Arhive etichete: Poeți români

CICERONE THEODORESCU

09 februarie 1908 – 18 februarie 1974

113 ani de la nașterea lui Cicerone Theodorescu.

Cicerone Theodorescu este poetul care compunea versuri expurgate savant de vibrația emoției, până la transparențe de cristal, aproape reci, înghețate. Scria poezia însingurării și restriștii, a intimităților solitare și orgolioase. Elemente de natură poetică diverse, simboliste sau romantice, neoclasiciste sau ermetizante compuneau un spectru muzical larg, cu tăișuri fine de linie si nuanțe. O anume diafanizare a trăirilor, o interiorizare severă a pateticului nășteau o retorică savantă a discreției și a sugerării. Umbrele protectoare ale acestui lirism sunt Ion Barbu și Paul Valery, resimțiți câteodată în țesătura versului, dar fără să tulbure cu prezența lor solemnitatea discursului liric.

Gogu Pintenogu

Rosu, sprinten,
Alb la pinten,
Uite Gogu,
Pintenogu!…
Prin ogrăzi și prin urzici,
Între pasările mici,
El e cel mai mare-aici!

Cât e vară — cucurigu!
Cucurigu — când dă frigu’,
Cine-i frate, dumnealui?
Cum îl cheamă?
Poți să-mi spui?
cartepedia.ro

Biografia lui Cicerone Theodorescu:

Cicerone Theodorescu, poet şi traducător român, este fiu de muncitor ceferist.

Urmează la Bucureşti liceul, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie. Este profesor la mai multe licee şi ziarist, colaborând mai ales la presa de stânga. După 1944, deţine funcţii înalte în Centrala Cărţii, este vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar din 1948 până în 1953, e redactor-şef la „Viaţa românească“.

Cărțile

Stau ca florile-n răzoare
Cărțile, pe policioare…
Stau pe policioare flori –
Ochi aprinși și gânditori.

Floare cu petale multe,
Cartea, știe să te-asculte
Și te-nvață și te-ajuta
Floarea cu petale-o sută.

Dintr-o floare, dintr-o carte,
Mintea vede mai departe,
E și-n tine o grădină
Și-n fereastră-i mai lumină.

Floare roșie, floare-albastră,
Ai intrat și-n casa noastră!
Stau pe policioare flori –
Ochii lumii, gânditori…
Caricatură, Cicerone Theodorescu
Caricatură, Cicerone Theodorescu
elefant.ro

În 1925, debutează la „Universul literar“ al lui Perpessicius, iar editorial, în 1936, cu volumul de versuri Cleştar. Colaborează la Bilete de papagal, Azi, Cuvântul, Cuvântul liber, Facla, România literară, Lumea, Sinteza, Universul literar, Vremea, Zodiac, Tribuna poporului și, mai târziu, la Gazeta literară, Luceafărul etc.

În 1936, are un debut editorial cu Cleștar, volum ce „închide clocotul sufletesc în strofe glaciale, translucide, cizelate îndelung cu migală de bijutier„, cum spunea Ov. S. Crohmălniceanu.

Theodorescu se remarcă, în special, prin versuri inspirate din munca și suferințele feroviarilor. Volumele Cântece de galera (1946), Focul din amnar (1946), Un cântec din ulița noastră (1953) etc. merg în această direcție, deși lirismul său se epicizează sau se anemiază pe parcurs, rămânând viabil doar în volumul de versuri cu structură fixă (rondelurile), între ultimele volume (Poteca luni, 1964, Hronic, 1965, Zburătorul din larg, 1965, Țărmul singuratic, 1968, Nebunul regelui, 1976, Platoșa duratei).

Cu cel de-al doilea volum, C. F. R. (1938), înregistrăm prima invadare a zonelor lirismului cu poezia concretului social. Ecoul luptelor politice și sociale ale timpului își face tot mai auzită prezența. De aci, evoluția spre peisajul proletar cu nuanțe expresioniste, convulsionat și protestatar, apropiere care se făcuse ș prin publicistică.

Triunghi de argint, cocorii

„Masele-n zabala de-otel; incheietura
Patrunsa de catuse. Strivit fiece os;
in fiere (si ea calda) se mai clateste gura
Si doar sudoarea trece cutitu-i racoros.

in clocot, deznadejdea ca fonta in cuptoare,
Zbatuta-n fum si flacari, topita prea-ndelung,
De nimeni priceputa, netrasa in tipare -
Tirziu, cine va sti-o mestesugi in strung?"

