Arhive etichete: Poeți români

LUCIAN VALEA

 04 martie 1924 – 04 aprilie 1992

97 ani de la nașterea poetului și eseistului Lucian Valea.

Lucian Valea este poetul care a marcat profund generaţii întregi de elevi și numele cel mai pomenit de scriitorii botoșăneni. A fost un poet de atitudine, un spirit poetic de forţă, căruia posteritatea nu i-a fixat definitiv locul pe raftul întâi al poeziei.  

Pasărea

Am obosit sa te tot strig-
tu ar trebui sa vii nestrigata;
de cand te astept mi s-a facut frig
in absenta ta laudata.

Eu ti-am cladit cuib frumos,
de suflet si de sindrila
si-am aprins maduva sfintita de os
sa-l lumineze ca o festila;

apoi am inviat dintr-o moarte
cainele cel mai barbat,
in dintii lui sa te poarte
ca pe-un cucernic vanat.

Dar tu mereu te lasi asteptata
si trimiti doar cate-o aripa spre mine,
care-mi soseste in amurg impuscata
cu cele zece rubine.

E semn acesta, pasarea mea,
ca ai fost indragita de cei vanatori
si ca de-acolo ,din cea stea,
niciodata n-ai sa mai poti sa cobori.

Eu totusi, cu credinta, un timp
voi aduna aripile tale-mpuscate ,
pentru ziua cand voi putea sa le schimb
pe aripi de pasare adevarate
noriel.ro

Biografia lui Lucian Valea:

Lucian Valea s-a născut în satul Șanț, județul Bistrița-Năsăud. A făcut școala primară în Sângeorz-Băi, în perioada 1931-1935, iar studiile liceale la Bistrița, Cluj și Brașov, în perioada 1935 – 1943.

Lucian Valea a debutat literar în 1939, în revista clujeană „Tribuna”, cu poemul Tu n-ai murit. A desfășurat o bogată activitate publicistică. A scris pentru revista „Zarathustra” din Buzău, între 1940-1941.

Între 1941 și 1943, a inițiat, la Brașov, revista „Claviaturi. Caiet de poezie”, în care au apărut 14 numere. A colaborat la numeroase publicații, precum, „Amfitrion”, „Convorbiri literare”, „Iașul literar”, „Luceafărul”, „Revista Fundațiilor Regale”, „România literară”, „Steaua”, „Viața românească” ș.a. 

A publicat primul volum de poezie, Mătănii pentru fata ardeleană, în 1941, la Buzău.

Mătănii pentru fata ardeleană

Pentru tine, Fată Ardeleană,
Înfloresc garoafele în pagini
Și hangere, dure, de imagini
Te-ncrustează sufletului rană.

Dar apunge gându-n albe file
Și din lâna dorului te torc,
Inima, ceasornic, ți-o întorc -
Tu mai clară să te urci prin zile.

Fată Ardeleană împlinită,
Rod ce dă în pârgă ca harbuzul,
Naltă crești, ca vara cucuruzul,
Și te-nmlădii pururea râvnită.

Lasă-mă să beau din ochi cucută,
Stele iar îți tremură pe geană...
Bat mătănii, Fată Ardeleană,
Pentru dragostea neîncepută.

Alte cărți de poezie publicate în timpul vieții: Întoarcerea lângă pământ (Editura Tribuna, 1942); Întoarcerea lui Don Quijote (Editura Cartea Românească, 1972); Vocile (Editura Junimea, 1975); Singurătate în Ithaca (Editura Junimea, 1978); Groapa cu lei (Editura Dacia, 1979); Autoportret în timp (Editura Junimea, 1983) ș.a. Este și autorul câtorva studii despre George Coșbuc: Coșbuc. În căutarea universului liric (Editura Albatros, 1980); Pe urmele lui George Coșbuc (Editura Sport-Turism, 1986); Viața lui George Coșbuc (2 vol., Editura Timpul, 2001-2002).

Cartea

Vremii, poate-i semn;
Inimii, popas;
Anilor, îndemn;
Vieții mele, ceas.

Am zidit la ea ca-ntr-o cetate
Zi de zi, să-i crească împlinirea.
Și de-ascult, aud în vers cum bate
Inima, tânjind nemărginirea.

Zvonul ei coboară din furtuni
Unde gem viețile trecute,
Să împrăștie în gând minuni
Și blesteme-n răzvrătiri durute.

E-un hrisov pe care-l scriu cu sânge,
Mărturie dreaptă pentru mâne
Ce-i dacă visarea mi s-o frânge?
Graiu-mi dârz prin dânsa va rămâne

Rod să deie, ca în brazdă, holda...
Iară vremea de i-o fi căluș
Să țâșnească-n fila ei revolta
Tuturor spre marele urcuș.

Nu am scris-o din dorinți deșarte,
Și nici pentru glorie și aur;
Dorul țarinilor de departe
Mi-a fost, nevăzut, pe frunte laur.

Și slujindu-i versul, ca altarul,
În odăjdii de nădejde și dor,
I-am sorbit plinirile și harul
Cum ar soarbe ploaia, un ogor.

Râvna ei din ceasuri de revoltă
Nu-i decât ecou din vechiul val
Ce-l întărtă steaua-mi de pe boltă:
Steaua năcăjitului Ardeal!

Întoarcerea lângă pământ, de Lucian Valea

Conjunctură

Ești îndeajuns de norocos
dacă în cântecul tău
își face cuib o pasăre:
învață-mă să cânt - te roagă ea
și tu îi desenezi repede un portativ
pe care, în locul fiecărei note
pui câte-o lacrimă.

Ești îndeajuns de norocos
dacă inima ta
își face cuib într-o pasăre:
învață-mă să zbor - o rogi tu
și pasărea te preface mai întâi
în cenușă, apoi îți dă aripile ei!

Gropa cu lei, de Lucian Valea

carturesti.ro

În perioada 1942-1944, a fost redactor la „Gazeta Transilvaniei”, iar între 1945-1946, profesor la Năsăud.

Între 1945 și 1949, a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, și, în 1960, și-a luat licența.

În 1950, este arestat, pe motive politice, și condamnat la muncă silnică pe viață, dar execută numai 5 ani pe șantierul-penitenciar Onești-Baraj. După eliberare, între 1955-l956, a fost secretar al Filialei artiștilor plastici din Timișoara, metodist și profesor în același oraș și lector universitar la Bacău.

În 1963, ajunge profesor secundar la Darabani, iar peste trei ani, în 1966, este muzeograf la Muzeul Suceava.

vivre.ro

Revine la Darabani în 1967, unde este profesor până în 1969, când este numit director al Casei Județene a Creației Populare din Botoșani,  apoi director al Școlii Populare de Artă, până în 1971.

Între anii 1968 și 1973, a scris pentru „Clopotul” (Botoșani), semnând cu pseudonimul Valeriu Leonte.

Lucian Valea se stinge din viață pe 4 aprilie 1992, la Bistrița.

Opera lui Lucian Valea:

  • Mătănii pentru fata ardeleană, Buzău, 1941;
  • Întoarcerea lângă pământ, Brașov, 1942;
  • Întoarcerea lui Don Quijote, versuri, București, 1972;
  • Vocile, versuri, Iași, 1975;
  • Oameni pe care i-am iubit, amintiri, Iași, 1977;
  • Singurătate în Ithaca, versuri, Iași, 1978;
  • Groapa cu lei, versuri, Cluj-Napoca, 1979;
  • Coșbuc în căutarea universului liric. București, 1980;
  • Un lungan c-un geamantan, versuri pentru copii. București, 1981;
  • Autoportret în timp, versuri, Iași, 1983;
  • Pe urmele lui George Coșbuc, București, 1986.
elefant.ro

ALEXANDRU DEPĂRĂȚEANU

 25 februarie 1835 – 11 ianuarie 1865

Alexandru Depărățeanu a fost poet, politician și dramaturg român.

Depărățeanu nu este un epigon, dimpotrivă, el este primul care cristalizează literar anumite tendințe care există în aerul timpului, cu acea prospețime pe care o asigură uneori tinerețea.

