cunosc nici azi”, relatează Jebeleanu în ediția sa. „Se știe doar că – prevăzând o zi de luptă grea – comandantul companiei din care făcea parte Săulescu, vrând să-l scoată pe poet din linia de foc, i-ar fi ordonat să ducă un raport la Divizie. «E atât de frumos!», ar fi exclamat Mihail Săulescu, privind primejdioasele jocuri luminoase ale grenadelor și ale obuzelor ce explodau – și s-a rugat să fie lăsat acolo, în tranșee. Când ofițerul, într-un târziu, avu răgaz să privească în juru-i, îl zări pe nefericitul poet, moale și cald încă, cu ochii pe jumătate închiși și cu zâmbetul neșters pe buză, ca în luminișul unei supreme inspirații”. O inspirație pe care eroul Mihail Săulescu a căutat-o mai mult decât poetul Mihail Săulescu

Ziua în care a căzut nu se știe nici astăzi precis, dar majoritatea biografilor sunt de acord că poetul a murit în luptele de la Predeal, la finalul lunii septembrie 1916

elefant.ro

Poezii și proză – Mihai Săulescu:

  • Aeternitas;
  • Aseară;
  • Cânta o caterincă;
  • Cei singuri;
  • Celei aşteptate;
  • Cuiburile;
  • Durerea lui Faust;
  • E secetă;
  • Et nunc et simper;
  • Excelsior;
  • Fără nume;
  • În mine;
  • În Pacific, departe;
  • În port,
  • Întuneric;
  • Iulie;
  • Nevroza;
  • Orașul;
  • Pe strada asta tristă;
  • Postumus;
  • Presimțire;
  • Un vers răzleț;
  • Unei trecătoare.

Dacă vrei să citești toate poeziile lui Mihail Săulescu, accesează linkul http://poetii-nostri.ro/mihail-saulescu-autor-110/.

gunnars.ro

MIHAI URSACHI

17 februarie 1941 – 10 martie 2004

80 ani de la nașterea poetului și traducătorului român, Mihai Ursachi.

Fenomene cerești

Deasupra acelui oraș fu o ploaie
de stele-ntr-o vară, când toți socotiră
că vor fi înecați în lumină. Dar lutul
înghiți în tăcere și asta; rămase
o constelație nouă pe cer, semănând
cu o floare imensă de crin, stele albe
ca diamantul sclipeau înghețat – și i-au spus
Constelația Crinului.

Antologia Marea Înfățișare, de Mihai Ursachi

Marea înfățișare, de Mihai Ursachi
Marea înfățișare, de Mihai Ursachi

Biografia lui Mihai Ursachi:

Mihai Ursachi s-a născut în comuna Strunga, județul Iași. A fost fiul ofițerului Gheorghe Mihai Ursachi și al Virginiei Ursachi (născută Lozneanu).

litera.ro

În 1957, a absolvit liceul August Treboniu Laurian din Botoșani.

În perioada 1957 – 1961, a urmat cursurile Facultății de FilosofieUniversității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, dar, la sfârșitul acesteia, nu a mai susținut examenul de licență.

În anul 1961, Mihai Ursachi a fost închis pentru încercarea de a părăsi ilegal țara (a trecut înot Dunărea pe la Porțile de Fier). Între anii 1961 și 1964 a fost deținut politic, și a fost închis în Fortul 13 de la Jilava.

Când a fost eliberat, s-a înscris la cursurile Facultății de Medicină Generală din Iași, pe care le-a abandonat după primul an, în 1965.

vivre.ro

Între anii 1965 și 1970, a urmat filologia. Până în 1981, când a emigrat în SUA, nu a avut nici un fel de loc de muncă stabil. Vara lucra ca salvamar la Lacul Ciric, lângă Iași, activitatea sa literară însumând mai multe volume de poezie, eseuri și traduceri din limba germană.