În versurile de început, Theodorescu cultivă o formulă mixtă, o combinaţie de simbolism ermetic şi neoromantism cu tuşe expresioniste, vagul simbolist şi ambiguitatea fiind o constantă a liricii sale, păstrată chiar şi în formula social-militantă de după 1944. Temele şi decorul sunt însă de factură romantică: suferinţa fără nume, singurătatea, dragostea, amintirea, lacrimi, stele, albastru, luna etc.

Traduce poezia lui Vladimir Maiakovski, de care este, de altfel, influenţat în lirica proprie, dar şi din alţi autori. Tălmăceşte, adaptează sau scrie literatură pentru copii. A mai semnat Radu Lăncieru, Victor Sângeru, C. Tudor, C. Tudoran.

A cules folclor (Izvoare fermecate, 1958) și a fost un prolific autor de literatură pentru copii, parțial irecuperabilă, astazi.

noriel.ro
Poiezii pentru copii, de Cicerone Theodorescu
Poiezii pentru copii, de Cicerone Theodorescu
Ciufa

Surioara mea cea mică
Plânge. Nu mai vrea nimica.
…A-nțepat-o vreo urzică?
Sau, o fi pisica?!

Hai la ea în curte, fuga,
Las caietele pe masă.
Dar ea vine ca zvârluga
Iute, mânioasă.

Strigă: – Ciufa! Ciufa aia!…
Albă-i sora mea, ca rufa.
După fân, und ee claia,
Se ascunde „ciuaf”.

Care ciufă?… E o cloșcă.
Surioara speriată
Avea-n mână o piroșcă…
N-o mai are, iată.  ...

În 1953, a primit Premiul de Stat pentru volumul Un cântec din ulița noastră.

Doar în domeniul universului infantil poetul mai găsește unele oaze de puritate și emoție netocită. Cu Zburătorul din larg (1964), Țărmul singuratic (1968) și Platoșa duratei (1973) se reface unitatea de substanță a lirismului în jurul marilor teme ale naturii și pulsației cosmice, peste care plutește și melancolica umbră a trecerii timpului. O recuperare a lirismului inițial are loc și în volumul postum de rondeluri Nebunul regelui (1976), amintind de limpezimea sonorităților dintâi.

În ultimii ani ai vieții (1971 – 1972), petrece lungi perioade la Roma, scriind un poem despre Traian (rămas inedit).

Se stinge din viață la 18 februarie 1974.

Opera lui Cicerone Theodorescu:

  • Clestar, versuri, București, 1936;
  • C. F. R., versuri, București, 1938;
  • Focul din amnar, versuri, București, 1946;
  • Cântece de galeră. București, 1946;
  • Năpârstoc și alte povestiri pentru copiii noștri. București, 1946 (ed. II, 1947);
  • Ograda minunată. București, 1948 (ed. II, 1949);
  • Povestea cu piticul boier. București, 1948;
  • Cântece de galeră, precedate de Cleștar, întregite cu Focul din amnar. București, 1949;
  • Calea Griviței, București, 1949;
  • Din toamna lui ’39, București, 1949;
  • Întâmplarea din grădină. București, 1952 (ed. II, 1955; ed. III, 1960);
  • Un ‘an întreg. Bucuresti, 1952;
  • Gogu Pintenogu, Bucuresti, 1953 (ed. II, 1956; ed. III, 1959);
  • Un cântec din ulița noastră. București, 1953 (ed. II, 1957);
  • Făurari de frumusețe. București, 1954;
  • Păunița a crescut. București, 1954;
  • Scriitorul și cartea la noi, București, 1954;
  • O școlăriță în pădure. București, 1955;
  • Versuri alese, I-II, București, 1955;
  • Vâstavoiul dimineții. București, 1956;
  • Oameni și dragoste. București, 1958;
  • Izvoare fermecate (folclor). București, 1958;
  • Poezii, cu o pref. de I. Vitner, București, 1959;
  • Atenție copii!. București, 1961;
  • Povestea cartierului. București, 1961;
  • De dragoste. București, 1961;
  • Povestea Ioanei, București, 1963 (ed. II, 1966);
  • Poteca lunii, pref. de R. Popescu, București, 1964;
  • Hronic, București, 1965;
  • Zburătorul din larg, București, 1965;
  • Pădurea de cleștar. București, 1967;
  • Țărmul singuratic. București, 1968;
  • Scrieri, I-II, ed. îngrijită de autor. București, 1969;
  • Platoșa duratei. București, 1973 ;
  • Poezii pentru copii, pref. de R. Boureanu,București, 1975;
  • Nebunul regelui, pref. de M. Gafița, București, 1976;
  • De bello dacico, text îngrijit de Coralia C. Theodorescu, postfață de Al. Balaci, București, 1989.
Citat, Cicerone Theodorescu
Citat, Cicerone Theodorescu