Biografia lui Alexandru Depărățeanu:

Alexandru Depărățeanu, născut la Deparați, județul Teleorman, (de unde era tatăl său, moşierul Petrache Depărăţeanu). A studiat o vreme în ţară, la şcoala din Roşiorii-de-Vede, unde l-a avut de dascăl pe ardeleanul V. Urzescu, autor al unei compilaţii de modele de epistolar. După aceea, a urmat clasele III-IV la Sf. Sava.

Și-a făcut studiile în România și apoi în Franța, la Paris. Implicat în politică, a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat din 1864, dar a murit la scurt timp după aceea.

În 1861, pe lângă drama Grigore-Vodă, a publicat o colecția de poezii Doruri și amoruri. Criticii literari consideră că, deși avea talent, nu a ajuns decât în faza de imitație a maeștrilor săi, printre care posibil Ion Heliade-Rădulescu, dar mai ales francezi. Influența acestora este evidentă în vocabularul întrebuințat, plin de neologisme care nu s-au păstrat și care îi fac versurile greu de înțeles pentru cititorul contemporan.

Citită astăzi, poezia lui pare îmbibată de neologisme neasimilate (în special franțuzisme și italienisme) :

"... Și bellă, grațioasă, ca astra tremurândă
Ce spuntă-ntâi pe ceruri, era Ella de blândă,
Din ochii ei azurul tot sufletul răpea,
Din buza-i toată vorba „amor, amor” zicea. ..."
marionnaud.ro

Depărățeanu este cunoscut astăzi mai ales prin „Vara la țară”, poezie postumă și care a ajuns de notorietate prin parodia lui George Topîrceanu „Al. Depărățeanu: Vara la țară…”, din ciclul Parodii originale (1916).

Vara la țară

"Locuința mea de vară
E la țară:
Acolo eu voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare
De parfum și de amor.

Acolo e fericirea
Și iubirea
Traiului patriarhal;
Viața ce aci s-ascunde
Curge-n unde
Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile
Dalbe zile
De Cuptor și Cireșar,
Ca pe niște surioare
Pe fecioare
Din colibi le chiam-afar'.

Și ca roiul de albine
Pe coline,
Pe vâlcele, pe câmpii,
Toată ziua mi se-ncură
Și murmură
Copilițe și copii! ..."

El are, pe lângă această poezie Vara la țară (nu Viața la țară, cum greșit apare în dicționare) și un poem, Ciocoii vechi și ciocoii noi, apoi o piesă scrisă în 1853 și publicată postum, o comedie în IV acte și un tablou despre care se presupune că e o localizare, adică o traducere adaptată, cu multe porțiuni reușite, și că personajul principal se numește Gulică, ca eroul lui Arghezi din Cimitirul Buna-Vestire. De altfel, piesa amintește ca ton, structură și vocabular de Chirița în Iași a lui Alecsandri, care-l precedă cu 3 ani. Aceste lucruri m-au condus la o definire (de uz propriu, fără alte pretenții) a noțiunii de „carte de raftul doi„: cartea care nu există în sine, ci numai prin alții. Fie că preia de la alții, fie că anticipează pe alții, cartea nu pare a aminti de sine însăși, e venită ori prea devreme, ori prea târziu, e în contratimp cu memoria literară.

Publicațiile lui Alexandru Depărățeanu:

  • Doruri și Amoruri de Alessandru Deparațianu, Bucuresci, Typographia Naționale a lui St. Rassidescu (tipărit cu grafia intermediară chirilico-latină), 1861;
  • Ciocoii vechi și ciocoii noi, broșură de opt pagini, 1861;
  • Grigore-Vodă (dramă), 1864.

Reeditări:

  • Alexandru Depărățeanu – Scrieri, 564 p., colecția Restitutio, Editura Minerva, București, 1980
noriel.ro

MIHAIL SĂULESCU

23 februarie 1888 – 30 septembrie 1916

133 ani de la nașterea poetului și dramaturgului, Mihail Săulescu.

Mihail Săulescu este un scriitor al cărui sacrificiu i-a impresionat pe contemporani. Autor de versuri, teatru și articole de opinie, Mihail Săulescu a fost un nume de care s-au legat multe speranțe. O dovedesc și edițiile interbelice ale volumelor sale, fiecare elogiindu-i talentul și idealismul.

Aeternitas

Un car cu boi, un popă, coşciugul, o bătrână
Şi seara ce coboară, pe toate 'ncet stăpână —
Cum soarele se lasă, îngălbenit şi pal,
Privind în urmă lumea din coama unui deal.

Atât... E tot ce poate să 'nsemne-o îngropare!
Pe nas îngână popa o rugăciune, — arare.
Bătrâna plânge 'n poală şi boii merg la pas,
Încet, cu gândul poate c'aproape-s de popas...

Atât! Se lasă satul în urmă, pe o vale,
Şi nu-i de plâns nimica, şi nu-i nimic de jale,
Un car cu boi, un popă, bătrâna, un coşciug —
Trag boii 'n jug nainte, aşa cum trag la jug...

Şi soarele se lasă domol în asfinţit
Aşa, ca 'ntotdeauna când ziua-i pe sfârşit...
Trei plopi înalţi deoparte, la margine de drum,
Şi 'ntind în lături umbra... Pe mirişte e fum...

Doar popa dacă 'ngână o rugăciune 'n gând,
Bătrâna dacă plânge oftând din când în când,
Pricepi că 'n lumea asta tot e prilej de dor,
Deşi în fire toate-şi urmează cursul lor...

Biografia lui Mihail Săulescu:

Mihail Săulescu a cultivat o poezie cu tematică citadină, simbolistă. A scris și drame de factură expresionistă, dintre care cea mai cunoscută este Săptămâna luminată.

Născut în 1888, Săulescu începe să scrie pe fondul unei cunoscute dispute în literatura noastră, de la începutul secolului XX. Este rivalitatea dintre simboliști (sau moderni) și sămănătoriști (sau neoromantici, tradiționali), în fond o actualizare a binomului tradițional vs. modern, care structurează cultura română în secolele XIX-XX.

babyliss-romania.ro

Mihail Săulescu este un poet neoromantic atras de procedeele moderne – o pendulare care se observă în special în volumele sale de poezii, Versuri, din 1906. Imediat de la apariția volumului cu poezii minore, considerate așa de autor,acesta le reneagă subit și luptă pentru distrugerea tuturor exemplarelor cărții. Volumul ar fi avut o copertă realizată de artistul plastic Eduard Săulescu, fratele poetului. Și, în special, în volumele de poezii Departe…(1914) și Viața (1916), ambele tipărite la București.

În mine

Aş vrea să am puterea să mă desfac pe mine,
Să pot vedea odată ce am şi cine sunt,
Să pot să văd în noaptea adânca ce-i în mine,
Mai viu, mai clar, mai bine.

Tăcerea ce mă are să-nvie-ntr-un cuvânt
Aş vrea să am puterea să mă desfac pe-o masă,
Ca un chirurg ce, poate, în basme numai e !
De multe ori imi pare că firea mea mă lasă
Şi-adeseori îmi pare că pot vedea orice...
Ce groaznică faptura mi-apar eu câteodată !
În mine nu e unul — în mine nu-s doar eu,
În inimă, în suflet, un altul mi s-arată,
Şi gândul mă munceşte neîndurător mereu !
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară,
Duioasă, care plânge când n-are ce visa.
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară
Pe care-o stea, un cântec, un zvon o înfioară
Cum stă şi-aşteaptă parcă într-una altceva
Iar sufletul îmi este un cititor în stele,
Un mag din alte vremuri, un rătăcit de-acel
Ce-şi află-un rost în lume umblând cu ochii-n stele.
Tu nu pricepi ce poate-a găsit vreodată-n ele
Doar simţi că lucruri triste adesea poartă-n el.