Astfel că, a debutat în ianuarie 1968, cu un grupaj de poeme în revista „Cronica”, debutul editorial având loc în 1970, cu volumul Inel cu Enigmă, apărut la Editura Junimea din Iași.

Inel cu enigmă, de Mihai Ursachi
Inel cu enigmă, de Mihai Ursachi
Solia

"Eu sunt ambasadorul Melancoliei,
și iată,
mult prea duioasele mele scrisori
de acreditare:


PRIMA SCRISOARE:

Noi, Padișahul
întregii Melancolii,
Împărat al Singurtății de Sus și de Jos,
stăpânitor
absolut al Regatului Dor
și Prinț Senior
al Tristeții,
dăm știre la toți ca să fie cu luare aminte
către solia trimisului nostru numit Menestrel.

Dată azi în cetatea Mâhnire ..."

Volumul Inel cu Enigmă, de Mihai Ursachi

În următorul deceniu publică mai multe volume de poezie: Missa solemnis (1971), Poezii (1972), Poemul de purpură și alte poeme (1974), Diotima (1975), Marea Înfățișare (1977).

 Missa solemnis

I
"Și nu se mai aude...Prin vaste nebuloase
Mai rătăcesc departe, stinghere și disperse,
Ca niște fluturi-îngeri; nici semn nu mai rămase,
Și căile-s pierdute, pe care totuși merse.

Se-aprinde și se stinge mereu după măsură.
O, nu se va aprinde nicicând și nicăirea
Întocmai ca aceea de sfântă și de pură,
Cum nu s-a mai aprinde în sufletu-mi iubirea ..."

Missa Solemnis, de Mihai Ursachi
Missa Solemnis, de Mihai Ursachi
elefant.ro

În 1981, când a plecat în Statele Unite a primit o bursă de cercetare, și a lucrat în mediul universitar. În viața universitară, a fost, pe rând, asistent de limba germană la Universitatea Statului Texas din Fort Worth, apoi doctorand și lector la Universitatea Statului California. A susținut un doctorat despre poezia lui Paul Celan. A tradus în limba română creațiile unor scriitori ca Hölderlin, Schiller și Paul Celan.

În ianuarie 1990, Ursachi a revenit în România, după Revoluție, când a obținut și primul său contract de muncă în țara natală, fiind numit director al Teatrului Vasile Alecsandri din Iași.

Pe 15 ianuarie 1991, i se decernează la Botoșani Premiul „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.

După ce, în 1992 a fost demis, printr-un decret al ministrului culturii, a preferat să trăiască cât mai discret, având puțini prieteni.

În 1998, a publicat un volum retrospectiv al carierei din România, intitulat Nebunie și lumină. Autorul locuia în Iași, România, unde preda la universitate și era secretar al Uniunii Scriitorilor.

litera.ro

Mijai Ursachi se stinge din viață pe 10 martie 2004, și este înhumat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Opera lui Mihai Ursachi:

  • Inel cu Enigmă (1970);
  • Missa Solemnis (1971);
  • Poezii (1972);
  • Poemul de purpură și alte poeme (1974);
  • Diotima (1975);
  • Marea înfățișare (1977);
  • Arca (1979);
  • Zidirea și alte povestiri (1978; ed. a II-a revăzută, 1990);
  • Poezii (1996), în colecția „Poezia română contemporană”, îngrijită de Mircea Ciobanu;
  • Nebunie și lumină (Ed. Nemira, 1999);
  • Inel cu Enigmă. Opere complete (Ed. Cartier, Chișinău, 2002);
  • Benedictus (2002).

