Arhive etichetă: Poeți români

TRAIAN COȘOVEI

24 martie 1921 – 17 iulie 1993

100 ani de la nașterea poetului, prozatorului și reporterului român, Traian Coșovei.

Traian Coșovei, un adept al realismului socialist, este cunoscut pentru că a scris reportaje și memorii de călătorie pozitive din călătoria sa către Uniunea Sovietică și pentru că l-a comparat pe Nicolae Ceaușescu cu Bardul național, Mihai Eminescu.

Biografia lui Traian Coșovei:

Traian Coșovei s-a nascut în comuna Somova, jud. Tulcea, fiul Anei, nascută Oprea și al lui Ion Coșovei, pescar. Este cunoscut ca tatăl lui Traian T. Coșovei.

În 1943, și-a facut studiile liceale la Tulcea, ca bursier. Licențiat al Facultății de Litere și Filosofie – Universitatea din București, în perioada 1943 – 1947. A lucrat în agricultură și piscicultură, apoi ca profesor și redactor. S-a afirmat ca prozator, poet, reporter, spațiul predilect al scrierilor sale fiind Dobrogea și, în special, Delta Dunării.

A debutat în 1946, în revista „Lumea” a lui George Călinescu, cu  poemul Femeia din camera obscură.

În 1950, a avut debutul editorial cu nuvela La taliane, inspirată din viața pescarilor de pe mare. 

Debutul editorial în poezie, l-a avut în 1962, cu volumul Oceanul. A colaborat la „Gazeta literară”, „România literară”, „Viața militară”, „Tribuna” – Cluj – Napoca, „Familia”, „Flacăra”, „Scânteia”, „Tomis”, „Dobrogea Nouă”, „Scânteia Tineretului„, „Tânărul scriitor”, „Viața Românească”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „România literară”. Prezent cu poezii în culegeri, antologii : Pământ etern (București, Minerva, 1982, p. 300-302) , Ca o vatră limba noastră. Poeme dedicate limbii române (București, Editura Eminescu, 1982, p.91) , Râul, ramul (Din poezia română contemporană) (București, Editura pentru literatură, 1967, pp.44-45 ), Poezia română contemporană (București, Editura pentru literatură, 1964, p.298).

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 1955 a primit premiul Al. Sahia al Academiei Române, pentru volumul de reportaje Uriașul preludiu.

Traian Coșovei a murit la 16 iulie 1993, și a fost înmormântat în satul său natal. Școala cu clasele I – VIII din Somova îi poartă numele.

Opera lui Traian Coșovei:

Volume publicate:

  • La taliane. Nuvelă. București, E.S.P.L.A., 1950, 52 p;
  • Prietenie. Reportaje. București: Editura Tineretului, 1951, 160 p.;
  • Împărații vânturilor. Reportaje. București: Editura Tineretului, 1954, 120 p.;
  • Sub cerul liber. Reportaje. București: Editura Tineretului, 1954, 39 p.;
  • Uriașul preludiu. Reportaje. București: Editura Tineretului, 1955, 310 p.;
  • Farmecul genezei. Reportaje. București: Editura Tineretului, 1956, 416 p.;
  • Dimensiuni. Peisaj sovietic. București: Editura Tineretului, 1957, 119 p.;
  • Dobrogea de aur. Reportaje. București: Editura Militară, 1958, 119 p.;
  • Cântec să crească băiatul. Povestiri. București: Editura Tineretului, 1959, 388 p.;
  • Semnul din larg. Reportaje. București: Editura Tineretului, 1960, 334 p.;
  • Oceanul. Poeme. București: Editura pentru Literatură, 1962, 168 p.;
  • Râul porni mai departe. Nuvele. București: Editura tineretului, 1963, 264 p.;
  • Stelele dimineții. Reportaje. București: Editura pentru Literatură, 1964, 311 p.;
  • Firul de iarbă. Povestiri. București: Editura Tineretului, 1965, 264 p.;
  • Tânărul meu Ulise, roman. București: Editura pentru literatură, 1966, 360 p.;
  • Pe urmele voastre. Poem. București: Editura Tineretului, 1967, 84 p.;
  • Când mă grăbeam spre mare… Poeme. București: Editura pentru literatură, 1967, 142 p.;
  • Informația ereditară. Versuri. București: Editura Tineretului, 1969, 215 p.;
  • Prietenă cu focul și cu apa. București: Editura pentru Literatură, 1962, 439 p.;
  • Odă zilnică. Reportaje. București: Editura Eminescu, 1970, 256 p.;
  • O colibă sub fereastra ta. Roman. București: Editura Albatros, 1971, 416 p.;
  • Fata cu părul lung. Reportaje. București: Editura Albatros, 1972, 272 p.;
  • Laudă fluviului. Poeme. București: Editura Eminescu, 1974, 128 p.;
  • Mai fericiți decat Ulise. Reportaje. București: Editura Cartea Românească, 1974, 336 p.;
  • Tuturor drumurilor… Poeme, București: Ed. Cartea Românească, 1974, 204 p.;
  • La țărmul cu lună. Versuri. București: Editura Cartea Românească, 1977, 280 p.;
  • Dobrogea de aur. Oameni și locuri. București: Editura Eminescu, 1978, 415 p.;
  • Farmecul genezei. Reportaje. București: Editura Albatros, 1979, 332 p.;
  • Să mai văd o dată Lotru. Reportaje. București: Editura Albatros, 1982;
  • Tropaeum Traiani. Poem. București: Editura Eminescu, 1982, 152 p.;
  • Banchetul Toamnei. Versuri. București: Editura Cartea Românească, 1984, 320 p.;
  • Când cerul se schimbă. Poeme. București: Editura Eminescu, 1987, 139 p.
Primăvara noastră

Bântuie la noi
o primăvară
că pe cine-l
prinde
singur –
îl doboară!

din volumul Când mă grăbeam spre mare

Cărți și articole în alte limbi:

  • Le Delta du Danube. Préface de Mihail Sadoveanu. Légendes de Traian Cosovei. București: Editura de limbi străine, 1956, 96 p. cu ilustr.; și în limbile engleză și germană;
  • Le signal du large. În: La Roumanie d’ aujourd’hui, nr.3, 1970, pp. 37 – 40. și în limbile germană și engleză;
  • Sumpfseen in flammen (Ardeau baltile). București: Editura Tineretului, 1964, 180 p.;
  • Vajudó Természet (Farmecul genezei). București: Editura Tineretului, 1959, 202 p. + 8 f. ilustr.

GEORGE TOPÎRCEANU

 20 martie 1886 – 07 mai 1937

135 ani de la nașterea lui George Topîrceanu.

Este frapantă discrepanța dintre entuziasmul unanim cu care a fost primită opera lui Topîrceanu și poziția rece și denigrantă a criticilor vremii.

„Dacă la vreo șezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admirație cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulțumire și plăcere…”

Demostene Botez

librariadelfin.ro

Eugen Lovinescu, pornind de la premiza că umorul nu poate genera „marea poezie”, a redus Baladele și Parodiile la superficiale tablouri de natură, la ușoare strofe de spirit al unui „autor de cronici rimate”, „un reprezentant al democrației literare”. Această causticitate era alimentată de aversiunea lui Topîrceanu pentru modernism, în special simbolismul, curentul decadent cel mai activ de la începutul secolului XX, dar – posibil – și de relațiile tensionate dintre Lovinescu și Ibrăileanu, care l-a sprijinit pe Topîrceanu.

Evoluând de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor parodic, autoironie și ușoară melancolie, Topîrceanu este o voce distinctă în poezia românească. Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, moda „modernistă„, el cultivă cu fantezie tradiții mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane din George Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel stăpân pe o tehnică rafinată a versificației.

Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,
Căci tuturor își dăruie secretul,
Dar ca să poți citi cândva în mine
Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.
Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea,
Noi nu putem urma același țel...
Și dacă totuși ți-am făcut onoarea
Acestor aspre stihuri de oțel,
—Când îmi citești poemele și prozaGândește-te la geamul lui Spinoza.

Topîrceanu, Parodii originale – În loc de prefață, 1916)

Biografia lui George Topîrceanu:

George Topîrceanu s-a născut în București, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena„, amândoi originari din părțile Sibiului.

Între anii 1893 – 1895, începe școala primară la București și o continuă pe valea Topologului, la Șuici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava, în perioada 1898 – 1906.

După absolvire, intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept, în 1906, pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina studiile.

Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi”, pentru a-i folosi de public.

librex.ro

Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904).

A publicat la următoarele reviste: DuminicaSpiruharetulRevista noastrăRevista ilustratăSămănătorulNeamul românesc literarRamuriViața socială a lui Nicolae D. Cocea.

În 1909, publică în Viața românească parodia Răspunsul micilor funcționari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în lumea literară. 

În 1911, Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă corespondență), îl cheamă la Iași, ca subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu: conferința „Cum am devenit ieșean„).

Odată cu stabilirea la Iași, activitatea la Viața românească și influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creației sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă și tendințele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice. La despărțirea de adolescență invocă clemența criticii postume:

O, indulgentă Critică postumă,
Să nu le-nțepi cu vârful unui ac,
Că, rând pe rând, baloanele de spumă
În lacrimi grele iarăși se prefac.

Topîrceanu, Prefață

Subsecretar, apoi secretar de redacție la Viața românească, aflată sub influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaște și colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant și importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această perioadă, din ajunul Primului Război Mondial, datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu – promotori ai simbolismului și ai modernismului – sau după Dimitrie Bolintineanu și Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor și idilismul desuet.

Primăvară, de George Topîrceanu

Între 1912 – 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.

În 1912, se căsătorește cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el și poeta Otilia Cazimir.

De azi încolo n-o să-l mai iubesc…
Dar când îi văd privirile păgâne
Şi zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-o să-l mai iubesc – de mâne.
Otilia Cazimir (d. 8 iunie 1967) 
De azi încolo n-o să-l mai iubesc…
Dar când îi văd privirile păgâne
Şi zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-o să-l mai iubesc – de mâne.

Otilia Cazimir (d. 8 iunie 1967) 

În 1916, debutează editorial cu două volume: Balade vesele și Parodii originale.

Blesteme (Tudor Arghezi)

Usure, prin lesia diminetii,
La ceasul cînd se iscă precupetii,
Am fost lovit din trecere o babă
Ce se ivise-n calea lumii, slabă.
Gîndul, rămas în urma mea,
O a ghicit zicînd pre ea:

În două surcele de vreasc să se facă
Picerele tele, făptură buimacă.
Presni-ti-ar timpanu,
Să n-auzi cînd trece traivanul.
Să uiti la cetanii tipicul
Si psalmii în zi de Crăciun.
Să n-ai după masă tutun.
Să-ti pută buricul.

Vedea-te-as în vreo fituică
Pus cu litere de-o schioapă.
Curge-ti-ar pe-o nară tuică,
Pe cealaltă numai apă.
Lăuda-te-ar Bogdan Duică
Si pupa-te-ar Popa Iapă !

Răstoarne-se cerul, să-ti cadă-mprejur
Tăria sfărîmată în cioburi de-azur.
Pornească-se vîntul, cînd somnul începe,
La să-ti necheze o mie de iepe.
Stihia, deasupra, să macine-n guse
Ninsori de funingini si ploi de cenusse.
Să latre la tine căzut în noroi
Zăvozii furtunii cu coada vulvoi.
La urmă si muntii, sculati în picioare
Cu labele-n solduri porinind fiecare,
Pe crestet să-ti calce, făcîndu-te turtă,
Să nu se cunoască genunchii de burtă.

Pe tine, jivină de mare valoare,
Te blestem s-adormi de-a-n picioare
Si cînd vei cerca să mai scrii vreo sudalmă,
Să-ti fete un soarece-n palmă.
La fund, călimara apropae uscată
Să aibă si-o muscă-necată
Si, stropi de cerneală zvîrlind pe hîrtie
Penita crăcită să nu vrea să scrie.
Un dinte să-ti crească, de cremene lungă
Întors către lume să-mpungă,
Iar altul, de cocă si moale, atins,
Să-l simti că te doare-ntr-adins...
La urmă, o droaie de tipuri nefaste,
Profund imbecile si vag pederaste,
Să-ti strîmbe-n nestire tinuta si graiul,
Si-n uliti să crească alaiul
Vîrtej petrecîndu-te-n cale
Păcate, măscări, osanale.

Iar tu, piază rea,
Nu te depărta
De prin preajma sa.
Dă-i în ochi albeată,
În păr mătreată,
În nas roseată,
În inima un ceas rău,
În piept o scoabă
Si-n pat o babă.
Fă din el păpuse,
Să-l strivească-n use
Fată jucăuse:
Să-i smulgă urechea si tîtele
Să-i curgă prin coate tărîtele,
Stuchi-l-ar mîtele !

din volumul, Parodii originale

La Iași încearcă să-și termine studiile de filozofie dar este mobilizat și participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia, în 1916. Rămâne în captivitate până în 1918. Experiența celor două campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia, (București, 1918), În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920) și Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, (București, 1936).

Întors la Iași, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariția Vieții românești (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă și în Povestirile vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”.

Volumele sale (Balade vesele și tristeMigdale amareScrisori fără adresăPirin – Planina) se bucură de succes de public și de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie.

Balade vesele și triste
Balade vesele și triste
Broaştele

Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă.
Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin.
Era o lună plină în fiecare baltă,
Şi-n fiecare undă o piatră de rubin.

Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă
Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val,
Păreau luceferi galbeni, căzuţi adânc în apă
Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.

Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii,
Iar papura, mişcată în treacăt de zefiri,
Nălţa mănunchi în aer tremurătoare săbii,
Prin pânza de lumină a undelor subţiri.

Şi broaştele semeţe cântau cu glasuri multe
Pe când, din înălţime, privindu-şi faţa-n lac,
Un nour singuratic stătea uimit s-asculte
Cum bat ca toaca toate şi-o clipă toate tac.

Se ridicau departe prelungi bătăi din palme
Şi note-adânci de flaut ieşeau de jos, din stuh.
Părea că lapidează tăcerea nopţii calme
O grindină de note zvârlite în văzduh.

Şi cum deasupra apei s-amestecau întruna
Umplând singurătatea de freamăt viu, părea
Că toate laolaltă apostrofează luna.
Că fiecare broască se ceartă cu o stea.

Erau ocări în larma lunaticei orchestre
Şi rugă arzătoare în tainicul ei zvon.
Spuneau Nemărginirii durerile terestre
Cu imnul lor zadarnic, solemn şi monoton...

Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară,
Sub cerul vast al nopţii cu ele-am retrăit
O noapte luminoasă din era terţiară.
Nefericit şi singur ca primul troglodit.

din volumul Balade Vesele şi Triste

Călimara

Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint
Cu două guri întunecate, ca două porţi de labirint,
Prin care gândurile mele s-or afunda neştiutoare
Şi-adesea n-or găsi ieşire din bezna umedă, la soare.
Cu două guri ca de fântână, din care ultimul meu vis,
Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,
Va încerca, zadarnic poate, s-adune înşirată-n salbe
Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe.
În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini
Ce vor cădea cândva, inerte, pe câmpul alb al unei pagini,
Închipuiri neplăsmuite şi gânduri negândite încă
Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adâncă,
Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,
O ploaie miniaturală de-accente, virgule şi puncte -
Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie
Sau numai mâna mea distrată le zugrăveşte pe hârtie.
În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete,
Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete;
Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie
Unui amic în doliu după vreo rudă care-i încă vie;
O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,
Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol,
Asupra unei chestii care va fi de actualitate,
Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an şi jumătate, -
Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pân' la 9,
Amestecate şi stupide, în călimara asta nouă...
În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul,
Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;
O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire
A unei clipe viitoare, - sau o poemă de iubire
Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară
În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimară....

din volumul Migdale amare

libris.ro

În anul 1934, începe în Revista fundațiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).