Traduceri:

  • VI. Maiacovski, în gura mare. București, 1949;
  • VI. Maiakovski, Lenin, București, 1949 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Lenin e cu noi. București, 1950 (trad.);
  • A. Tvardovski, Vasili Tiorchin. Carte despre ostaș. Bucuresti, 1953; ed. II, 1957 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Vladimir Ilici Lenin, Bucuresti, 1954; ed. II, 1956 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Iubesc, București, 1956 (trad.);
  • VI. Maiakovski, 150.000.000, București, 1956 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Ploșnița, București, 1957 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Satir*, București, 1957 (trad.);
  • William Blake. Poeme, București, 1958;
  • Vladyslav Broniewski, Versuri alese, București, 1960 (trad.);
  • Vi. Maiakovski, Opera poetica, I-II, București, 196l-l963 (trad.);
  • Maiakovski, Trei poeme de dragoste, București, 1970 (trad.);
  • Lino Curci, Raport din cosmos. București, 1972 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Poeme, București, 1973 (trad.);
  • VI. Maiakovski, Octombrie, București, 1977 (trad.);
  • Jerome Carcopino, Viața cotidiană în Roma la apogeul imperiului. București, 1979 (trad.).
Primul an de școală

Primul an, al meu, de şcoală!
…Cei mai mici , băiat sau fată,
Greu se culcă, greu se scoală.
Eu nu-ntârzii niciodată.

Plin ghiozdanu-abia încape.
Cărţi, caiete, o grămadă.
Şcoala e aici aproape.
Casa e pe-aceiaşi stradă.

Mama, scumpa mea şi buna,
Chiar când seara mă mai ceartă,
Dimineaţa – totdeauna –
Mă aduce pân-la poartă.

Ce mulţime mare vine
Cu ghiozdanul între umeri…
Cred şi eu. E-aşa de bine
Să înveţi, să scrii, să numeri....

FLORIN MUGUR

07 februarie 1934 – 09 februarie 1991

87 de ani la nașterea lui Florin Mugur.

Florin Mugur (n. Legrel Mugur) a fost poet, eseist și prozator evreu român. Fiul unui ziarist, Florin Mugur a debutat literar la vârsta de 13 ani, iar la vârsta de 19 ani a publicat prima carte.

Dansul cu cartea (1981)

Cum să fii scund și caraghios
și cu barca ca un văl de mireasă
și cu ochi albaștri

și cum să fii bătrân
și cu hainele ude de lacrimi
și cum să țopăi totuși fericit!

Pe patul meu
dansează beat bătrânul prinț
cu cartea-n brațe.

Îi șiruie udă cămașa pe umeri
îi piuie nasturii veseli -
el țopăie plin de scântei și de țepi

Și ce e scris în cartea Bătrânului? Destinul
meu obosit. Dansează lent. Spre seară
ouă mici, străvezii, îi curg dulce din păr.

De behăit, ce bâlbâială de petale!
Alunecă moale pe-o lacrimă. Uite, se ține
de cartea ce-i tremură leneșă-n brațe.