Este prezent în:

  • Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), – „Lumina piezișă”, antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994;
  • Referințe critice se găsesc de asemenea și în Petre Anghel, ‘Mihai Ursachi’, Comunicare transculturală, București, Editura Cartea Românească, 2003.
"VII. Confesiunea autorului: slăbiciunea sa în fața lumii, a trecerii vremii și a Poemului de purpură

Acesta e autorul; el duce pe umăr un crin ca pe-o pușcă.
Astfel înarmat, tot ce există îl mușcă.
Adeseori spune:
”O, slăbiciune,
numele tău este artă.”
Fiind deci atât de ridicul și slab, întreprinderea lui e deșartă,
întocmai ca a zidarului, fratele său,
care a vrut să clădească o piramidă'n Țicău.
Dar mai cu seamă,
ora îi pare târzie, și mult îi e teamă
că vremea nu-i pe măsura uneltelor sale modeste.
Deci plin de mâhnire el vă propune această poveste: ..."

Volumul Poemul de purpură și alte poeme, de Mihai Ursachi

Citat, Mihai Ursachi
Citat, Mihai Ursachi
inpuff.ro

GEORGE SURU

16 februarie 1940 – 29 mai 1979

81 ani de la nașterea lui George Suru.

Poetul George Suru, sentimental cu discreție, invocă mereu o vârstă a adolescenței pure, evoluând într-o natură elementară, necontaminată de civilizația mașinismului.

Biografia lui George Suru:

George Suru (prenumele la naștere: Gheorghe-Cornel), s-a născut la Caransebeș.

În 1958, debuteazăcu versuri în Tribuna.

După studiile medii efectuate în orașul natal, urmează, în 1962, Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, terminând-o la Universitatea din Cluj, în 1970. Este profesor suplinitor la Vârciorova și Pietroșița, metodist cultural la Reșița, în perioada 1964 – 1970. Din 1970, pâna la moarte, este profesor în Caransebeș.

În 1967, are loc debutul editorial cu volum Pentru a iubi.

Colaborează la revista Tribuna, Orizont, România literară, Ateneu, Argeș, Ramuri, Luceafărul, cu poezie. Scrie cronici recenzii în Scrisul bănățean și Orizont.

În 1970, scrie volumul de poezii Așteptarea coralilor, continuă în 1972 cu Semnul de taină, în 1976 cu Când dragostea e pasăre cântătoare, iar în 1989, Noaptea semințelor. Poezia este de inspirație mitic-folclorică, alternând cu tentația motivelor livrești și lamento-ul erotic.

În 1986, publică un volum de povestiri pentru copii, Într-un tril doi visători, Mihail și Thor, iar în 1970, obține Premiul Asociației Scriitorilor din Timișoara.

Într-un tril doi visători, Mihail și Thor, de George Suru
Într-un tril doi visători, Mihail și Thor, de George Suru
Circul

Circul este o cascadă de lumină
În care bucuria nu are odihnă,
Ne aruncăm în el de pe ale visuri creste
Și sărutăm inorogul din poveste!
Sub nucul din curte fermecat de porumbei, Mihail și Thor au ridicat un cort. Cortul are culoarea frunzelor, atunci când se aștern sub pașii zânelor. ... 

Circul, din volumul Într-un tril doi visători, Mihail și Thor

Poet în descendență blagiană, cu unele note expresioniste, George Suru preia în poezia sa motive predilecte lui Ioan Alexandru sau Gh. Pituț, elogiu al patriei ca spațiu mitic-legendar, sondare a trecutului istoric îndepărtat – totul rostit uneori cu plăcerea descripției fabuloase, dar pe alocuri și în stilul ceremonios-grandilocvent. Poemele, de mari proporții, alunecă în prolixitate, dar se salvează prin fragmente ce recompun un univers agrest și paradisiac, fie în ciclul „dacic” intitulat Noaptea magică (din volumul Când dragostea e pasăre cântătoare, 1976), fie în Semnul de taină (1972).