În 1936, este ales Membru corespondent al Academiei. Deși bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene” ca un ultim efort creator.

Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii și de protest față de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.

Poetul a murit într-o vineri, 7 mai 1937, la ora 13:30, în casa lui Demostene Botez, la Iași.

noriel.ro

Opera lui George Topîrceanu:

  • Balade vesele și triste, București (1916);
  • Parodii originale, București (1916);
  • Amintiri din luptele de la Turtucaia, București (1918);
  • Strofe alese. Balade vesele și triste, Iași (1920);
  • În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, Iași (1920);
  • Migdale amare, București (1928);
  • Scrisori fără adresă, proză umoristică și pesimistă, București (1930);
  • Pirin-Planina. Epizoduri tragice și comice din captivitate, București (1936):
  • Minunile Sfîntului Sisoe, roman satiric neterminat, publicat postum (1938).
Fabule mici pentru oameni mari

Cin' s-a fript cu ciorbă...

Fratele nevestei unui negustor
A venit odată pe la casa lor,
Zicând că la noapte, mâine, cine ştie,
Are gând să plece în călătorie
Şi că, prin urmare,
Vrea să-şi sărute sora la plecare.

- Ba să nu pui gura pe nevasta mea,
A strigat bărbatul, că intri-n belea!
- Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate,
Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s frate?
- Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt, -
Cin' s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt.


Văduva şi piticul

Zice că demult, odată,
Un pitic s-a însurat
Cu o văduvă bogată,
Ce fusese măritată
Cu un mare om de stat.
Şi-o fi dus ea, altădată, o viaţă mai tihnită,
Dar la urmă şi piticul a făcut-o fericită...

Cu muncă şi cu răbdare,
Poţi face cât unul mare.


Microscopică

Când pleca odată la război un om,
I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom:
- Du-te la bătaie, pentru ţară mori,
Şi-ţi va da nevasta un copil din flori.
Omul,
Auzind acestea, n-a mai vrut să plece,
Deci a fost la urmă, fiindc-a dezertat,
Condamnat la moarte şi executat.

Cine crede tot ce-i spui
Este vai de capul lui.

din volumul Postume

Traduceri:

  • William Shakespeare, Visul unei nopți de vară, Ed. Viața Românească, Iași, 1921.

Prezență în antologii:

  • Testament – Antologie de Poezie Română Modernă / Testament – Anthology of Modern Romanian Verse – ediția a doua (versiune bilingvă română/engleză) – antologator și traducător Daniel Ioniță, cu Eva Foster, Rochelle Bews, și Prof. Dr. Daniel Reynaud – Editura Minerva, Ianuarie 2015.

Pentru mai multe poezii scrise de George Topîrceanu, accesează linkul http://poetii-nostri.ro/george-toparceanu-autor-27/.

kalapod.net

ALECU POPOVICI

19 martie 1927 – 16 septembrie 1997

94 ani de la nașterea poetului, prozatorului și dramaturgului român, Alecu Popovici.

Biografia lui Alecu Popovici:

Alecu Popovici (Alexandru) s-a născut la Iași, în familia avocatului Remus Popovici și al soției sale, farmacista Fiva (n. Belzerov).

În perioada 1933-1937, a urmat școala primară, iar în 1937-1944, Liceul Național din Iași. În următorul an, a continuat cu Liceul „Marele Voevod Mihai” din București, obținând diploma de bacalaureat în 1945. În perioada 1945-1951, studiază la Facultatea de Medicină din Iași.

libris.ro

A început o activitate publicistică de timpuriu. A lucrat ca redactor la ziarul Moldova liberă din Iași, în perioada 1945-1950, asistent, în anul 1950, și lector de estetică, până în 1959, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, fiind în paralel redactor la revista pentru copii Licurici, în perioada 1952-1959.

carturesti.ro

Între 1959-1974, desfășoară o bogată activitate în domeniul teatral, fiind redactor la revista Teatrul, inspector-șef al teatrelor la Comitetul de cultură București (1968-1974), director al Teatrului „Ion Creangă” (1974-1983) și secretar literar la Teatrul „Nottara”, din 1983.

Alecu Popovici s-a simțit atras de literatură încă din perioada studiilor la liceu și la facultate. În 1943, a debutat cu poezii, în revista Vremea, publicând doi ani mai târziu un volum de versuri intitulat Cu abecedarul (1945).

Începe teatrul, de Alecu Popovici
Începe teatrul, de Alecu Popovici
Începe teatrul, de Alecu Popovici
Începe teatrul, de Alecu Popovici

Este autorul a numeroase opere literare pentru copii, peste 40 de piese de teatru și numeroase volume de proză și versuri. Piesele sale pentru copii au fost jucate la teatrele de păpuși și marionete din România; o parte din ele au fost reprezentate la Teatrul „Nottara” (Băiatul din banca a doua, 1961; Nu prea albă ca zăpada și motanul descălțat, 1964; Poveste neterminată, 1966), Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’, 1962), Teatrul „Ion Creangă” (Scufița cu trei iezi, 1968; Poveștile de aur, 1970; Cine se teme de crocodil?, 1972) și Teatrul Național din Cluj (Căruța cu artiști, 1978).

Băiatul cu ricșa, de Alecu Popovici
Băiatul cu ricșa, de Alecu Popovici

A obținut Premiul Uniunii Scriitorilor în 1961.

Alecu Popovici a murit în 1997 și a fost incinerat.

Opera lui Alecu Popovici:

  • Cu abecedarul, versuri, București, 1945;
  • Cea mai frumoasă aventură (Cetatea florilor), București, 1959;
  • Băiatul cu ricșa, povestiri, București, 1962;
  • Copii, haideţi la teatrul de păpuşi, 1963;
  • Costache Antoniu, 1964;
  • Întâmplări cu păpuşi, 1964;
  • Pasărea colibri, poveşti braziliene, 1964;
  • Începe teatrul, București, 1964;
  • Fotografia din perete, 1965;
  • Afară-i vopsit gardul, înăuntru, leopardul, 1966;
  • Nimic despre fotbal, 1966;
  • O fetiţă caută un cântec, 1967;
  • Zâmbiţi, vă rog, 1967;
  • De iarnă…, 1968;
  • Aventurile lui Aşchiuţă, 1970;
  • Zboară, zboară, 1971;
  • Grădina poveştilor, 1972;
  • Verişorii, 1977;
  • Fabule şi pseudofabule, 1986;
  • Băiatul din banca a doua, teatru, București, 1967;
  • Delfinul va sta în… coadă, București, 1992;
  • Povestea poveștilor, teatru, București, 1995.

Traduceri:

  • Balzac, Hanul roşu, 1963;
  • Arkadie Bukov, Povestiri umoristice, 1964;
  • O. Sekora, Căţelul zburător, 1965.

Filmografie:

  • Elixirul tinereții (1975).
kalapod.net

ALEXANDRU COLORIAN

18 martie 1896 – 02 octombrie 1971

125 ani de la nașterea poetului Alexandru Colorian.

Apoteoză

Se vor aşterne umbre tot mai multe
Şi tot mai singuri, vom vorbi cu noi;
O, suflete, amintirile s-asculte
Veni-vor, cum prin noapte trec strigoi.