Și nu-mi mai e frică și nu-mi mai e frică.
Ce fraged e! Capul meu trist și muncit
îndrăznește să râdă.
Frumoaso

mersul tău prin iarbă
și felul cum te uiți în treacăt la mine
și iarba care s-a înălțat
la un metru de pământ
să te urmărească de-aproape
zăpăcită de pofte

aș vrea să scriu despre tine
frumoaso
dar hârtia alunecă
de parcă-aș fi așezat-o
pe-o moviliță de cireșe coapte

Viața obligatorie, de Florin Mugur
Viața obligatorie, de Florin Mugur
Furnica

Trei mici sori
plini de acid
trei mici sori cu labele negre -

ea e o mică sărbătoare
aristocratică.
Furnica e inevitabilă, furnica e viitorul.

Mâinile mele trăgându-și încet
mănușile de furnici.
Nu balaurul îl mănâncă pe Făt-Frumos, ci furnica.

Nimeni nu o cheamă
dar după cum se știe furnica vine și nechemată.
Inima mea - un trist accident în drumul furnicii.
Instrument

Nu vă faceți iluzii -
tremurul meu scutură pomii
și atinge cu un deget pătat toate fructele
un mic semn de putreziciune, vedeți?
de parcă și-ar face loc în carnea fiecăruia
subminând totul, coruptă, o inimă
de copil bolnav.

Nu vă faceți iluzii -
tremurul meu nu va fi niciodată domesticit
el e un curent cu gheare
un cancer mobil, un cancer al electricității
care geme prelung și-i scapă printre dinții-ncleștați
mici scântei otrăvite.

Sigur, eu altceva sunt, asta știți -
un mic revolver cărunt
o bibliotecă în formă de miel
un sertar încâlcit cu câteva broșuri visătoare
dar tremurul vine de dincolo
dar tremurul m-a aflat gol
dar tremurul m-a găsit epuizat
și trece prin mine
ca printr-un dormitor de impotenți
puțin îi pasă.

Și acum? și acum?
Dacă încerc să râd, aerul plin de râie
dacă ating fierul, iată-l tăiat
de oglinzi purpurii și de răni
dacă-ți pun mâinile pe sâni, sânii vibrează brutal
se fac negri și duri - și acum? și acum?

Un cancer al electricității, un cancer mobil
tremurul, tremurul.
Întâmplare

Mi-a intrat în poem o frunză de viță sălbatică
și toate ființele se adună în jurul ei
o contemplă cu ochii speriați
îi cântăresc în palme răsuflarea săracă
omenirea mea restrânsă și demnă
truditorii mei pe jumătate orbi de durere
supunând-o la un examen rapid
al rezistenței și al curajului
și făcându-mi un semn încrezător:
lucru bun
miroase a aer
observă
filosofia ei reținută
profilul ei modest de femeie inteligentă
lucru bun, ne putem bizui pe ea, lucru bun
chiar dacă această bizară și neașteptată
asemănare cu sinuciderea
această bizară și neașteptată asemănare care tremură.
Simplu dialog

Und' te ducitu, mielule?
E-ntuneric, domnule.

Si de ce dansezi?
Pentru ca mi-e frig.

Si de ce ti-e frig?
Prea multe hartii.

Cerul iscalit
campul numarat.

De ce tremuri, mielule?
Imi miroase, domnule.

Le-au atins, le-au scris
maini de macelari.

Si te duci tu, mielule?
Da, e bezna, domnule.

Caricatură - Florin Mugur
Caricatură – Florin Mugur
Tipar

Amant al cărților, acoperit de praf
plec din arhiva stingerii, pe seară
urc în tramvaie, leneș trec prin piețe -
la gât fularul desfăcut, fularul
pătat cu suc de piersici și de ceară.
Prea tânăr gâtul vulnerabil, punctul slab
al trupului, punctul rămas copil.
Poți fi stăpân pe-un lucru atât de nou? Tăcut
îmi înfășor fularul mai strâns, e tot mai lung
se răsucește-n jurul pieptului gol, în jurul
burții, genunchilor - și-ncet cobor în lut
învăluit în lungi fâșii. Sub ierburi
foșnesc familiar fulare dulci -
se duce carnea, tinerele oase
sunt crengi friabile. Întreg, dispar domol.
Fularul vechi păzind un spațiu gol
al trupului, tiparul meu veșnic, de mătase.
Un timp integru

Fascinant mirosul crinilor, fascinant -
scriu despre el cu mâna stângă
scriu ferindu-mă
eu care urăsc florile
aceste mici imitații de animale gingașe
aceste boturi și fălci și buze și limbi
ce nu știu să putrezească.