Acest balans al poetului se observă în poeziile sale:el este, de exemplu, un experimentator al rondelului în „Rondelul vieții” (fără îndoială, pe urmele lui Macedonski), dar scrie și despre „Durerea lui Faust”, în spirit romantic. Apoi, descoperă un oraș amorțit de intemperii, cu „cer de plumb”, un oraș cu „străzile ce furnică de lume”, „ulițe cu fabrici zgomotoase”, cu „piețele mizerie de lume” („Cei singuri”). În citadinismul său înalță o odă „Capitalei”, într-un amplu poem narativ, în care Bucureștiul este un „oraș cu străzi înguste și cu femei frumoase”, înconjurat de apa „neagră” a Dâmboviței. Ici și colo se dedă unor venerații, cum ar fi cea pentru „femeia mea, o! pâinea mea cea de totdeauna”. Pe de altă parte, poetul este atras de simbolurile romantice sau mitologice. Îl invocă pe Iuda, eminescianizează, afirmându-se drept un poet al universului interior.

Durerea lui Faust

« Ştiu eu?... Poate că 'n clipa asta,
Nu ştiu nimic din câte ar trebui să ştiu!

« Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,
Şi mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o ştie,
Dece le face veşnic spre ţărmuri ca să vie,
Dece le face veşnic să spumege în soare,
De-apururi neoprite şi veşnic călătoare !...
Ce ştiu acum, nu este cu-adevărat ce ştiu?
Ce văd pe ceru' albastru — înmărmurit pustiu —
Ce văd în floarea asta ce tremură în glastră,
În valurile care frământă marea-albastră,
În Firea necuprinsă, cu mii şi mii de forme,
Tot ce e sub puterea acestei vieţi enorme, —
Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
Ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârşi ?...

Şi toată lumea asta enigmă poate n'are;
Ci este-aşa cum este — nemărginită, mare,
Iar tu, o! biete suflet, tu eşti atât de mic,
Că nu pot şti nimic, —
Că tot ce ştii şi câte vei şti de-aci 'nainte —
Va fi ca o poveste ce pururea te minte.

...Dar cine-mi puse oare otrava asta'n mine,
A veşnicei iluzii, a veşnicului dor
Să pot să dau deoparte cernitul văl ce ţine
Ascuns al zeei Isis obraz, de cei ce vor
Ca să-i privească faţa de moarte dătătoare?
O ! ce mă 'ndeamnă oare —
Spre ţărmuri neştiute, spre ne 'nţeles mereu?
Dece aleargă'ntr'una nebun sufletul meu? ...

În 1911, la Orăștie, și, ulterior, în 1922, la Cluj, Mihail Săulescu, alături de Ion Agârbiceanu, Aron Cotruș, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Alexandru Ciura, intră colaborator la revista literară ilustrată Cosânzeana.

Haina militară l-a atras dintotdeauna. Tatăl său, maiorul Nicolae Săulescu, i-a oferit acest exemplu, dar s-a și împotrivit atunci când a fost cazul. De pildă, în campania din 1913, a celui de-Al Doilea Război Balcanic, pentru care tânărul literat era pregătit să se înroleze. Cere să fie trimis pe front, dar se opune tatăl, cu grija specifică părinților, și îl demobilizează din regimentul 21 infanterie.

În 1914, apare volumul de poezii Departe. Solitudinea citadinului, spleenul și tristețea se împletesc cu dorința evadării în necunoscut. Mai târziu, în 1916, îi apare volumul Viața, care conține poeme orientate spre o filozofie a acțiunii, a revoltei împotriva mizeriei.

În campania din 1916 se înrolează însă imediat, de îndată ce România declară război Austro-Ungariei, la 27 august 1916, pornind spre câmpul operațiunilor în regimentul 46 al Diviziei IV. Pe 30 septembrie 1916, cade eroic pe frontul de la Predeal.

lensa.ro

Ultimele sale poeme, gândite probabil în uniformă, sunt contaminate de atmosfera războiului. Este emblematică „Războiul”, din volumul din 1916, care începe în spiritul dorinței naționale:

Războiul

„trec batalioanele spre munte,
Și peste munți, și peste ape (…)

cu muzici și cu arme, drapele și fanioane,
Înaintați senine și largi batalioane (…)

În noile hotare”

Dar, în același timp, viața individuală i se pare consumată. în „Nevroză” spune:

Nevroză

„Parc-am trecut prin viață de zeci de mii de ori!
Parc-am trăit, cu unul, în zeci de mii de inși!
Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori! –
Parc-am suit toți munții, prăpăstioși și ninși!”

Întotdeauna prevalează lupta și atmosfera ce o precede poezia „Anonimii”, cu refrenul „Stan-Bran, Stan-Bran, Stan-Bran”, reprezintă o trimitere la jertfa anonimă pentru patrie. În „Morții de acum” se cântă „ideea românească”:

cartepedia.ro

Morții de acum

„În Europa-aceasta, în rele-mbătrânită,
Ce mână a zvârlit aceiași frați
Să se sfâșâie-n lupte cu inima-mpietrită,
Sub patru regi și împărați?”

În același timp cu explorarea temelor simboliste (orașul, călătoria, spleenul), Mihail Săulescu scrie teatru. Drama, într-un act, „Săptămâna luminată” sau piesele „Călătorii” (poem dramatic) și „În fața mării”.

Săptămâna luminată” a fost reprezentată pe scenă și publicată în volum postum, în 1921, fiind considerată de prietenii săi o capodoperă. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sorbul, Victor Eftimiu ș.a.m.d. o apreciază în mod deosebit. Piesa este jucată la Național, în stagiunea 1921–1922, și, doi ani mai târziu, la Grosses Theater din Berlin. Peste mai bine de 30 de ani, poetul Eugen Jebeleanu, alcătuitorul unei ediții de Opere (1947), îl considera „unul dintre cei mai mari dramaturgi ai noștri”.

Piesa este modernă în adevăratul înțeles al cuvântului, cu personaje generice, după modelul expresionismului german, Bolnavul, Femeia, Bătrâna, Paznicul. Un subiect atroce: un fur de la sat trage să moară, fiind rănit, și se duce acasă la mama sa. Sub influența unei vrăjitoare, mama îl va ucide, pentru că era ultima zi a „săptămânii luminate”, când se zice că sufletele răposaților se duc la ceruri.

noriel.ro

În 1937, în revista Convingeri literare sunt analizate opere de-ale lui, iar în 1947, apare în colecția Scriitori români uitați, sub îngrijirea lui Eugen Jebeleanu, volumul Opere de Mihail Săulescu, selecție reprezentativă pentru întreaga creație a autorului.

Iulie

Un drum de țară lung,
Din loc în loc,
Fantastice troițe,
Sub soarele de foc,
Și-ntind schiloade brațe obosite
De arșița de iulie chinuite.

Noi mergem amândoi pe drumul lung,
Dar de căldură nici nu mai simțim,
O! nici de unde am pornit,
Dar mai ales nici unde ne oprim,
Vom merge-așa
La nesfârșit,
Printre troițe schilodite
De ploaie și de vânt,
De soare și căldură.

Vom merge-așa, mereu, pe negândite,
Cu trupurile tot mai obosite,
Vom întâlni un han, departe, poate,
Ori poate o fântână,
Dar ce ne pasă?
Mergem -
Și arșița ne-apasă,
Și poate arșita ne mână
Spre-un han, departe, ori către o fântână;
Deși doar altceva ne-o fi făcut
Să mergem pe un drum tăcut
Și plin de-atâta soare,
Care ne arde, care ne dogoare.

Ne ducem legănându-ne greoi,
Cu gândurile moarte-n noi,
Cu trupurile obosite,
Ca și troițele ce par,
Pe drumul înălțat pe nesimțite,
Că suie fiecare un calvar.