Amurgul fi-va umbră şi uitare
Pe-a zilelor senină primăvară,
În noi cânta-va bucuria clară
Că am învins fatidica visare...

Şi tot mai singuri risipi-vom flori,
Surâzători că am strivit robia —
Şi-ncrezători în drumul spre noi zori
În suflet vom culege veşnicia.

din volumul: Preludii în zori

noriel.ro

Biografia lui Alexandru Colorian:

Alexandru Colorian s-a născut la București și este descendent dintr-o familie originară din Oltenia.

Licențiat în drept, va profesa avocatura în București.

În 1913, cu sprijinul lui Eugeniu Speranția, înființează revista Sărbătoarea eroilor (1913—1914), Ia care scriu Al. Macedonski, I. Minulescu, E. Speranția, M. Cruceanu, D. Karnabatt, Dragoș Protopopescu etc.

Adevăratul său debut este, însă, legat de Viața nouă, unde colaborează neîntrerupt 12 ani.

Discurs pentru Narcis

Narcis, eternă umbră prin umbre trecătoare,
Sta frânt peste izvorul ce chipu-i oglindea —
Frumos ca amintirea în ochiul care moare
Şi-absent ca presimţita lumină dintr-o stea...

„Narcis, o! spune-mi unde himera-amăgitoare
Va sângera în zboru-i febril de orb liliac?
Grădinile vieţii umbresc multiple-izvoare,
Dar mâine nici iluzia nu vei mai retrăi;
Schelet de amăgire, de umbră şi uitare
Trecutu-ntreg va fi.

Narcis, sub zbor de veacuri, tipare-nşelătoare –
De amintire — fi-vor strivite ca o floare;
Când pretutindeni noaptea ispitele strecoară,
Tu, umbră, rupe unda de vis ce te-nfioară...

Narcis, desăvârşirea în sufletu-ţi s-ascunde —
O, chipul tău vremelnic rostogolit de unde...

(Izvorul e-amăgirea,
Avântu-i nemurirea;
Cu fapta încunună vieaţa şi iubirea).

Pădurea dantelată a nopţii nu-nfioară
Când adumbreşte-oglinda cristalului lichid?
Şi-aceeaşi nu e veşnic când vultur vremea zboară —
Doar tu, în «renunţarea deplină», crezi placid.

Stol, ireale nimfe săgeată împrejurul –
Şi tremură dorinţa în plase să te prindă;
Obositor e chipul tău putred, în oglindă,
Când şerpuieşte-n suflet fatidic, doar surâsul
Izvorului... Oh! zborul alucinant de stea!...

Narcis, în peisajul — miraj un suflet moare,
Te rupe din vieaţa cernită de exil:
Se şterge-izvorul, chipul (vai! forma-i trecătoare);
Vieaţa nu-i eternă lucind pe Ygdrasil?...

În depărtări pământul străluce ca în basme,
Chemarea vieţii nouă risipă-i de miasme
Din flori şi fructe coapte, — în cercuri sclipitoare
Ispita bucuriei se sfoliază-n soare;

Buchete mii de pasări ţes clare-apoteoze,
În umbra cald brodată cu buze moi de roze;
Şi văluri reci de frunze, şi pânze vii de plante
În domuri de lumină-s sculptate-n diamante...

Narcis, sfâşie cercul de vis ce te-nconjoarâ;
Lumini, culori, dorinţe, ispite nu-nfioară?

(Izvorul e-amăgirea,
Avântu-i nemurirea;
Cu fapta încunună şi gândul şi iubirea).

Hipnotică, se frânge-n adânc dorinţa-ţi mută
— În unda turburată ce nu scânteie-un gând —
Şi umbra-ţi rugătoare schiţează-ngemănând,
O nouă umbră: moartă, schilavă şi urâtă...

Narcis, vremelnic idol, te smulge din visare —
Proteică oglindă-i desăvârşirea-n noi:
O singură oglindă se-ntunecă-n noroi.

Desăvârşirea este vieaţă şi e moarte —
Zeu nou, cu dărnicie, azi tuturor te-mparte."

din volumul: Preludii în zori

vivre.ro

Între 1924—1928, este redactor literar la ziarul cotidian Îndreptarea, unde publică sub semnătură, sau sub diverse pseudonime (San. D. Trisian, Al. Oltescu, Ș. Paloș, Vladimir Sandu). Face parte din comitetul de redacție al revistei Îndreptar (1930/31), înființată de poetul I. M. Rascu. Cunoscut fi ca editor de opere eminesciene (Poezii, 1940; Poezii postume, cu Al. Iacobescu, 1940; Proză literară, 1943).

Dostoievski

Te-ai aplecat milos ca pe o rană,
Spre cei umili, — şi-ntreaga suferinţă
A vieţii-ai înfăşat-o în credinţă, —
Şi-ai sărutat mizeria umană

Din lumea ca o floare putrezită
Pe care doar păcatul o încinge,
Zbătându-se în resemnare când învinge
Destinul peste viaţa înnegrită.

Păcatul, crima, furtul, nebunia
Târâte-s fără voie-n frenezia
Fiinţei ce confundă cerul şi infernul, —

Şi bietul om învins când se prosternă,
Simte-n sărut iertarea cea eternă
Pe care-o dă cu milă El, eternul.

din volumul: Medalioane lirice

Printre revistele care i-au publicat lucrarea s-au numărat Versuri și proză, Vieața Nouă, Universul literar, Tribuna avocaților, Lumea militară și Decalog.

Interior

Odaia unde-odată ai plâns şi ai visat
La glasul reveriei, în seri-năbuşitoare,
Te-ntâmpină tăcută, în umbră plutitoare,
Cu dragoste de soră — de parcă n-ai plecat
Spre-oraş cu-amurguri triste, sub ele Dâmboviţa
Ce te-ntovărăşeşte cu val verzui, ca viţa...

În jur, renvie toate, din praf şi din sulfină,
Portretul şters al mamei, din cadru iar zâmbeşte,
Pe masă flori uscate, — piticul povesteşte.
În colţ, de altă lume, când blond copil, în seară,
Întârziai alene-n pădurea fermecată,
Când Creangă, Ispirescu, sub candela pătrată
Şi-n vis urmau şoptirea, în alb pătuţ de ceară.

Pe rafturi înnegrite, uitatele volume
Se-arată mustrătoare — dar, oare le-ai uitat
Când înmiit, în tine, cuvântu-ntraripat,
Cu zâmbet veşnic tânăr, te-a însoţit în lume?

Pe masa-ngălbenită, caiete vechi de şcoală
Trăiesc iar nopţi de trudă, de disperare tristă,
În ele geme-o umbră, cu faţa în batistă —
În tine, brusc ivite, sunt gânduri de răscoală,
Când astăzi, tot mai singur, revezi copilăria,
Cu ochii blânzi de câine, privindu-te supusă,
Cu faţa-mbătrânită, zâmbind la vremea dusă,
Venind întârziată să-nece reveria.

din volumul: Poema eternă

librex.ro

În 1968, a publicat o antologie a poeților Vieața Nouă.

Colecțiile sale scurte de versuri au inclus Simple fantezii pentru toamnă (1926), Preludii în zori (1928), 1917, Poeme de război (1936), Inscripții pentru Balcic (1937), Exil (1938) și Stampe italice (1939).

O, suflete

O, suflete, priveşte departe-al tău mormânt –
Mormântul ce zideşte uitarea şi tăcerea –;
Fii totul azi: lumină, vieaţă,-avânt şi cânt,
Şi fii măreţ, puternic, căci nu te-a-nvins durerea.

Să simt în orice clipă a ta înfiorare,
Dezgustul de ce-i humă, – din lumile senine
Să te-ncununi cu-avânturi, puterea creatoare
Dumnezeiască sevă să îşi reverse-n tine.