Dar el, dar mirosul crinilor e fascinant
dar el vrea să facă ceva și chiar face
nu șovăie, lucrează
el ți se-așează pe față
și-ți umple gura cu buzele și limbile lui dominatoare
el îți pune genunchiul în gură
și se-ndeasă în tine
plăpândul, nevinovatul de miros al crinilor, atotstăpânul
pe care-ncerci să-l spui disperat și febril
ferindu-te
pe care-ncerci să-l denunți
dar cum poți denunța un miros? cum să-l scrii
cu mâna stângă ce abia se mișcă
umflată, pe hârtii, înăbușindu-se.
Viața obligatorie

da, camera lungă și gri de spital
da, viața e obligatorie, doare
da, patul femeii și sângele ei mult prea pal
plecat să se plimbe la soare

iar tu acasă întrebându-te: cum o mai duce inima într-un poet sfârșit? dar scufița roșie când lupul îi mănâncă o dată la două zile o scufiță plină de globule roșii? și sângele ei eliberat adunând zmeură și fragi
de pe străzile fără urmă de zmeură și fragi

sângele ei la plimbare pe corso
bună dimineața, doamnă scufiță palidă
bună ziua, domnișoară scufiță lividă
bună seara, fetiță cu scufa vânătă
bună dimineața, bună ziua, bună seara
printre nămeți de globule albe
și lupii albi (de gheață?) și trăsura
în care trece viitorul, Marele
Stop Cardiac - o zi din două sângele
pe corso la plimbare, azi nu, mâine!

iar tu, bărbatul, acasă și cineva care întreabă prostește: câte sărbători poate răbda un om, câte duminici? oricâte! până vineri uriașa Duminică, eterna, sfânta Duminică să te ducă în bordeiul ei sub pământ

și sângele luând-o la plimbare
o, dumnezeule, cât sânge într-un om
mătasea roșie acoperă tarabele
din piață - păstârnace, verze, lobodă
trec profesorii speriați ștergându-și
de sânge ochelarii, iar pe stradă
copiii joacă fotbal înjurând
mingile moi și stacojii care se sparg
la fiecare lovitură mult prea lesne
globule roșii, da, globule roșii
un milion, o zăpăceală fragedă
de mingi spărgându-se, de ochelari, de verze
huo, arbitrule celest, ce joc e ăsta?

iar tu acasă încercând să-ți imaginezi degetele ei pe pieptul tău
mare: palma lividă, o moviliță de falange, o traistă de fluiere
pentru cel mai umil dintre îngeri, un mănunchi de lanterne,
mici becuri stingându-se lin, pe pieptul tău mâna ei ușoară, impalpabilă
ca ochelarii unui orb.

sunt forme care vin și pleacă, forme
ele-se departe, cum nu le pricep?
ele trec unele într-altele ca sângele
care se-ntoarce leneș în artere
și ea nu vrea să știe, și ea ține
un cărăbuș în palma plină de emoție
și are ochi doar pentru el, doar pentru el -

e gingaș, ce să mai vorbim, e viu!

și tu acasă notând: viața unui om, adică lunga și nespus de luminoasa istorie a unui stop cardiac, iar eu ce sunt acum decât un caraghios bătrân - la douăzeci de ani cu totul altfel lucrurile, eram, dumnezeule, eram, victorie și strălucire, un caraghios tânăr!

și tu acasă o asculți povestindu-ți: am strigat nu mai aud și m-am trezit răzând și-l tot întrebam pe doctor ce i-a venit să-mi tragă cu pumnul în piept, nimic, mi-a spus, o mică oprire, și m-am auzit răzând și m-am uitat la medic care era foarte palid

și tu gândindu-te: cândva va fi să fie, peste un mileniu, se va trezi
din nou după o vreme întrebând ce-aveți cu mie și râzând, de
ce dai, doamne, și de ce ești atât de palid?

și această viziune a sângelui ei care aleargă pe străzi copilărindu-se
chiar așa, deși nu-ți vine să crezi, copilărindu-se e soare, e bine
vântul plimbă prin aer funigei
o fată smulge convențional petalele unui mac
mă iubește nu mă iubește
globule roșii, globule albe
două zăpezi care s-au îndrăgostit
și se topesc râzând una-ntr-alta
ce tumbe
ce gâlgâit de ape subțiri și ce tumbe!