Împrejurările exacte în care a murit poetul nu se cunosc nici azi”, relatează Jebeleanu în ediția sa. „Se știe doar că – prevăzând o zi de luptă grea – comandantul companiei din care făcea parte Săulescu, vrând să-l scoată pe poet din linia de foc, i-ar fi ordonat să ducă un raport la Divizie. «E atât de frumos!», ar fi exclamat Mihail Săulescu, privind primejdioasele jocuri luminoase ale grenadelor și ale obuzelor ce explodau – și s-a rugat să fie lăsat acolo, în tranșee. Când ofițerul, într-un târziu, avu răgaz să privească în juru-i, îl zări pe nefericitul poet, moale și cald încă, cu ochii pe jumătate închiși și cu zâmbetul neșters pe buză, ca în luminișul unei supreme inspirații”. O inspirație pe care eroul Mihail Săulescu a căutat-o mai mult decât poetul Mihail Săulescu

Ziua în care a căzut nu se știe nici astăzi precis, dar majoritatea biografilor sunt de acord că poetul a murit în luptele de la Predeal, la finalul lunii septembrie 1916

elefant.ro

Poezii și proză – Mihai Săulescu:

  • Aeternitas;
  • Aseară;
  • Cânta o caterincă;
  • Cei singuri;
  • Celei aşteptate;
  • Cuiburile;
  • Durerea lui Faust;
  • E secetă;
  • Et nunc et simper;
  • Excelsior;
  • Fără nume;
  • În mine;
  • În Pacific, departe;
  • În port,
  • Întuneric;
  • Iulie;
  • Nevroza;
  • Orașul;
  • Pe strada asta tristă;
  • Postumus;
  • Presimțire;
  • Un vers răzleț;
  • Unei trecătoare.

Dacă vrei să citești toate poeziile lui Mihail Săulescu, accesează linkul http://poetii-nostri.ro/mihail-saulescu-autor-110/.

gunnars.ro

MIHAI URSACHI

17 februarie 1941 – 10 martie 2004

80 ani de la nașterea poetului și traducătorului român, Mihai Ursachi.

Fenomene cerești

Deasupra acelui oraș fu o ploaie
de stele-ntr-o vară, când toți socotiră
că vor fi înecați în lumină. Dar lutul
înghiți în tăcere și asta; rămase
o constelație nouă pe cer, semănând
cu o floare imensă de crin, stele albe
ca diamantul sclipeau înghețat – și i-au spus
Constelația Crinului.

Antologia Marea Înfățișare, de Mihai Ursachi

Marea înfățișare, de Mihai Ursachi
Marea înfățișare, de Mihai Ursachi

Biografia lui Mihai Ursachi:

Mihai Ursachi s-a născut în comuna Strunga, județul Iași. A fost fiul ofițerului Gheorghe Mihai Ursachi și al Virginiei Ursachi (născută Lozneanu).

litera.ro

În 1957, a absolvit liceul August Treboniu Laurian din Botoșani.

În perioada 1957 – 1961, a urmat cursurile Facultății de FilosofieUniversității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, dar, la sfârșitul acesteia, nu a mai susținut examenul de licență.

În anul 1961, Mihai Ursachi a fost închis pentru încercarea de a părăsi ilegal țara (a trecut înot Dunărea pe la Porțile de Fier). Între anii 1961 și 1964 a fost deținut politic, și a fost închis în Fortul 13 de la Jilava.

Când a fost eliberat, s-a înscris la cursurile Facultății de Medicină Generală din Iași, pe care le-a abandonat după primul an, în 1965.

vivre.ro

Între anii 1965 și 1970, a urmat filologia. Până în 1981, când a emigrat în SUA, nu a avut nici un fel de loc de muncă stabil. Vara lucra ca salvamar la Lacul Ciric, lângă Iași, activitatea sa literară însumând mai multe volume de poezie, eseuri și traduceri din limba germană.

Astfel că, a debutat în ianuarie 1968, cu un grupaj de poeme în revista „Cronica”, debutul editorial având loc în 1970, cu volumul Inel cu Enigmă, apărut la Editura Junimea din Iași.

Inel cu enigmă, de Mihai Ursachi
Inel cu enigmă, de Mihai Ursachi
Solia

"Eu sunt ambasadorul Melancoliei,
și iată,
mult prea duioasele mele scrisori
de acreditare:


PRIMA SCRISOARE:

Noi, Padișahul
întregii Melancolii,
Împărat al Singurtății de Sus și de Jos,
stăpânitor
absolut al Regatului Dor
și Prinț Senior
al Tristeții,
dăm știre la toți ca să fie cu luare aminte
către solia trimisului nostru numit Menestrel.

Dată azi în cetatea Mâhnire ..."

Volumul Inel cu Enigmă, de Mihai Ursachi

În următorul deceniu publică mai multe volume de poezie: Missa solemnis (1971), Poezii (1972), Poemul de purpură și alte poeme (1974), Diotima (1975), Marea Înfățișare (1977).

 Missa solemnis

I
"Și nu se mai aude...Prin vaste nebuloase
Mai rătăcesc departe, stinghere și disperse,
Ca niște fluturi-îngeri; nici semn nu mai rămase,
Și căile-s pierdute, pe care totuși merse.

Se-aprinde și se stinge mereu după măsură.
O, nu se va aprinde nicicând și nicăirea
Întocmai ca aceea de sfântă și de pură,
Cum nu s-a mai aprinde în sufletu-mi iubirea ..."

Missa Solemnis, de Mihai Ursachi
Missa Solemnis, de Mihai Ursachi
elefant.ro

În 1981, când a plecat în Statele Unite a primit o bursă de cercetare, și a lucrat în mediul universitar. În viața universitară, a fost, pe rând, asistent de limba germană la Universitatea Statului Texas din Fort Worth, apoi doctorand și lector la Universitatea Statului California. A susținut un doctorat despre poezia lui Paul Celan. A tradus în limba română creațiile unor scriitori ca Hölderlin, Schiller și Paul Celan.

În ianuarie 1990, Ursachi a revenit în România, după Revoluție, când a obținut și primul său contract de muncă în țara natală, fiind numit director al Teatrului Vasile Alecsandri din Iași.

Pe 15 ianuarie 1991, i se decernează la Botoșani Premiul „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.

După ce, în 1992 a fost demis, printr-un decret al ministrului culturii, a preferat să trăiască cât mai discret, având puțini prieteni.

În 1998, a publicat un volum retrospectiv al carierei din România, intitulat Nebunie și lumină. Autorul locuia în Iași, România, unde preda la universitate și era secretar al Uniunii Scriitorilor.

litera.ro

Mijai Ursachi se stinge din viață pe 10 martie 2004, și este înhumat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Opera lui Mihai Ursachi:

  • Inel cu Enigmă (1970);
  • Missa Solemnis (1971);
  • Poezii (1972);
  • Poemul de purpură și alte poeme (1974);
  • Diotima (1975);
  • Marea înfățișare (1977);
  • Arca (1979);
  • Zidirea și alte povestiri (1978; ed. a II-a revăzută, 1990);
  • Poezii (1996), în colecția „Poezia română contemporană”, îngrijită de Mircea Ciobanu;
  • Nebunie și lumină (Ed. Nemira, 1999);
  • Inel cu Enigmă. Opere complete (Ed. Cartier, Chișinău, 2002);
  • Benedictus (2002).

Este prezent în:

  • Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), – „Lumina piezișă”, antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994;
  • Referințe critice se găsesc de asemenea și în Petre Anghel, ‘Mihai Ursachi’, Comunicare transculturală, București, Editura Cartea Românească, 2003.
"VII. Confesiunea autorului: slăbiciunea sa în fața lumii, a trecerii vremii și a Poemului de purpură

Acesta e autorul; el duce pe umăr un crin ca pe-o pușcă.
Astfel înarmat, tot ce există îl mușcă.
Adeseori spune:
”O, slăbiciune,
numele tău este artă.”
Fiind deci atât de ridicul și slab, întreprinderea lui e deșartă,
întocmai ca a zidarului, fratele său,
care a vrut să clădească o piramidă'n Țicău.
Dar mai cu seamă,
ora îi pare târzie, și mult îi e teamă
că vremea nu-i pe măsura uneltelor sale modeste.
Deci plin de mâhnire el vă propune această poveste: ..."

Volumul Poemul de purpură și alte poeme, de Mihai Ursachi

Citat, Mihai Ursachi
Citat, Mihai Ursachi
inpuff.ro

GEORGE SURU

16 februarie 1940 – 29 mai 1979

81 ani de la nașterea lui George Suru.