Vom înfrunta vieaţa cu dorul neînvins
Al celor care luptă să-nvingă sau să moară,
Şi mistica lumină păstra-va focu-aprins
Când steaua veşniciei iluzii-n noi coboară...

Nedespărţit tovarăş, proteiform ca visul,
Drumeţi suntem spre piscul pe care-i tot etern:
E numai unul drumul, şi-iluminând abisul
Cad florile veciei, când flori mulţimi se cern.

din volumul: Preludii în zori

Alexandru Colorian s-a stins din viață la 02 octombrie 1971.

Opera lui Alexandru Colorian:

  • Simple fantezii pentru toamnă, Bucharest, 1926;
  • Preludii în zori, Bucharest, 1928;
  • 1917. Poeme de război, Bucharest, 1936;
  • Inscripţii pentru Balcic, Bucharest, 1937;
  • Exil, Bucharest, 1938;
  • Stampe italice, Bucharest, 1939;
  • Poema eternă, Bucharest, 1941;
  • Poeme alese, Bucharest, 1942:
  • Poeme. Medalioane lirice, Bucharest, 1968.
carturesti.ro
Vom retrăi

Și poate-ntr-un târziu și în departe,
Când noi vom fi țărână, de lupta vieții-nvinși,
Vom retrăi viața pierdută într-o clipă.
Vom renvia cenușa-ngropată-n anii stinși
Și vom culege poate a anilor risipă.

Vom retrăi în chipul pierdut al orișicui,
Vom fi ce altădată am fi voit să fim;
Vom retrăi în totul și-n chipul nimănui,
Vom fi eterul, poate, în veșnicul mormânt,
O clipă, - și în urmă dori-vom să murim.

Și poate-n moarte numai vom retrăi o clipă,
Imagini dispărute vor învia din scrum;
Din lumi îndepărtate un vânt, cernită-aripă,
Va flutura din țara pierdută-n negrul drum,
Și-om năzui-n departe tot ce-om trăi în noi.

Sau amintirea numai de veacuri în cenușe
Va fi o pală rugă într-un verset postum;
Și-ncătușați de vreme în negrele cătușe,
Sau pribegind aiurea pe-ntunecatul drum,
Vom retrăi în chipul pierdut al orișicui.
libris.ro

ALEXANDRU MACEDONSKI

14 martie1854 – 24 noiembrie1920

167 ani de la nașterea poetului, prozatorului, dramaturgului și publicistului român, Alexandru Macedonski.

kalapod.net

Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română.

Noaptea de decembrie

"Pustie si albă e camera moartă...
Si focul sub vatră se stinge scrumit...--
Poetul, ălături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...

Si nici o schinteie în ochiu-adormit.

Pustie si albă e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstristea-l sfâsie
Si luna priveste cu ochiu-otelit...--,
E-n negura noptii un alb monolit...

Si luna priveste cu ochiu-otelit.

Nămetii de umbră în juru-i s-adună...
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună --
Chiar alba odaie în noapte-a murit..."
Noaptea de iulie

"A-nceput din nou sa-mi fie dor de dulce fericire...
Vad ca-mi trece tineretea, vad ca anii mi se duc,
Si mi-e sete de placere, si mi-e sete de iubire,
Insa umbrele visate nu se poate sa le-apuc.

Numai aurul, el singur, imi lipseste-n asta lume,
Numai el, dar fara dinsul sunt un biet neputincios...
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi sa ia povara unui trai saracacios ?

Pica plins al tineretei pe un sin ce nu palpita,
Ai avut sa-l cumperi, e al tau pina in zori...
Vestejeste-te-a mea buza pe o buza vestejita,
Si tu, suflete, viseaza ca aduni ceresti comori.

Insa tu, o ! poezie, cu mantaua ta regala,
Iti acopera vederea --fugi in coltu-ntunecos,
Prin fereastra ma fixeaza luna rece si spectrala
Ca un doctor ce se uita la chip de ofticos. ..."

Poezii din volumul Nopțile

Rondelul rozelor ce mor

"E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, si mor si-n mine --
S-au fost atât de viată pline,
Si azi se sting asa usor.

În tot, se simte un fior,
O jale e în orisicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, si mor si-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăsaguri de suspine,
Si-n marea noapte care vine,
Duioase-si pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor."
Rondelul beat de roze

"De roze e beată grădina
Cu tot ce se află imprejur
E beat si cerescul azur,
Si zizâie, beată, albina.

Se clatină parcă lumina,
Un tunet e simplu murmur. --
De roze e beată gradină
Cu tot ce se află-mprejur.

Dar iată... -- A mea nu e vina...
Chiar eu, in gentil trubadur,
Visind, lânga-al apei susur,
Mă schimb, asteptându-mi regina... -
De roze e beată grădina."

Poezii din volumul Rondelurile rozelor

carturesti.ro
Rondelul țiganilor

"Tiganii merg fără-ncetare-
Nu stiu nici ei când au pornit,
Dar se tot duc necontenit,
Impinsi de-o vecinica chemare.

Cu galbeni ochi pierduti în zare,-
De când se stiu s-au pomenit-
Tiganii merg fără-ncetare:
Nu stiu nici ei când au pornit.

Mereu tigani, -cu mic, cu mare,
Au tot născut si-au tot murit-
Si tot spre visul ne-mplinit,
Rapiti de-aceeasi aiurare,
Tiganii merg fără-ncetare."
Rondelul contimporanilor

"Acesti contimporani ai mei
Fac ne-ncetat acelasi sport:
De treizeci de ani îmi tot zic mort
Tot mai pizmasi si mai misei.

Strigoi, adesea-mi zic tot ei-
Batran, în ultimul resort:
Acesti contimporani ai mei
Fac ne-ncetat acelasi sport.

Desi par lei si paralei,
N-au cu talentul vreun raport.
Si n-au nici sfinti, nici dumnezei,
Trantiti în viata de-un avort...
Dar sunt contimporanii mei."

Poezii din volumul Rondelurile pribege

various-brands.ro
Rondelul cupei de Murano

"Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o sustin.
E datatoare de extaze,
Cu ea-n onoarea ta inchin.

In schinteierea-i de topaze
Coprinde-al nemuririi vin.-
Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o sustin.

E arta pura, fără fraze,
E cerul tot de soare plin.
Talaze largi, dupa talaze,
E sufletescu-avant deplin,
Nu e de aur: e de raze.
"
Rondelul orelor
Omnia vulnerant, ultima necat


"Pe rand orice ore ranesc,
Iar ultima vecinic omoara...-
Tot sufletul mi-este o vioara
Ce plange duios ca traiesc.

Si nici nu mai cerc să zambesc
Când viata s-arata usoara.-
Pe rand orice ore ranesc,
Iar ultima vecinic omoara.

Oricata cereasca comoara
Ar fi intr-un lut omenesc,
Zvarlit de pe clipa ce zboara
Recade în iadul obstesc;-
Pe rand orice ore ranesc.
"

Poezii din volumul Rondelurile celor patru vânturi

Pentru mai multe poezii din opera lui Alexandru Macedonski, accesați linkul http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/macedonski.php.

librex.ro

RADU BOUREANU

09 martie 1906 – 05 septembrie 1997

115 ani de la nașterea actorului de scenă, dramaturgului, eseistului, scriitorului și traducătorului român, Radu Boureanu.

bonami.ro

Poet, pictor, actor, muzician, remarcabil printr-un talent aproape egal în toate aceste domenii, Radu Boureanu tinde mereu să refacă pierduta sinteză a artelor, să fie un artist total, căci fiecare creaţie se resimte de infiltraţiile celorlalte. Poezia sa, de un lirism meditativ, cu gesturi solemn-teatrale, compusă în ritmuri muzicale, sugerează parnasian tablouri de un colorit intens: „în care lume fi-vor: cuvinte, ritm, culori / Să nu fi prins rugină, scăzând sub timp lumina?” (Cuvintele, culorile).