și tu acasă, doborât de oboseală, plângi ca un bou cu lacrime cât boul, și boii uriași înaintează în turme lungi și străvezii spre abatorul copilăros și el care-l așteaptă, dar pentru dumnezeu dar jucându-vă ați nimerit cu toții-n paradisul copilăriei
- ce mai faci, copilărie?

uite, domnule, umblă pe străzi la cerșit de soare și râde
nu i-ar fi rușine
uite, domnule, crede-n fantomele primăverii
nu i-ar fi rușine
uite, domnule, spune că ea e de pe vremea dantelei veritabile
cum să reziste?
uite, domnule, se-ntinde-n șezlongul ultimei zăpezi
și dormitează fără pic de rușine

iar acasă, după ce te-ai convins că mare ispravă cu emoție impersonală n-o să faci, închizi ochii și-i strângi până ce vezi șaptezeci de sori roșii, șaptezeci de argonauți în căutarea lânii de aur, șaptezeci de caiere de lână pe cer, degeaba, tot nu poți scăpa de imaginea sângelui ei alergând pe străzi și copilărindu-se

a dat năvală pe șosele sângele
femeii, s-a spart piața de flori triumfătoare
și cerșetoru-ntinde mâna după bani
șovăitor cum ar întinde-o floare

tu, cel cu șapte capete, ce faci
prins între crini, distinse domn balaur?
a dat năvală pe șosele sângele
argonauților - pe cver, lâna de aur

iar tu acasă glumind: de frică, parc-aș purta în burtă un copil mort - și lumina ascensorului urmărită din cameră vine?
când vine? un înger bătrân șchioapătă pe scară, dar dacă e ea?
dar dacă se oprește curentul electric cum mai ajunge sus? dar
dacă a căzut în zăpadă trupul palid și îngust, o sanie îngropată sub nămeți, râsul ei, zurgălăii, banalii zurgălăi, magnificii,
și cineva care-i astupă cu zăpadă și-și vâră mâna în gura și-n
gâtul lor până la cot

și tu acasă șoptind: te iubesc, ușă de la intrare, masivă, vopsită în alb și maro, cu urmele colților unui dulău, ușă care te deschizi fără cheie, cu un romb în mijloc și cu un cristal în formă de romb
când se va auzi clanța înseamnă că ea s-a întors
ea a încercat alaltăieri un pas de dans
veselă
ea e de pe vremea dantelei veritabile
(am mai spus)
iar tu nu vei ceda isteriei
nu vei îngenunchea în fața ușii
te vei stăpâni
scriindu-i calm semnalmentele:
înălțime un metru nouăzeci
lățime un metru douăzeci și dinci
grosimea lemnului nouă centimetri
un bubuit
tot mai puternic
dă cineva în ea
dar de ce, dar cu ce?
sunt pietre, bulgări de zăpadă?
cine izbește în ușă
cu inimi?

e timpul, un mic rezumat liniștit -
o cameră lungă și gri de spital
și trupul femeii-ntr-un lent asfințit
și sângele ei ce se duce la bal

sau doar la plimbare pe corso - o oră, trei, șase
se face mai limpede și mai curat
și muzica rupe mănuși de mătase
și-i soare și-o nuntă și fii de-mpărat

se-ntoarce pe lângă copacii-nțelepți
el, sângele copilăros, încă pal
iar tu ce să faci? o aștepți, o aștepți
să vină - sau nu - de la bal

Când soția, Iulia, a decedat, și fiind și el însuși bolnav, s-a sinucis.

Florin Mugur
Florin Mugur

Scrieri:

Visele de dimineață„;
Mituri„;
Piatra palidă„- pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor;
Aproape noiembrie„;
Convorbiri cu Marin Preda„;
Profesiunea de scriitor„;
Ultima vară a lui Antim„;
Scrisori la capătul zilelor„;
Vârstele rațiunii„;
Dansul cu cartea„;
Viața obligatorie„;
Portretul unui necunoscut„;
Firea lucrurilor„;
Schițe despre fericire„.

GEO BOGZA

06 februarie 1908 – 14 septembrie 1993

113 ani de la nașterea lui Geo Bogza.