Poetul George Suru, sentimental cu discreție, invocă mereu o vârstă a adolescenței pure, evoluând într-o natură elementară, necontaminată de civilizația mașinismului.

Biografia lui George Suru:

George Suru (prenumele la naștere: Gheorghe-Cornel), s-a născut la Caransebeș.

În 1958, debuteazăcu versuri în Tribuna.

După studiile medii efectuate în orașul natal, urmează, în 1962, Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, terminând-o la Universitatea din Cluj, în 1970. Este profesor suplinitor la Vârciorova și Pietroșița, metodist cultural la Reșița, în perioada 1964 – 1970. Din 1970, pâna la moarte, este profesor în Caransebeș.

În 1967, are loc debutul editorial cu volum Pentru a iubi.

Colaborează la revista Tribuna, Orizont, România literară, Ateneu, Argeș, Ramuri, Luceafărul, cu poezie. Scrie cronici recenzii în Scrisul bănățean și Orizont.

În 1970, scrie volumul de poezii Așteptarea coralilor, continuă în 1972 cu Semnul de taină, în 1976 cu Când dragostea e pasăre cântătoare, iar în 1989, Noaptea semințelor. Poezia este de inspirație mitic-folclorică, alternând cu tentația motivelor livrești și lamento-ul erotic.

În 1986, publică un volum de povestiri pentru copii, Într-un tril doi visători, Mihail și Thor, iar în 1970, obține Premiul Asociației Scriitorilor din Timișoara.

Într-un tril doi visători, Mihail și Thor, de George Suru
Într-un tril doi visători, Mihail și Thor, de George Suru
Circul

Circul este o cascadă de lumină
În care bucuria nu are odihnă,
Ne aruncăm în el de pe ale visuri creste
Și sărutăm inorogul din poveste!
Sub nucul din curte fermecat de porumbei, Mihail și Thor au ridicat un cort. Cortul are culoarea frunzelor, atunci când se aștern sub pașii zânelor. ... 

Circul, din volumul Într-un tril doi visători, Mihail și Thor

Poet în descendență blagiană, cu unele note expresioniste, George Suru preia în poezia sa motive predilecte lui Ioan Alexandru sau Gh. Pituț, elogiu al patriei ca spațiu mitic-legendar, sondare a trecutului istoric îndepărtat – totul rostit uneori cu plăcerea descripției fabuloase, dar pe alocuri și în stilul ceremonios-grandilocvent. Poemele, de mari proporții, alunecă în prolixitate, dar se salvează prin fragmente ce recompun un univers agrest și paradisiac, fie în ciclul „dacic” intitulat Noaptea magică (din volumul Când dragostea e pasăre cântătoare, 1976), fie în Semnul de taină (1972).

Motive livrești sunt cultivate într-un limbaj ușor artificios, în poeme ca întoarcerea lui Ulise, Narcis, Caderea lui Icar, Magellan samd., unde discursul dezvoltă în lanț metafore abstracte. Mai autentică e viziunea pan-erotică a liricului din unele texte mai vechi (De dincolo de ploaie, spre pildă, în volumul Așteptarea coralilor, 1970). Nota dominantă rămâne, însă, aceea a inspirației mitic-folclorice, transfigurarea autohtoniei (peisaj, istorie, legendă). În această ipostază, fără a se fi desprins cu totul de modelele contemporane, poezia lui George Suru rămâne notabilă prin solemnitatea viziunii și timbrul grav al meditației. Candoarea acestui univers se regăsește și în fermecătoarele povestiri pentru copii din volumul Într-un tril doi visători, Mihail și Thor (1986), în care proza alternează aleatoriu cu versurile după capriciile ludice ale fanteziei poetului care se copilărește. Evocator al unui topos rural, poetul interiorizează peisajul în volumul postum Noaptea semințelor (1989), scăldat de o melancolie luminoasă.

George Suru se stinge din viață la 29 mai 1979, la Caransebeș.

Opera lui George Suru:

  • Pentru a iubi, poezii. București, 1967;
  • Așteptarea coralilor, poezii, București, 1970;
  • Semnul de taină, poeme, Timișoara, 1972;
  • Când dragostea e pasăre cântătoare, poezii, Timișoara, 1976;
  • Într-un tril doi visători, Mihail și Thor, povestiri, cu o prefață de A. Dumbrăveanu, Timișoara, 1986;
  • Noaptea semințelor, poeme, selecție, crestomație critică și cuvânt înainte de A. Dumbrăveanu, Timișoara, 1989.
La vânătoare de soare

"Ca să mergem la vânătoare de soare,
Ne vom petrece peste umărul stâng o câmpie în floare,
Vom lua cu noi
Și nouăsprezece ploi,
Bine să îl acoperim,
Cum miresmele acoperă un crin. ..."

La vânătoare de soare, din volumul Într-un tril doi visători, Mihail și Thor

GRIGORE VIERU

14 februarie 1935 – 18 ianuarie 2009

86 ani de la nașterea lui Grigore Vieru.

Grigore Vieru, fost poet român din Republica Moldova, s-a născut la Prerîta, județul Hotin, Regatul României, și a murit la Chișinău, Republica Moldova. În 1993, a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

O, ce frumoși ne sunt părinții, părinții mei, părinții tăi! Așa frumoși sunt numai sfinții.
O, ce frumoși ne sunt părinții, părinții mei, părinții tăi! Așa frumoși sunt numai sfinții.

Frumoasă-i limba noastră

Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră

De-ar spune şi cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din limba sfântă-a noastră.

Bunica

Tot mai mică, tot mai mică,
Cât o floare, o furnică,
Cât o lacrimă sub soare…
De ce oare, de ce oare?!
carturesti.ro

Satul meu

Satul nostru-i mare tare,
Satul nostru capăt n-are.
Până la bunicul Petru
Este cam vreun kilometru
Până la unchiul Andrei
Kilometri sunt vreo trei.
Nu-i cunosc pe cei din vale,
Dă-i salut pe toţi în cale –
(Satul meu)
Primăvara

Iese iarba luminoasă,
Rândunica vine-acasă.
Cald e soarele-n câmpie
Ca un ou de ciocârlie.

Vara

Copt e bobul grâului:
Poama vrăbiuţelor!
Dulce floarea teiului:
Grâul albinuţelor
Toamna

Bate toamna nucile,
Aureşte frunzele,
Îndulceşte merele…
Ce eşti trist, măi greier?!
decathlon.ro
Iarna

Fuga-fuga,
Cu fuguţa,
Iese-afară
Săniuţa!
Ninge, ninge, ninge, ninge,
Şi-a rămas
În pom o minge!
Puişorii

– Pui golaşi cum staţi în cuiburi
Fără plăpumioare?
– Ne învelim cu ale mamei
Calde aripioare.
– Dar când mama nu-i acasă
Şi ploiţă cerne?
– Ne învelim atunci cu frunza
Ramurii materne.
– Dacă n-o să vină mama
Şi-o să cadă frunza?
– Cum să nu mai vină mama?
– Cum să cadă frunza?â
Hultanul

Într-o zi pe sus hultanul
Îl făcea pe-aeroplanul.
Lângă un coteţ tihnit
Puii i-au strigat în cor:
„Nu te fă… Că n-ai motor!”
Şi-au fugit.
Puiul

– Ce ai, puiu? Nu vrei mei?!
– Am pierdut pe fraţii mei.
– Cum arată?
– Tot gălbui!
– Cum îi cheamă?
– Pui-pui-pui!
Războiul imaginar este mai rău decât cel real, pentru că nu are capăt.
Războiul imaginar este mai rău decât cel real, pentru că nu are capăt.
Iedul

Iedului îi cresc corniţe:
Două vârfuri de peniţe
Şi cu ele, ca băieţii,
Iscăleşte toţi pereţii.
Vaca

Are coarne cumincioare
Şi copite liniştite.
Ce mănâncă? Iarbă-adâncă!
Ce ne-aduce? Lapte dulce!