O casă

Aş vrea să-mi fac o casă, din bârne, ţărănească
Cu hornul alb ca vârful unei lulele mari
Din care să fumeze tăcerea muntenească
Suflând pe nară neguri prin brazii drepţi şi tari.

Pe bârne să-i lucească luceafărul de seară,
Să lumineze tinda pe care să te-aştept,
Pe care să se urce cântând ca o vioară
Prelungul par de aur, cuprins de braţul drept.

Biografia lui Radu Boureanu:

Radu Boureanu s-a născut în București, descendent al unei vechi familii moldovenești. Bunicul, Gheorghe Boureanul, a fost erou al războiului din 1916-1918 (autor de tratate de tactică și pedagogie, poet amator eminescizant), tatăl, Eugen Boureanul, avocat și scriitor, iar mama, Jeanne Boureanul (născută Michel, de origine franceză), a fost profesoară.

A studiat la colegiile (liceele) Mihai Viteazul și Matei Basarab din București și privat la Bazargic.

În 1931, a absolvit Academia de Muzică și Arte Dramatice din București, fiind student în clasa celebrei Lucia Sturdza-Bulandra.

Între 1929 și 1947 este, cu întreruperi, actor la Teatrul Național din București, apoi se dedică scrisului.

În 1927, au apărut primele sale poeme în Ritmul vremii. Alte publicații, în care Radu Boureanu a publicat, au inclus revistele literare GândireaVremeaAdevărul literar și artistic și Bilete de Papagal. Se face cunoscut și apreciat de Mihail Dragomirescu cu o poemă publicată în „Lumea” de la Iași, dedicată lui Mihail Sadoveanu și intitulată „Cherhanaua de altădată, cherhanaua de acum„.

În 1932, împreună cu Zaharia Stancu, scriitorul a fondat revista Azi. Prima sa carte de poezii, apărută în 1933, volumul Sbor alb, a atras atenția criticului Pompiliu Constantinescu.

Cântec de brotac

A sărit din Balta Rea
Drept în iarbă un brotac,
A făcut o temenea
Către lună, către stea,
Către cerul prins în stele,
Către sălcii cocoșate,
Către trestii tremurate
Cari s-au înclinat și ele,
Și-a rugat,
Și-a cuvântat,
Ca să fie ascultat:
Oac! Oac!
Stele-n cer și stele-n lac;
Lună, sălcii, trestii, toate,
Ascultați dacă se poate
Tot ce știe un brotac:
Mai la deal,
Peste prival,
E o cherhana pe mal;
Lipoveni spre ea vâslesc,
Lotcă după lotcă vine
Și-i aduce coșuri pline
De bibani,
Și de ciortani,
Știuci și clene,
Somni și mrene,
Și-năuntru le golesc;
Lotcile le priponesc
Și de ciorbă vrând să pună,
Pește din grămezi adună,
Și îl spintecă în grabă,
Înfigând până-n plăsele,
Custurile nemiloase,
Custuri harnice la treabă
Cu privirile tăioase;
Ș-apoi, răzuie pescarii,
Jos, pe prispă, lângă apă,
Ciortani aurii,
Mrene argintii,
Și toți solzii-n unde scapă
Și se duc în joc rotund
Ca să stea comori pe fund.
Dar în baltă e un vrac
Ce întinde-o bisactea
Și toți solzii cad în ea...
Și-are mii de bisactele;
Solzi de aur,
Solzi de-argint
Cu luciri de mărgărint,
Râd, zâmbesc, sclipesc în ele...
Și de-o vreme vracu-adună,
Însă tot ar vrea să spună
Că-i sărac...
Lună, tu zâmbești?
Oac! Oac!
Lăcrimați de râs voi stele,
Dar veniți în fund, pe baltă,
Haideți! Haidem laolaltă
Să vedeți și bisactele,
Și comoara lor,
Și vrac.
Haideți!
Lună,
Stele,
Oac!

volumul Sbor alb

Între anii 1936 și 1940, a condus revista de turism și artă „România„, a îngrijit suplimentul „Caiet de poezie” al „Vieții românești„, al cărei redactor-șef va deveni între 1967 și 1974. Ca poet, a obținut mai multe premii naționale și internaționale (începând din 1933), concomitent realizând și o remarcată creație de pictură (a participat și a fost premiat la Saloanele Oficiale cu începere din 1942).

Teii din inimi

Teii mari din inimi serile ne-mbata
Chiar cand cade neaua ca-ntr-o veche stampa;
Unde-i abajurul verde ca de lampa
Si profilul care-l aurea odata?

Unde e tacerea ce cadea pe umeri
Ca un sal de lana tricotat de noapte
Dintr-un ghem de umbra neagra sau de soapte
Auzite-n veghe, fara sa le numeri ?

Unde-i oare mana, albele nervure
Care-mi umbla oarbe, azi, prin amintire,
Ori ca funigeii lungi prin cimitire,
Sau ca pacla rara trasa prin padure?

Unde e cuvantul explodat in spatiu
Care ma ranise pentru totdeauna ?
Unde e oglinda ce-o ascunde luna
In care-ti privisem chipul cu nesatiu ?

Zarurile noptii zodiile-arata ;
Am pierdut si nici o mana nu le strange ...
- Joaca mai departe indarjit, nu plange,
Teii mari din inimi serile ne-mbata.
Sipetul

Atat de gol e sipetul in care
Credeam c-am adunat esarfe vii
Rupte din cer, din valea inimii
Sa va-nvesmant bogat, pe fiecare.

De unde sa mai sfasii valuri, oare,
Cand tremura doar zdrentele tarzii,
Insangerate, negre, vinetii,
Pe trunchiu-ncremenit ce nu mai moare ?

Dar iata, fluturand batista moale
Ea o zvarli in sipet si pe fund,
Oglinda unui rau parea pe prund

Cu ceru-n ochii ei. O, ganduri goale !
Atat de plin e sipetul acum,
Ca pot sa-mbrac tot ce-ntalnesc in drum

Radu Boureanu a mai scris și critică de artă, memorialistică, proză, teatru, ca și literatură poematico-dramatică, și a făcut numeroase traduceri.

carturesti.ro

Opera lui Radu Boureanu:

Poezie:

  • Zbor alb, 1932;
  • Golful sîngelui, 1936;
  • Cai de Apocalips, 1939;
  • Sîngele popoarelor, 1948;
  • Umbra stelelor, 1957;
  • Cîntare cetății lui Bucur, 1959;
  • Moartea morilor de vînt, 1961;
  • Vioara cosmică: poezii alese; [pref. de Ov. S. Crohmalniceanu], 1962;
  • Inima desenată, 1964;
  • Cheile somnului, 1967;
  • Cocoși de vînt, 1968;
  • Solara noapte, 1969;
  • Piramidele frigului, 1970;
  • Mîinile orelor, 1971;
  • Ce oră e în lume?, 1973;
  • Harap Alb: basm în versuri după Ion Creangă, 1974.
  • Planeta curată, 1976;
  • Planeta nebunilor’, 1979;
  • La nord de Aldebaran – Au Nord de Aldebaran; ediție bilingvă, traducere de Gina Argintescu-Amza, prefață de Al. Balaci, București, 1981;
  • Frumusețile oarbe, 1982;
  • Snop de fulgere, 1985;
  • Oceanul întrebărilor, 1985;
  • Albastra umbră a tristeții, 1986;
  • Dulce uragan, 1989.