Motive livrești sunt cultivate într-un limbaj ușor artificios, în poeme ca întoarcerea lui Ulise, Narcis, Caderea lui Icar, Magellan samd., unde discursul dezvoltă în lanț metafore abstracte. Mai autentică e viziunea pan-erotică a liricului din unele texte mai vechi (De dincolo de ploaie, spre pildă, în volumul Așteptarea coralilor, 1970). Nota dominantă rămâne, însă, aceea a inspirației mitic-folclorice, transfigurarea autohtoniei (peisaj, istorie, legendă). În această ipostază, fără a se fi desprins cu totul de modelele contemporane, poezia lui George Suru rămâne notabilă prin solemnitatea viziunii și timbrul grav al meditației. Candoarea acestui univers se regăsește și în fermecătoarele povestiri pentru copii din volumul Într-un tril doi visători, Mihail și Thor (1986), în care proza alternează aleatoriu cu versurile după capriciile ludice ale fanteziei poetului care se copilărește. Evocator al unui topos rural, poetul interiorizează peisajul în volumul postum Noaptea semințelor (1989), scăldat de o melancolie luminoasă.

George Suru se stinge din viață la 29 mai 1979, la Caransebeș.

Opera lui George Suru:

  • Pentru a iubi, poezii. București, 1967;
  • Așteptarea coralilor, poezii, București, 1970;
  • Semnul de taină, poeme, Timișoara, 1972;
  • Când dragostea e pasăre cântătoare, poezii, Timișoara, 1976;
  • Într-un tril doi visători, Mihail și Thor, povestiri, cu o prefață de A. Dumbrăveanu, Timișoara, 1986;
  • Noaptea semințelor, poeme, selecție, crestomație critică și cuvânt înainte de A. Dumbrăveanu, Timișoara, 1989.
La vânătoare de soare

"Ca să mergem la vânătoare de soare,
Ne vom petrece peste umărul stâng o câmpie în floare,
Vom lua cu noi
Și nouăsprezece ploi,
Bine să îl acoperim,
Cum miresmele acoperă un crin. ..."

La vânătoare de soare, din volumul Într-un tril doi visători, Mihail și Thor

CICERONE THEODORESCU

09 februarie 1908 – 18 februarie 1974

113 ani de la nașterea lui Cicerone Theodorescu.

Cicerone Theodorescu este poetul care compunea versuri expurgate savant de vibrația emoției, până la transparențe de cristal, aproape reci, înghețate. Scria poezia însingurării și restriștii, a intimităților solitare și orgolioase. Elemente de natură poetică diverse, simboliste sau romantice, neoclasiciste sau ermetizante compuneau un spectru muzical larg, cu tăișuri fine de linie si nuanțe. O anume diafanizare a trăirilor, o interiorizare severă a pateticului nășteau o retorică savantă a discreției și a sugerării. Umbrele protectoare ale acestui lirism sunt Ion Barbu și Paul Valery, resimțiți câteodată în țesătura versului, dar fără să tulbure cu prezența lor solemnitatea discursului liric.

Gogu Pintenogu

Rosu, sprinten,
Alb la pinten,
Uite Gogu,
Pintenogu!…
Prin ogrăzi și prin urzici,
Între pasările mici,
El e cel mai mare-aici!

Cât e vară — cucurigu!
Cucurigu — când dă frigu’,
Cine-i frate, dumnealui?
Cum îl cheamă?
Poți să-mi spui?
cartepedia.ro

Biografia lui Cicerone Theodorescu:

Cicerone Theodorescu, poet şi traducător român, este fiu de muncitor ceferist.

Urmează la Bucureşti liceul, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie. Este profesor la mai multe licee şi ziarist, colaborând mai ales la presa de stânga. După 1944, deţine funcţii înalte în Centrala Cărţii, este vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar din 1948 până în 1953, e redactor-şef la „Viaţa românească“.

Cărțile

Stau ca florile-n răzoare
Cărțile, pe policioare…
Stau pe policioare flori –
Ochi aprinși și gânditori.

Floare cu petale multe,
Cartea, știe să te-asculte
Și te-nvață și te-ajuta
Floarea cu petale-o sută.

Dintr-o floare, dintr-o carte,
Mintea vede mai departe,
E și-n tine o grădină
Și-n fereastră-i mai lumină.