Ursul

Ursul prin pădure umblă,
Ursuleţul stă la umbră
Şi bea apă din urcior.
– Ce căldură! Mor-mor-mor!
Racul

Racul este croitor,
Meşter bun şi silitor.
Coase fuste la răţuşte,
Băsmăluţe la broscuţe.

Furnica

Suie frunza, urcă ram:
„Tare mult de lucru am!”
Trece valea, trece coasta:
„Tare-i scurtă viaţa asta!”
Purcelul

Stă purcelul jos în paie:
„Sunt murdar. Murdar de tot.
Trebuie să-mi fac o baie”
Şi s-a dus s-o facă-n glod.
edenboutique.ro/
Grăuraşul

Grăuraşul a mâncat
Un grăunte îngheţat.
Şi tot strigă ziua toată:
„Am mâncat o îngheţată”.
Gâsca

Gâscă, gâscă, ga-ga-ga!
Ce tot strigi, nu mai striga,
Că te-aude vulpea rea
Şi-o să vină să te ia!
Albinuţa

– Albinuţă mititea,
Semeni cu măicuţa mea,
Semeni cu măicuţa mea!
– Drept, copile, tot aşa,
Aleargă şi maica ta,
Aleargă şi maica ta!
– Albinuţă, cum lucrezi?
Colo-n stup nimic nu vezi,
Colo-n stup nimic nu vezi!
– Fagurul şi cu mierea
Luminează casa mea!
Luminează casa mea!
Albina, a doua variantă

Zum-zum-zum, cu mare zor,
Unde vreau acolo zbor.
Nu mă-ntreabă nici un om
Ce caut la el în pom.
Grigore Vieru
Grigore Vieru
Mi-e dor de tine, mamă

Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cântec fără moarte!

Vânt hulpav pom cuprinde
Şi frunză o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrân aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.
Boc-boc-boc

Boc-boc-boc!
Ploaia în umbrelă bate:
– Pot să intru?
– Nu se poate!
Boc-boc-boc!
Ploaia în asfalturi bate:
– Pot să intru?
– Nu se poate!
Boc-boc-boc!
Ploaia în ţărână bate:
– Pot să intru?
– Da! Se poate!
drmax.ro/
Tu iarbă, tot ai mamă?

Tu, iarbă, tot ai mamă?
De ai – de bună seamă:
Atunci când înverzeşti,
De ea îţi aminteşti.

Tu, floare, tot ai mamă?
De ai – de bună seamă:
Atunci când înfloreşti,
De ea îţi aminteşti.

Tu, steauă, tot ai mamă?
De ai – de bună seamă:
Atunci când te iveşti,
De ea îţi aminteşti.
Mă rog de tine

Mă rog de tine, ploaie,
Când zbori către planete,
Stropeşte gura mamei
Şi-o apără de sete.

Mă rog de tine, codru,
Căci anii tăi tot fi-vor!
Cuprinde-i cald fiinţa
Şi-o apără de vifor.

Mă rog de tine, iarbă,
Mângâie-i talpa goală
Şi sărea grea din oase
Şi-o apără de boală.

Mă rog de tine, munte,
Cât zboru-o să mă poarte
Sărută ochii mamei
Şi-i apără de moarte.
Grigore Vieru și Mihai Eminescu
Grigore Vieru și Mihai Eminescu
Făptura mamei

Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ!

În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti –
Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândeşti.
Iată vine Anul Nou

– Bună vreme, moş Martine!
– Bună vreme, măi copile!
– Încotro cu noaptea-n cap?
– La oraş, să-mi iau un brad!
– Bradul un’ să-l pui, mă rog?!
– În pădure, în bârlog!
– Păi, în codru brazi nu ai?!
– Am, dă-mi pare rău să-i tai!

Ghicitoare fără sfârşit
Băieţaşul din ochii mamei
De ce?
Mulţumim pentru pace
Graiul meu
Măi române
Satele Moldovei
Iese tata la balcon
Unde fugi tu, valule?
Două mere
Cântecul soarelui
Greieraşul
Greieraşul, a doua variantă
La şcoala iepuraşilor
Cum se spală ariciorii
Mama, a doua variantă
Rândunică-rândunea
Cântecul puiuşorului de melc
Cucul şi cocoşul
Stea-stea, logostea
Telefonul păsăruicii
Poezia cocoşului
Pisicul la şcoală
Toba ariciului
Prietenul
Oul
Fraga
Ploaia
Curcubeul, a doua variantă
Papuceii sfădăuşi
Trompeta
Curcanul
Di-di-di
Cântec despre alb
Bradul
Cântecul broscuţelor
Ursuleţul
Cântecul ochilor
Numărătoare
Fluturaşii
Melcul
Melcul, a doua variantă
Albinuţa, a doua variantă
Puiul orb
Căluţul
Iepuraşul
Chiţ-chiţ
Hulubaşul
Girafa
Ciocănitoarea
Veveriţa
Elefantul
Liliacul
Rândunica
Oiţa
Bună dimineaţa
Tata, a doua variantă
Lună, lună nouă!
Nuca
Nucul
Zilele săptămânii
Soare-soare, frăţioare!
Educatoarea
Mama, a treia variantă
Izvorul, a doua variantă
Izvoraşul
Degetul
Drumul, a doua variantă
Ceasul
Merge, fuga
Zmeul
Cântec-ghicitoare
Farfuria zburătoare
Jucăriile
Ţurţurul
Ghiocelul
Ghiocelul, a doua variantă
Ghiocelul, a treia variantă
Kiwi
Tata, a treia variantă
Sora
Fratele
Bunelul
Ziua şi noaptea
Mărul
Floarea-soarelui
1 Iunie
Decebal
Ştefan cel Mare
Mihai Viteazul
Alexandru Ioan Cuza
Pâinea
Cântec de leagăn
Dorul şi limba
Cum îmi cânt eu mie
Seara
Norul
Ploaia şi curcubeul
O fetiţă
Ia-mă
Vreau să plouă…
Dimineaţa
Izvoraşul, a doua variantă
Izvoraşul, a treia variantă
La mare
Spune…
Târgoveţul ciudat
Cartoful
Casă nouă
Pomul, a doua variantă
Urme
Bată vântul
Casa părintească
Acasă
Casa mea
Casa
Acasă, 1968
Buzele mamei
Mâinile mamei
Nopţile mamei
Cuvântul mama
Mama în câmp
Mamă, tu eşti…
Măicuţa
Cântec de leagăn pentru mama
Cântecul mamei
Mama în casa noastră
Mama şi feciorul
Tăcerea mamei
Fiinţa dorului
Pentru ea
Limba noastră cea română
Salvaţi-vă prin limbă
În limba ta
Răsai
Eminescu
Trei culori
Reaprindeţi candela
La Mănăstirea Căpriana
Basarabie cu jale
Cântec basarabean
Sunt naţionalist
Scrisoare din Basarabia
Cântare scrisului nostru
Inscripţie pe stâlpul porţii
Glontele internaţionalist
Transnistria, 1992
Candela
Doină
De ce-ai dat, Doamne?!
De ce-ai fi tristă?
De leagăn
Iubito
A, iubite, a