Geo Bogza, marinarul prahovean, a fost autorul celor mai frumoase cărți despre natură care s-au scris în literatura română.

elefant.ro nt-size”>

Spirit nonconformist, ce a refuzat dintotdeauna încremenirea în tipare şi care, totodată, şi-a asumat autenticitatea ca terapeutică a scrisului şi a existenţei, Geo Bogza ni se revelează deopotrivă ca un scriitor şi ca o conştiinţă a vremii lui.

În volumul său de memorii, Născut în ʹ02, Sașa Pană povestește cum a decurs întâlnirea dintre el și Geo Bogza, care venise din Prahova să cucerească Bucureștiul.

 

Într-o zi a apărut la lăptărie, nesfârșit de înalt, în pantaloni scurți și bufanți, Bogza. Ceilalți îl mai văzuseră, eu însă nu.

El mă mângâia, mă pipăia și parcă tot nu-i venea să creadă și repeta, ușor cântat, subțirel Sașa Pană… Sașa Pană… Sașa Pană… Și mă strângea la piept și se bucura: Ce frumos e Sașa Pană!

Biografia lui Geo Bogza:

Geo Bogza a fost un scriitor, jurnalist și poet român, teoretician al avangardei, asociat cu nașterea mișcării suprarealiste din România, fratele mai mic al muzicianului Alexandru Bogza și fratele mai mare al scriitorului Radu Tudoran (pseudonimul lui Nicolae Bogza).

Geo Bogza este de foarte tânăr atras de publicistică. Nu dorește însă să fie un simplu gazetar, dorește să fie director de revistă. Așa că, în 1928, la Câmpina, în Prahova, fondează mensualul Urmuz, revistă pe care o intitulează just: Revistă de avangardă. Tot în acest an, colaborează la revistele „Unu” și „Bilete de papagal”.

Manuscris Geo Bogza

A fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, autor al câtorva din textele ei definitorii (UrmuzExasperarea creatoareReabilitarea visului), poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporanePaznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe (Înmormântări) și al plictisului exasperant provincial (O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Cartea Oltului).

 

carturesti.ro

În 1929, are loc debutul său editorial cu volumele „Jurnal de sex” și „Poemul invectivă”, din cauza cărora va suporta rigorile legii, chiar cu detenție, sub acuzația de „pornografie”, fiind coleg de celulă la Văcărești cu celebrul criminal Berilă. Printre acuzatorii lui Bogza s-a numărat Nicolae Iorga.

Poem ulrtagiant

"Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare Totul a fost pe neaşteptate – şi aproape fără voia mea
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.
Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi cândm-am întors Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare ..."

Volumul „Poemul invectivă

 

Jurnal de Sex, Geo Bogza

În perioada 1836 -1937, călătorește în Spania și Franța, în calitate de ziarist, iar în 1937, îi apare volumul de poezii „Ioana Maria”.

Ioana Maria

Ioana Maria, tu esti acum departe,
tu ai vrut intotdeauna sa fii departe,
Ioana Maria.

Tu ai iubit marile pe care corabii
plutesc zile si nopti la intamplare,
si porturile unde se intorc pescuitorii de corali
tu le-ai iubit de asemeni,
munti acoperiti de zapezi, insule si orase necunoscute,
tot ce n-a fost aici si a fost departe,
tu ai iubit,
si departarile au cantat in tine asemeni unor harfe,
toate cantecele pamantului si ale marilor,
cantece pentru calatoriile fara sfarsit, pentru calatoriile fara urma
pentru toti cei ce se desprind de tarmuri si se duc departe,
si nici un cantec pentru departarea stelara din privirile mele,
cand ma uitam la tine si iti spuneam:
Ioana Maria, esti cea mai frumoasa floare din lume.

Între 1940-1944, este clasat printre autorii „cosmopoliți” și „degenerați” de către regimul antonescian, iar în 1945, poate din nou publica, alăturându-se noului regim, comunist.

În perioada 1952 – 1969, îndeplinește funcția de deputat în Marea Adunare Națională, și, după 3 ani de la intrarea în organismul legislativ unicameral al Republicii Populare Române, devine membru al Academiei Române și membru în Consiliul Național pentru Apărarea Păcii.