Piese de teatru:

  • Lupii: piesă în 4 acte (6 tablouri), 1952 – Premiul de Stat;
  • Cazul Bennet : piesă în 3 acte : (6 tablouri) de Radu Boureanu și Horia Deleanu, 1954;
  • Satul fără dragoste, poem dramatic, 1955 – recompensat cu premiul Uniunea Scriitorilor;
  • Fata de pe Mureș: piesă într-un act (două tablouri), 1954.

Proza scurtă:

  • Nicolae Milescu Spatarul, o biografie romanțată a lui Nicolae Milescu, 1936;
  • Ceașca, 1956;
  • Între Marea Neagră și Marea Albă, 1964;
  • Üstuné sau Colina goală, 1965;
  • București; prezentare grafică: T. Mironescu, 1966;
  • Holbein, 1975;
  • Edgar Degas; prezentare grafică: Mihail Boitor, 1983.

Romane:

  • Fata din umbră, 1936;
  • Enigmaticul Baikal, 1937;
  • Ceașca, roman, 1956;
  • Frumosul Principe Cercel, 1978.

Publicistică și memorialistică:

  • Funia de nisip: publicistică politică și literară, 1972;
  • Văzuți în oglinda timpului, 1987.

Antologii:

  • O călătorie în Făgăraș, în Microfonul vagabond: publicistică literară radiofonică din Arhiva Societății Române de Radiodifuziune : (reportaje, însemnări de călătorie, eseuri) : 1932-1935 / [cercetarea de arhivă, selecția și îngrijirea textelor Maria-Elena Negoescu și Horia Pop. – p. 163-167;
  • Pentru pace, pentru socialism: poeme, de Maria Bănuș, Mihai Beniuc, Radu Boureanu … [et al.], 1950;
  • Scrieri – 1972-1979:

– Vol. 1 Zbor alb: poezii- Vol. 2 Piramidele frigului: poezii- Vol. 3 Călătorii pierdute- Vol. 4 Traduceri din lirica universală

cartepedia.ro

Traduceri:

  • M. Constantin-Weyer – Trecutul domnului Monge, 1937;
  • Henry de Monfreid – Aventuri pe mare, 1944;
  • L.N. Tolstoi – Prizonierul din Caucaz, 1948;
  • Alexandru Blok – Poeme, 1949;
  • Karinthy Frigyes – Zidarii, 1952;
  • A. N. Ostrovskij – Fata de zăpadă: (Snegurocika) : basm de primăvară în patru acte și un prolog, 1954;
  • Aleksandr Nikolaevich Ostrovskij – Kozma Zaharici Minin Suhoruk: cronica dramatica în cinci acte în versuri, 1956;
  • A. N. Ostrovski – Voievodul (Visul de pe Volga): comedie în cinci acte, cu prolog în versuri, 1958;
  • Émile Verhaeren – Poeme; tălmăciri de Radu Boureanu ; cuv. înainte de Ion Vitner, 1960;
  • Méliusz József – Cît cuprind cu ochii’: poeme : (1931-1960); în românește de Emil Giurgiuca și Radu Boureanu ; pref. de M. Gafita, 1962;
  • Pablo Neruda – Poeme; trad. [;i pref. de] Radu Boureanu, 1965;
  • Nguyên Du – Kim-Van-Kiêu: poem național vietnamez, 1967;
  • Antologie de poezie belgiană de limba franceză; antol. îngrij., trad. și comentată de Radu Boureanu, 1968;
  • Arthur Haulot – Roșcatul în lună, 1968;
  • Nuvele din Flandra; în românește de Radu Boureanu, Valeria Sadoveanu și Petre Solomon ; cuv. înainte de Geo Dumitrescu, 1968;
  • Robert Goffin – Versuri, 1970;
  • Arthur Haulot – Mierloiul chior, 1973;
  • Hugo Claus – Apropo de Dédé (pref. și trad.), 1974;
  • Muriel Spark – Domnișoara Brodie’, în floarea vîrstei; trad. de Livia Deac ; trad. versurilor de Radu Boureanu, 1975;
  • Mihai Eminescu în critica italiană; texte alese și traduse de Radu Boureanu și Titus Pârvulescu ; argument de Radu Boureanu ; pref. de Ștefan Cuciureanu, 1977.
Ad uxorem

Tu, jumatatea mea, precum se spune,
Dar mai intreaga decat un intreg,
Acum cand sfertul lunii stins apune
Si snopii amintirii prind sa-i leg,

Alaturi mi te pleci seceratoare,
Sa legi cu mine fiecare snop,
Privirea ta albastra-n fund de zare
Blanda-nsoteste-al anilor galop.

Acel cu care-mparti si alb si negru
Si mierea vietii si pelinu-amar,
Cand va sosi la porti radvanul negru,
Vrea inima sa-ti lase-n palme dar :

Sa arda cu a dragostei vapaie,
Ca-n golu-ntunecarii care-l las,
Sa lumineze candela-n odaie
Si palpaitul ei sa prinda glas ;

Sa spuna cu a flacarilor limba
Tot ce cu graiul vietii nu ti-a spus, 
In ceasul cand paunul noptii plimba
Atatia ochi ce te privesc de sus.

In parul tau de aur si matase
Va scanteia adesea ochiul meu ;
Ca norii cand voi trece peste case,
Tu umbra vei simti, stiind ca-s eu.

De te-oi lasa la jumatate cale,
Intreaga fire va simti c-am mers
Stransi mana-n mana peste-a vietii vale
Si c-am suit pe muntii mei de vers,

Si ca esti tu in fiecare cantec
Si ca in timp te duc cu-al lor destin,
Precum isi poarta mama pruncu-n pantec,
Deopotriva-n dragoste si chin.

Nu las in urma mea moneda buna,
Pe dunga si pe latura tocit,
Dar sa nu-ngadui nimanui sa spuna
Ca langa mine pretu-mi n-a sporit.

Eu nu stiu cand suna-va ceasul negru,
Cu ultima bataie-ncet si rar,
Cand va sosi la porti radvanul negru 
Si-o sa descalec rosu armasar ...

El va porni in slavi batand aripa,
Purtand in sa un alt stihuitor,
Cand tu sub sanul stang simti-vei clipa
Ca-ncep supus vecia s-o masor.

Tu, jumatatea mea, precum se spune,
Dar mai intreaga decat un intreg,
Oricate vieti prilejul mi l-ar pune,
Numai pe tine-as sti sa te aleg.
maroko.ro/

BEN CORLACIU

06 martie 1924 – 15 iunie 1981

97 ani de la nașterea  poet, prozator și traducător român, Ben Corlaciu.

carturesti.ro

Ben Corlaciu este poetul a cărei poezie a fost comparată cu cea a lui Esenin și a lui Bacovia. Adesea, după război, valoarea lui a fost considerată egală cu cea a lui Liviu Rebreanu, pentru că niciun scriitor cu rădăcini în Maramureş nu s-a aplecat mai mult asupra tradiţiilor, obiceiurilor, modului de viaţă şi valorificării mitologiei din această parte a ţării, în mod special Maramureşul şi Ţara Lăpuşului.

Efigii în ceară

În parcul acela imens, într-o seara,
oamenii vineti, fara plamâni,
scriau lapidar, cu ambele mâini,
un cuvânt pe un petec de ceara.

Cuvântul acela suna: ftizie.
Fiecare însa-l scria diferit,
cu acelasi condei de lemn înnegrit
si-aceeasi nesanatoasa betie.

Cei ce-asteptau sa le vina rândul
mureau fara cei dinaintea lor.
Ca un pumnal, condeiul
se îndrepta spre pieptul tuturor,
în locul plîmânului sec, strapungându-l.

Când oamenii vineti piereau,
umbrele lor, aiurând, se-ntorceau
în sanatoriul din parcul imens si gol.