E-o linişte iubirea?
Cântec de dragoste
Ce tânără eşti!
Vreau să te văd
Spre chipul tău
Dar tu
M-a strigat cineva?
Legământ
Lacrima
Izvorul
Formular
Ocheanul
Autobiografică
Ca prima oară
Cad pe ape
Oglinda clipelor
De unde
Păstrez în suflet
Creanga de măr
Ieşi, soare, ieşi
Mică baladă
O ceaţă caldă
Pădure, verde pădure
Joc de familie
Onomastica
Cutremur
Pasărea
Poem în munţi
Alt cântec
Vântu-n care zbor
Mai bine
Sus
Dreapta laudă
Nici o stea
Ah, tot mai liniştit mi-e verbul
De-acum
Am rupt acest trandafir
Harfa
Cămăşile
Liniştea
Ars poetica
Locuiesc
Într-o pită mierla…
Sălbatecul
Interior
Floarea soarelui – lui Vladimir Curbeţ
Pomul
Iartă-mă…
Umbra de aur
Despre fericire
Steaua de vineri
Litanii pentru orgă
Inscripţie pe cartea copilăriei
Această lună lină
Tu eşti un geniu
Leac divin
Un secol grăbit
Metafora
Mai sunt
13 strofe despre mankurţi
Sunt
Ascultă
Cântec popular
Tămâie şi licheni
Ridică-te!
Iartă-mă
Primul cer
O mie de clopote
Tata
Banii
Vremea asta nu-i a mea
Nu mi-s dragi
Să mergi frumos
Templul
Între Orfeu şi Hristos
Poetul – lui Alghimantas Baltakis
Limba română
Ruşinosul proverb
Zugrăveala de sus
Omul duminicii
Ei
Zmeul şi nunta
Eu cred că Prutul
Privighetoarea pe cruce
Potcoava
Cel care se-apropie
Cineva
Adevărat
Omul
Ce vină
Mâna aceea
Crucea
Numai atunci
Drumul
Glasul
Rana
Pe munte la Predeal
Rugăciunea din zori
De-ai curge tu, Prutule
La noi
De chemat pacea
Jăratecul
Piatra
Chiar dacă
Omule din depărtări
Copilărie
Podul Lipcani-Păduţi-Prut
Roşu
Dacă eşti bărbat
Morile
Poeţii
Poetul – lui Vasile Romanciuc
Poem
Poem, a doua variantă
Despicarea ţestelor
Melcii
Podul
Cum să-ţi spun
Cântec
Liniştea lacrimii
Descrierea lacrimii
Zăpăcirea lacrimii
Plumbuita
Vremuri
Tu ştii
Biblioteca de rouă
Focul
Muzica
Din frigul Siberian
Pictează-mi o mirişte
Aşa o ştim
Florile negre
Auzi-ne
Vreme de război
Vii tu
Testament
Nu, nu mi-e totuna
Singurătate
Cât de frumoasă eşti
Cu viaţa, cu dorul
Pe drum alb, pe drum verde
Versuri albe
Această pâine
Albina
Mă rog
Curcubeul
Nu am, moarte, cu tine nimic
Inima ta
Când
Tu
Mi-i dor de o piatră
Ascultaţi, măi copii
Transplantare
Trebuie să primesc o veste

noriel.ro

ALEXANDRU DAVILA

12 februarie 1862 – 19 octombrie 1929

159 ani de la nașterea lui Alexandru Davila.

Alexandru Davila, dramaturgul, directorul de teatru, poetul, prozatorul și lingvistul român, care și-a arătat interesul pentru lingvistică în articolul Alfabetul român, publicat în volumul Din torsul zilelor, unde a consemnat că alfabetul trebuie adaptat limbii, nu limba alfabetului. Alexandru Davila a propus câteva semne noi, menite să corespundă realității fonetice specifice limbii române, întrucât cele 22 de litere ale alfabetului latin sunt, în opinia sa, insuficiente pentru redarea exactă a sunetelor. Astfel, aplicând principiul fonetic în ortografie, Davila a afirmat necesitatea introducerii unui alfabet format din 26 de litere: 7 vocale și 19 consoane.

Într-o scrisoare adresată lui Ovid Densu;ianu, Alexandru Davila îi mărturiseşte că:

Problema alfabetului românesc mă preocupă de vreo 20 de ani. Îndrăznesc să vă prezint studiul meu…”.
onefashionroom.ro

Biografia lui Alexandru Davila:

Alexandru Davila, născut în Bucuerști, în conacul Goleștilor, a fost fiul cel mai mare al doctorului Carol Davila și Anicăi Racoviță, descendentă din familia Goleștilor. Mama lui, Anica Davila, a fost fiica Zincăi Golescu și nepoata directă a lui Dinicu Golescu, autorul lucrării Însemnări a călătoriei mele, boier, unul dintre susținătorii școlii și teatrului românesc în anii lor de început.

Ana Davila, mama lui Alexandru Davila
Ana Davila, mama lui Alexandru Davila

În 1868-1872, Alexandru Davila a mers la școala comunală din Golești, aflată într-un pavilion al conacului familiei mamei sale. Mai târziu, a frecventat cursurile Școlii luterane din București. În primăvara anului 1871, s-a mutat împreună cu tatăl său în casa lor din Cotroceni, iar din toamna anului următor și până în 1875 a urmat cursurile gimnaziale la Institutul de băieți condus de V.A. Urechia.

Alexandru Davila, caricatură
Alexandru Davila, caricatură

Vacanțele școlare și le petrecea la Conacul Goleștilor, dar și la Băile Bughea, din vecinătatea orașului Câmpulung-Muscel, de unde corespondează cu familia: „fac nebunii toate ziua: sar, mă cațăr și ciupesc”.

În 1874, moare mama sa.

noriel.ro

În adolescență, prima preocupare literară a lui Davila a reprezentat-o poezia, acesta abordând, în perioada studiilor gimnaziale de la Paris, poezia de evocare, în care închină un poem în limba franceză plopului din fața casei părintești din București, de pe dealul Cotrocenilor. Ulterior, a publicat, sporadic, versuri în diferite reviste ale vremii cu tematică predominant erotică. Poezia tânărului Davila se remarcă prin absența unei intensități pasionale specifice liricii adolescentine.

Balada străbunilor

Dormiţi în morminte tăcute,
Sub dâmburi sădite cu flori,
Sub pânza curatei ninsori,
Sub umbrele liniştei mute
Păzită de paznici pioşi
Sunteţi a moşiei comoară:
Vă fie ţărâna uşoară!
Ne-aducem aminte strămoşi!
Voievozi, logofeţi, bani şi vornici
Spătari, pârcălabi şi cluceri,
Ţărani ori moşneni, ori boieri,
De-a neamului datină dornici,
Cu toţi deopotrivă vânjoşi
Stropita-ţi cu-a sângelui rouă
Moşiile voastre-amândouă...
Ne-aducem aminte stămoşi!
Cu Gherghiţa, Baia, Rovine,
Nicopol, Grumaji, Războieni,

În anul 1874, a fost trimis de tatăl său la Paris, la Liceul St. Louis, unde a studiat până în 1881. A frecventat în această perioadă cercurile literare și artistice din capitala Franței, cunoscând personalități din elita culturală pariziană precum Jean Richepin, Paul Ponchon, Paul Verlaine, André Gill, Mallot de Basillon, Edmond Haraucourt.

Reîntors de la Paris în 1881, a fost numit atașat supranumerar la minister de către Eugeniu Stătescu, ministru al afacerilor externe. În această calitate, Alexandru Davila fost trimis la Roma și Bruxelles.

La 5 decembrie 1885 s-a căsătorit cu Ortansa Keminger de Lippa, fosta lui elevă de la Azilul Elena Doamna, de care s-a despărțit în 1888, copiii lor, Carol (Citta) și Theodor, rămânând în grija sa.

Activitatea lui Alexandru Davila a înregistrat numeroase etape: „Am părăsit diplomația, căutând să-mi îndrum viața pe alte căi. În unire cu N. Filipescu, A. Balș, C. Costa-Foru, I. Ghica, C. Hiotu, I. Grădișteanu, I. Iancovescu etc. am colaborat la Epoca fondată în 1885 și Independența română fondată de Al. Ciurcu și cumpărată mai târziu de Lahovary”.

A fost numit, de către guvernul conservator, inspector de poliție însărcinat cu Prefectura Poliției Capitalei, funcție din care a demisionat un an mai târziu, cu gândul de a se dedica e studiului literelor și istoriei românești.

În noiembrie 1888, Alexandru Davila a fost desemnat subprefect de Tulcea, administrator al arondismentului Măcin în Dobrogea.

A publicat poemul „Reînviere” în revista Semănătorul la 24 februarie 1902 și poezia Maiul în revista „Literatura și arta română”, în același an. În poemul Himere, Alexandru Davila pune accent pe forța spiritualității umane.