Floare roșie, floare-albastră,
Ai intrat și-n casa noastră!
Stau pe policioare flori –
Ochii lumii, gânditori…
Caricatură, Cicerone Theodorescu
Caricatură, Cicerone Theodorescu
elefant.ro

În 1925, debutează la „Universul literar“ al lui Perpessicius, iar editorial, în 1936, cu volumul de versuri Cleştar. Colaborează la Bilete de papagal, Azi, Cuvântul, Cuvântul liber, Facla, România literară, Lumea, Sinteza, Universul literar, Vremea, Zodiac, Tribuna poporului și, mai târziu, la Gazeta literară, Luceafărul etc.

În 1936, are un debut editorial cu Cleștar, volum ce „închide clocotul sufletesc în strofe glaciale, translucide, cizelate îndelung cu migală de bijutier„, cum spunea Ov. S. Crohmălniceanu.

Theodorescu se remarcă, în special, prin versuri inspirate din munca și suferințele feroviarilor. Volumele Cântece de galera (1946), Focul din amnar (1946), Un cântec din ulița noastră (1953) etc. merg în această direcție, deși lirismul său se epicizează sau se anemiază pe parcurs, rămânând viabil doar în volumul de versuri cu structură fixă (rondelurile), între ultimele volume (Poteca luni, 1964, Hronic, 1965, Zburătorul din larg, 1965, Țărmul singuratic, 1968, Nebunul regelui, 1976, Platoșa duratei).

Cu cel de-al doilea volum, C. F. R. (1938), înregistrăm prima invadare a zonelor lirismului cu poezia concretului social. Ecoul luptelor politice și sociale ale timpului își face tot mai auzită prezența. De aci, evoluția spre peisajul proletar cu nuanțe expresioniste, convulsionat și protestatar, apropiere care se făcuse ș prin publicistică.

Triunghi de argint, cocorii

„Masele-n zabala de-otel; incheietura
Patrunsa de catuse. Strivit fiece os;
in fiere (si ea calda) se mai clateste gura
Si doar sudoarea trece cutitu-i racoros.

in clocot, deznadejdea ca fonta in cuptoare,
Zbatuta-n fum si flacari, topita prea-ndelung,
De nimeni priceputa, netrasa in tipare -
Tirziu, cine va sti-o mestesugi in strung?"

În versurile de început, Theodorescu cultivă o formulă mixtă, o combinaţie de simbolism ermetic şi neoromantism cu tuşe expresioniste, vagul simbolist şi ambiguitatea fiind o constantă a liricii sale, păstrată chiar şi în formula social-militantă de după 1944. Temele şi decorul sunt însă de factură romantică: suferinţa fără nume, singurătatea, dragostea, amintirea, lacrimi, stele, albastru, luna etc.

Traduce poezia lui Vladimir Maiakovski, de care este, de altfel, influenţat în lirica proprie, dar şi din alţi autori. Tălmăceşte, adaptează sau scrie literatură pentru copii. A mai semnat Radu Lăncieru, Victor Sângeru, C. Tudor, C. Tudoran.

A cules folclor (Izvoare fermecate, 1958) și a fost un prolific autor de literatură pentru copii, parțial irecuperabilă, astazi.

noriel.ro
Poiezii pentru copii, de Cicerone Theodorescu
Poiezii pentru copii, de Cicerone Theodorescu
Ciufa

Surioara mea cea mică
Plânge. Nu mai vrea nimica.
…A-nțepat-o vreo urzică?
Sau, o fi pisica?!

Hai la ea în curte, fuga,
Las caietele pe masă.
Dar ea vine ca zvârluga
Iute, mânioasă.

Strigă: – Ciufa! Ciufa aia!…
Albă-i sora mea, ca rufa.
După fân, und ee claia,
Se ascunde „ciuaf”.

Care ciufă?… E o cloșcă.
Surioara speriată
Avea-n mână o piroșcă…
N-o mai are, iată.  ...

În 1953, a primit Premiul de Stat pentru volumul Un cântec din ulița noastră.