Cartea Oltului, de Geo Bogza

În 1971, este decorat cu titlul de Erou al Muncii Socialiste, și în 1978, primește Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor.

Pe 14 septembrie 1993 moare la Spitalul Elias din București, la un an după fratele său, scriitorul Radu Tudoran.

Opera lui Geo Bogza:

Poeme:

  • Poemul invectivă – (1933);
  • Ioana Maria (17 poeme) – (1937);
  • Cântec de revoltă, de dragoste și de moarte – (1947);
  • Orion – (1976).

Reportaje:

  • Cartea Oltului – (1945);
  • Țări de piatră, de foc, de pământ – (1939);
  • Țara de piatră – (1946);
  • Oameni și cărbuni în Valea Jiului -(1947);
  • Veneam la vale -(1942).
Iarnă

În vale, copiii se dau pe gheaţă,
Câmpia e acoperită cu zăpadă.
Cerul - plumburiu.
Prin aer trec păsări negre.
La marginea satului se văd vânătorii.
Copacii sunt îngheţaţi şi stingheri.
Se pregăteşte o noapte geroasă.
Totul e rece şi alb,
Şi deşi mă aflu lângă Dunăre, pe Bărăgan,
Mă gândesc ce mare pictor a fost Breugel.

poezie celebră de Geo Bogza din Orion (1978)

aosom.ro

 

 

 

VASILE CÂRLOVA

04 februarie 1809 – 18 septembrie 1831

212 ani de la nașterea poetului Vasile Cârlova.

Vasile Cârlova a fost un poet și ofițer român, care a scris doar cinci poezii dar a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu și a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european.

bestkids.ro

Poezia lui Cârlova, romantică și patriotică în același timp, a fost cunoscută și prețuită în acele vremuri, chiar dacă activitatea sa literară a fost de scurtă durată. Avându-l ca îndrumător pe Heliade, tânărul talentat, Vasile Cârlova, a avut o relație strânsă cu poezia apuseană, astfel ajungând să se desprindă de tiparele neoanacreontice (care aparține liricii cultivate de imitatorii târzii ai lui Anacreon).  Lirismul său prefigurează, prin reflexivitate romantică, o nouă orientare a sensibilităţii artistice.

Pentru reorientarea creației sale lirice, Vasile Cârlova a fost supranumit primul poet modern român.

Rugăciune

“Fiinţă naltă, lungă vedere,
Izvor puternic de mângâiere,
Pavăză sfântă astui pământ!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plânge are cuvânt. ..."

Biografia lui Vasile Cârlova:

Vasile Cârlova, născut la 4 februarie 1809, la Buzău, ca fiu al medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernași (Cârlomanii/Cârlovanii), a aut între înaintași pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei. După mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.

În 1816, după moartea părinților săi, a fost crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăș de învățătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu. A învățat limba greacă și limba franceză. După încercări de versificare în grecește, la stăruința lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba română.

kalapod.net

În 1827, debutează cu o traducere după Hero și Leandru a lui Musaios și a poemului Zaïre a lui Voltaire. A scris „Păstorul întristat”, poezie publicată la 8 mai 1830 în Curierul Românesc, condus de I. Heliade Rădulescu. Poezia a fost pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann.

Păstorul întristat

“Un păstor tânăr, frumos la faţă,
Plin de mâhnire cu glas duios
Cânta din fluier jos pă verdeaţă,
Sub umbră deasă de pom stufos. ..."
Poezii, de Vasile Cârlova

La 1828, scrie „Ruinurile Târgoviștei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeași gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui”.

Ruinurile Târgoviștei

“O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.

Tot în 1828, scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum, în 1839, de Heliade.

Înserare

“Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Şi zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor;..."

La 30 mai 1830, revista ieșeană Albina Românească reproduce poezia „Ruinurile Târgoviștei”. Scrie poezia „Înserare”, publicată în Curierul Românesc, la 29 iunie.

La 6 iulie 1830, după ce se înființează miliția națională, nucleu al oștirii române moderne, e al treizeci și treilea dintre voluntarii angajați în miliția națională, unde va servi cu gradul de sublocotenent.

La 1831, scrie „Marșul românilor” sau „Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în Curierul Românesc).

La 18 septembrie 1831, Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecțioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu.

Mormântul lui Vasile Cârlova
carturesti.ro