La 29 ianuarie 1905, ministrul Take Ionescu a semnat decretul de numire a lui Alexandru Davila în funcția de director al Teatrului Național din București. Stabilirea repertoriului Teatrului Național a implicat, în optica regizorală a lui Alexandru Davila, orientarea spre piese din dramaturgia națională clasică. Astfel, stagiunea 1906-1907 a fost deschisă cu drama Despot-Vodă de Vasile Alecsandri și Răzvan și Vidra de Bogdan-Petriceicu Hașdeu. Promovarea pe prima scenă teatrală a țării a unor piese de teatru românești, dar și a unora din dramaturgia clasică universală, a fost subliniată prin numărul pieselor reprezentate, între 1905 și 1908, sub direcția sa: din cele 87 de piese, 39 aparțineau unor scriitori români, iar 49 unor autori străini, jumătate dintre aceștia fiind clasici.

Alexandru Davila s-a văzut nevoit să demisioneze la 4 ianuarie 1914. În toamna aceluiași an, împreună cu câțiva prieteni, a înființat Cercul bibliofil, care intenționa să publice în ediții comentate toate capodoperele literaturii românești. Această inițiativă a rămas la stadiu de proiect, deoarece la 5 aprilie 1915, Davila a fost victima unui atentat, în urma căruia a rămas paralizat locomotor, fiind obligat să-și petreacă restul vieții sale într-un scaun cu rotile.

S-a remarcat ca teoretician al teatrului. În perioada 1918-1919, Alexandru Davila a publicat o serie de articole în periodice, sub titlul generic Scrisori către actorul X și reunite în cel de-al doilea volum de amintiri „Din torsul zilelor”, reprezentând sinteze ale ideilor inovatoare pe care le-a lansat și aplicat în teatrul românesc. Cele 33 de Scrisori către actorul X subliniază orientarea autorului lor spre o artă realistă și preocuparea pentru modernizarea teatrului românesc. Davila a considerat textul dramatic ca fiind elementul primordial în spectacol, întrucât acesta individualizează, prin modalitatea diferită de reflectare a realității, genurile dramatice comedia și tragedia. Abordând modalitatea de reprezentare a realității în piesele de teatru, Davila a fost împotriva „fotografierii” realității, considerând că teatrul nu dă realitatea, ci iluzia realității.

melimeloparis.ro

Scrierile în proză formate din minischițe, unele cu caracter anecdotic, dar și autobiografic, au fost reunite în trei volume, sub titlul Din torsul zilelor, publicat în ultima perioadă a vieții sale la Editura „Oltenia”. Camil Petrescu a considerat că aceasta este o culegere de articole de o mare valoare documentară și literară. Printre personalitățile evocate în această publicație se numără Paul Verlaine, Paolo Tosti, Dimitrie Bolintineanu, Pompiliu Eliade, Șt. O. Iosif (care a tradus, în perioada directoratului său la Teatrul Național, drame semnate de Corneille, Sándor Petőfi, Goethe), precum și dramaturgul Ion Luca Caragiale.

Alexandru Davila și I. L. Caragiale
Alexandru Davila și I. L. Caragiale

Trilogia Mirciada a fost concepută, potrivit unei confesiuni consemnate în Scrisoarea a XXXII, Trilogia, din 1 septembrie 1919, să includă piesele de teatru Vlaicu Vodă, Dan Vodă și Mircea cel Bătrân, reunite sub numele generic Român Grue („neamul românesc”). Epoca evocată în trilogie este concentrată în evenimente istorice petrecute în timpul domniei lui Vlaicu și a urmașilor săi la tronul Țării Românești.

Prima parte a trilogiei este opera dramatică fundamentală Vlaicu-Vodă. Această dramă în versuri a fost precedată de unele eseuri scenice, care l-au format ca autor dramatic, dar nu au avut succes.

"... Dar cu vreau, din adormirea-i, tara voastra s-o destept,
Catre-apus, unde-i stiinta si lumina, sa v-o-ndrept.
Sufletu-i patat de schisma, duhu-i de-ndaratnicie,
Prin botezul mantuirii sa le spal pentru vecie ...".

Vlaicu-Vodă, de Alexandru Davila

Vlaicu Vodă, de Alexandru Davila
Vlaicu Vodă, de Alexandru Davila

Piesa este scrisă în cinci, în versuri, și înfățișează drama unuia dintre primii domnitori din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Vladislav I (1364-1374), ctitor al Bisericii Domnești din Argeș și înmormântat acolo.

La 8 mai 1923, Alexandru Davila i-a trimis directorului Teatrului Național din București, avocatului Jean Vasilescu, traducerea pe care a realizat-o după comedia lui Heinrich von Kleist, Ulciorul sfărâmat. Aceasta a fost realizată prin contopirea versiunii germane a lui Karl Friedrich Witmann cu cea franceză.

În calitate de regizor, Davila a reunit pe scena teatrală românească actori care lucrau pe scene comerciale sau în provincie. Dramaturgul Alexandru Davila era convins că valoarea unui spectacol depinde de omogenitatea și înalta artă a întregii distribuții.

A contribuit la ascensiunea în teatrul românesc a unor actori precum Marioara Voiculescu, Lucia Sturdza, Maria Giurgea, Ana Luca, N. Soreanu, Tony Bulandra, Ion Manolescu, Ioan Livescu, R. Bulfinski și alții.

Alexandru Davila a fost acuzat că a plagiat drama Doamna Clar. Profesorul Petrescu a constatat că în proiectele teatrale ale lui Alexandru Davila nu exista nicio referire la acea lucrare.

nemira.ro

A doua piesă, Dan Vodă, are acțiunea plasată în anul 1386, când s-a declanșat lupta pentru supremația domniei între Dan și Mircea, fiii lui Radu, fratele lui Vlaicu Vodă.

Piesa Mircea cel Bătrân, ultima din trilogie, relevă încercarea disperată a lui Mircea de a o înlătura pe soția sa, Slava, care îi dăruise un fiu, pe Vlad Dracul, și de a se căsători cu văduva fratelui său, Ruxandra.

Piesele Dan Vodă și Mircea cel Bătrân s-au păstrat exclusiv ca proiecte, nefiind definitivate. Trilogia urma să releve, în esență, o viziune shakesperiană despre legitimitate și uzurpare.

La un an de la plecarea din funcția de director general al Teatrului Național din București, în ziua de 5 aprilie 1915, omul de serviciu Jean Dumitriu – din motive necunoscute – l-a lovit pe Davila cu un pumnal în tâmplă, în timpul somnului. Acesta a reușit să supraviețuiască și a mai trăit paisprezece ani paralizat. A decedat la 19 octombrie 1929 la Spitalul Militar din București.

vivacredit.ro

Opera lui Alexandru Davila:

  • Constantinescu, Eugenia (2005). Alexandru Davila – micromonografie. Pitești: Editura Tip Naste;
  • Florea, Mihai (1970). Scurtă istorie a teatrului românesc. București: Editura Științific;
  • Ghițulescu, Mircea (2008). Istoria literaturii române. București: Editura Tracus Arte;
  • Goldiș, Alex (2004). „Aspecte ale dramaturgiei românești”. Observator cultural (5);
  • Niculescu, Ionuț (2001). Alexandru Davila – micromonografie. Craiova: Editura Universalia;
  • Piru, Alexandru (1970). Istoria literaturii române. București: Editura Didactică și Pedagogică;
  • Piru, Alexandru (1981). Istoria literaturii române de la început până azi. București: Editura Științifică și Enciclopedică;
  • Rece, Alina (2014). Istoria teatrului românesc și a artei spectacolului – De la origini până la înființarea primelor teatre. București: Editura Universitaria;
  • Săraru, Dinu (1966). Teatrul românesc și interpreți contemporani. București: Editura pentru Literatură;
  • Vasiliu, Mihai (1965). Alexandru Davila. București: Editura Meridiane.

„Din acest al său pământ, la vrăjmași nu da romanul decât locul de mormânt.”
Alexandru Davila, Citat
Alexandru Davila, Citat
evomag.ro