Doar în domeniul universului infantil poetul mai găsește unele oaze de puritate și emoție netocită. Cu Zburătorul din larg (1964), Țărmul singuratic (1968) și Platoșa duratei (1973) se reface unitatea de substanță a lirismului în jurul marilor teme ale naturii și pulsației cosmice, peste care plutește și melancolica umbră a trecerii timpului. O recuperare a lirismului inițial are loc și în volumul postum de rondeluri Nebunul regelui (1976), amintind de limpezimea sonorităților dintâi.

În ultimii ani ai vieții (1971 – 1972), petrece lungi perioade la Roma, scriind un poem despre Traian (rămas inedit).

Se stinge din viață la 18 februarie 1974.

Opera lui Cicerone Theodorescu:

  • Clestar, versuri, București, 1936;
  • C. F. R., versuri, București, 1938;
  • Focul din amnar, versuri, București, 1946;
  • Cântece de galeră. București, 1946;
  • Năpârstoc și alte povestiri pentru copiii noștri. București, 1946 (ed. II, 1947);
  • Ograda minunată. București, 1948 (ed. II, 1949);
  • Povestea cu piticul boier. București, 1948;
  • Cântece de galeră, precedate de Cleștar, întregite cu Focul din amnar. București, 1949;
  • Calea Griviței, București, 1949;
  • Din toamna lui ’39, București, 1949;
  • Întâmplarea din grădină. București, 1952 (ed. II, 1955; ed. III, 1960);
  • Un ‘an întreg. Bucuresti, 1952;
  • Gogu Pintenogu, Bucuresti, 1953 (ed. II, 1956; ed. III, 1959);
  • Un cântec din ulița noastră. București, 1953 (ed. II, 1957);
  • Făurari de frumusețe. București, 1954;
  • Păunița a crescut. București, 1954;
  • Scriitorul și cartea la noi, București, 1954;
  • O școlăriță în pădure. București, 1955;
  • Versuri alese, I-II, București, 1955;
  • Vâstavoiul dimineții. București, 1956;
  • Oameni și dragoste. București, 1958;
  • Izvoare fermecate (folclor). București, 1958;
  • Poezii, cu o pref. de I. Vitner, București, 1959;
  • Atenție copii!. București, 1961;
  • Povestea cartierului. București, 1961;
  • De dragoste. București, 1961;
  • Povestea Ioanei, București, 1963 (ed. II, 1966);
  • Poteca lunii, pref. de R. Popescu, București, 1964;
  • Hronic, București, 1965;
  • Zburătorul din larg, București, 1965;
  • Pădurea de cleștar. București, 1967;
  • Țărmul singuratic. București, 1968;
  • Scrieri, I-II, ed. îngrijită de autor. București, 1969;
  • Platoșa duratei. București, 1973 ;
  • Poezii pentru copii, pref. de R. Boureanu,București, 1975;
  • Nebunul regelui, pref. de M. Gafița, București, 1976;
  • De bello dacico, text îngrijit de Coralia C. Theodorescu, postfață de Al. Balaci, București, 1989.
Citat, Cicerone Theodorescu
Citat, Cicerone Theodorescu

Traduceri:

  • VI. Maiacovski, în gura mare. București, 1949;
  • VI. Maiakovski, Lenin, București, 1949 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Lenin e cu noi. București, 1950 (trad.);
  • A. Tvardovski, Vasili Tiorchin. Carte despre ostaș. Bucuresti, 1953; ed. II, 1957 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Vladimir Ilici Lenin, Bucuresti, 1954; ed. II, 1956 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Iubesc, București, 1956 (trad.);
  • VI. Maiakovski, 150.000.000, București, 1956 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Ploșnița, București, 1957 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Satir*, București, 1957 (trad.);
  • William Blake. Poeme, București, 1958;
  • Vladyslav Broniewski, Versuri alese, București, 1960 (trad.);
  • Vi. Maiakovski, Opera poetica, I-II, București, 196l-l963 (trad.);
  • Maiakovski, Trei poeme de dragoste, București, 1970 (trad.);
  • Lino Curci, Raport din cosmos. București, 1972 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Poeme, București, 1973 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Octombrie, București, 1977 (trad.);
  • Jerome Carcopino, Viața cotidiană în Roma la apogeul imperiului. București, 1979 (trad.).
Primul an de școală

Primul an, al meu, de şcoală!
…Cei mai mici , băiat sau fată,
Greu se culcă, greu se scoală.
Eu nu-ntârzii niciodată.

Plin ghiozdanu-abia încape.
Cărţi, caiete, o grămadă.
Şcoala e aici aproape.
Casa e pe-aceiaşi stradă.

Mama, scumpa mea şi buna,
Chiar când seara mă mai ceartă,
Dimineaţa – totdeauna –
Mă aduce pân-la poartă.

Ce mulţime mare vine
Cu ghiozdanul între umeri…
Cred şi eu. E-aşa de bine
Să înveţi, să scrii, să numeri....

VASILE CÂRLOVA

04 februarie 1809 – 18 septembrie 1831

212 ani de la nașterea poetului Vasile Cârlova.

Vasile Cârlova a fost un poet și ofițer român, care a scris doar cinci poezii dar a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu și a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european.

bestkids.ro

Poezia lui Cârlova, romantică și patriotică în același timp, a fost cunoscută și prețuită în acele vremuri, chiar dacă activitatea sa literară a fost de scurtă durată. Avându-l ca îndrumător pe Heliade, tânărul talentat, Vasile Cârlova, a avut o relație strânsă cu poezia apuseană, astfel ajungând să se desprindă de tiparele neoanacreontice (care aparține liricii cultivate de imitatorii târzii ai lui Anacreon).  Lirismul său prefigurează, prin reflexivitate romantică, o nouă orientare a sensibilităţii artistice.

Pentru reorientarea creației sale lirice, Vasile Cârlova a fost supranumit primul poet modern român.

Rugăciune

“Fiinţă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt. ..."

Biografia lui Vasile Cârlova:

Vasile Cârlova, născut la 4 februarie 1809, la Buzău, ca fiu al medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernași (Cârlomanii/Cârlovanii), a aut între înaintași pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei. După mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.

În 1816, după moartea părinților săi, a fost crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăș de învățătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu. A învățat limba greacă și limba franceză. După încercări de versificare în grecește, la stăruința lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba română.

kalapod.net

În 1827, debutează cu o traducere după Hero și Leandru a lui Musaios și a poemului Zaïre a lui Voltaire. A scris „Păstorul întristat”, poezie publicată la 8 mai 1830 în Curierul Românesc, condus de I. Heliade Rădulescu. Poezia a fost pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann.

Păstorul întristat

“Un păstor tânăr, frumos la faţă,
Plin de mâhnire cu glas duios
Cânta din fluier jos pă verdeaţă,
Sub umbră deasă de pom stufos. ..."
Poezii, de Vasile Cârlova

La 1828, scrie „Ruinurile Târgoviștei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeași gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui”.

Ruinurile Târgoviștei

“O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.

Tot în 1828, scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum, în 1839, de Heliade.

Înserare

“Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Şi zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor;..."

La 30 mai 1830, revista ieșeană Albina Românească reproduce poezia „Ruinurile Târgoviștei”. Scrie poezia „Înserare”, publicată în Curierul Românesc, la 29 iunie.

La 6 iulie 1830, după ce se înființează miliția națională, nucleu al oștirii române moderne, e al treizeci și treilea dintre voluntarii angajați în miliția națională, unde va servi cu gradul de sublocotenent.

La 1831, scrie „Marșul românilor” sau „Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în Curierul Românesc).

La 18 septembrie 1831, Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecțioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu.

Mormântul lui Vasile Cârlova
carturesti.ro