Bibliografia lui Ben Corlaciu:

Ben Corlaciu (Benedict, prenumele său adevărat) s-a născut la Galați. Este fiul jandarmului Nicolae Corlaciu, venit dintr-un sat din Munții Apuseni, și a Rozaliei, născută în Groșii Țibeșului. După ce mama lui rămâne gravidă, tatăl lui Ben este trimis într-o misiune la Galaţi, localitatea natală a scriitorului. La puţină vreme, după ce se încheie misiunea la Galaţi, se reîntorc în Groşii Ţibleşului, iar Ben Corlaciu creşte la un unchi, într-un cătun de dincolo de Ţibleş. A stat aici până la vârsta liceului, când merge la studii la Bucureşti.

melimeloparis.ro

În 1947, a absolvit Literele și Filosofia la București. A fost redactor la revista Flacăra, membru al grupării de pe lângă revista Albatros, alături de Geo Dumitrescu și Dinu Pillat.

După venirea comuniştilor la putere, Ben Corlaciu intră într-un con de umbră şi este scos din Uniunea Scriitorilor, unde este reprimit însă în 1965. „După ce a fost dat afară din Uniunea scriitorilor, nu a mai putut fi nici corector, nici redactor, are o viaţă foarte grea. Dar, fiind un avangardist, poezia lui nu plăcea proletcultiştilor pentru că el nu scria nimic prin care să încerce să le fie pe plac. Poezia lui mai degrabă demasca mizeria socială şi suferinţele. Era să fie din nou arestat, pentru poemul Helsinki, dar l-a salvat prietenul său Zaharia Stancu. Presiunile din partea sistemului comunist au fost însă continue. După ce a plecat la Bucureşti, a menţinut în permanenţă legătura cu Groşii Ţibleşului. La poalele Munţilor Ţibleşului şi-a ridicat o căsuţă de lemn, unde venea ori de câte ori avea ocazia. Căsuţa aceasta i-o îngrijea un ţăran, iar într-una din zile l-a chemat pe acest om la Bucureşti şi i-a spus că are de gând să plece din ţară şi să dărâme căsuţa. Dar acea căsuţă este şi acum în picioare. A plecat într-adevăr la Paris, după care apar texte la comanda comuniştilor, menite să-l denigreze. De fapt, aşa era „modelul” folosit împotriva tuturor celor care nu plecau capul sistemului”, spune Dr. Nicoară Mihali.

Ca să fie denigrat, lui Ben Corlaciu. i se reproşau lucruri penibile, de genul că ar fi fost toată viaţa un chelner şi că ar fi fost condamnat că a furat feţe de masă de la restaurantul unde lucra. Iar jignirile merg mai departe, spunându-se că a avut o legătură amoroasă cu fiica lui Lucian Blaga şi că moartea filosofului este din cauza escapadei amoroase a fiicei lui care a fugit cu Ben Corlaciu. Mai trebuie spus că Ben Corlaciu este valoros şi ca traducător, el fiind cel care a tradus povestea de dragoste a Isidorei Duncan, iubita şi soţia lui Esenin, şi tot datorită lui avem traducerea pentru „Micul Prinţ” a lui Exupery.

În 1975, s-a stabilit în Franța. A scris o poezie anticalofilă, cu tentă anarhistă. Proza de inspirație autobiografică se remarcă prin poza damnării și exprimarea revoltei sociale: Moartea lângă cer, 1946, Candidatul, 1950, Pâinea păcii, 1951, Cazul doctor Udrea, 1959, Baritina, 1965, Strigoaica și casa nebună, 1973, Tout espoir sera puni, d’un écrivain roumain à Paris (Orice speranță va fi pedepsită, de un scriitor român la Paris), 1984.

Imponderabilitate

Nu sunt de sticlă, însă văd prin ele,
când mă uit în gura acestei nopţi care răspunde dincolo de mări,
nu sunt nici flori, dar mă străbate o aromă
pe jumătate adormindu-mă, pe jumătate pregătindu-mă de zbor,
sunt gânduri? pânze de păianjen? fluturi
ce cară apă la morminte
sau cântece de fosfor atârnând de gâtul cailor
ce şi-au pierdut nechezul în traista cu avăs?

Nu sunt de sunet, însă le aud,
când plec şi viu, când vin şi plec,
hoinărind pe cerul de pământ al orei mele sferice,
le-aud cum se despart de miez,
cum le ajută miezul, putrezind, să încolţească
şi cum apoi se leapădă de mine,
seminţe sunt? secunde răsturnate?
copaci care se duc şi alţi copaci ce vin în locul lor?
ciorapi de gală pentru lămpile aprinse când se duc la teatru
sau marile iubiri înjunghiate?

Deloc nu sunt, dar eu prin ele pipăi
nimicul revărsat în nicăieri,
inconştientă dragoste fecundă dintre două aprige negaţii,
când în această junglă de cristal cu cer de rogojină
văd oamenii cum îşi câştigă pâinea la trapez
şi pâinea sare, azi pe-o creangă, mâine pe cealaltă,
planete sunt, în pliscul papagaliilor atomici?
flaşnete vagi, dezacordate?
sunt câinii de mercur ce latră-n Lună, adulmecând ciolanul pământenilor
sau e fanfara militară-cocoşaţilor,
care ne-anunţă din tromboanele încolăcite în spinarea veacului
că în curând va izbucni o pace violetă,
liniştindu-ne pe toţi?

În 1976, face greva foamei pe Esplanada Trocadéro din Paris pentru a-și aduce soția și copilul din România, cărora autoritățile române nu le permitea emigrarea. În cele din urmă, familiei i-a fost aprobată plecarea în Franța.

Joc de Hydrargir

Pat îmi facusem din masa aceea, grea,
pentru adormire dupa crugul zilelor.
În ultimul pahar dansul baccililor
ca un exod lunar se arcuia.

Cântecul violei în pieptul osos
se înabusea murind cu plamânii,
mai palida, uscata, pielea mâinii,
pe ultimul pahar, tremura.

Cei din urma prieteni, baccilii, scânceau
lugubra melodie a ultimei toamne:
acompaniindu-i, gura mea, Doamne,
te înjura si ochii, dementi, râdeau.

Mercurul termometrului spart se scalda
în vinul închegat al ultimei nopti -
în sângele altei neîndurate morti.

Sfârsitul, îndepartatul sfârsit, zabovea
prin aluviunile coastelor rarite.

Ajuns în Franţa, Ben Corlaciu s-a descurcat extrem de greu, ajungând în 1975 să facă greva foamei pentru a-şi putea duce acolo familia. În cele din urmă, cu ajutorul prietenilor de acolo a început să scrie la Le Figaro şi are două emisiuni la România Liberă. Dar, după aceste emisiuni, îl urmăreşte securitatea şi în 1981 este împuşcat într-un metrou parizian.

bestkids.ro

Opera lui Ben Corlaciu:

Poezii:

  • Tavernale, 1941;
  • Pelerinul serilor, 1942;
  • Arhipelag, 1943;
  • Manifest liric, 1945 (Premiul Editurii Forum);
  • Moartea lângă cer, 1946;
  • Poeme florivore, 1972;
  • Starea de urgență, 1972;
  • Arcul biologic, 1974.
kalapod.net

Romane:

  • Moarta lângă cer, 1946;
  • Cazul doctorului Udrea, 1959;
  • Baritina, 1965.

Povestiri, nuvele:

  • La trântă cu munții, 1949;
  • Candidatul, 1950;
  • Timpii de aur, 1951;
  • Pâinea păcii, 1951.

Traduceri în limba română:

  • Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț.
Manifest liric

Oamenii spun că Europa e centrul de gra-
vitație al culturii.
Totuși, eu aș pleca spre Cape-Town sau,
în cel mai grav caz, oriunde în afara meri-
dianelor acestui continent.
De altfel oamenii sunt obișnuiți să se
creadă – fiecare-n parte – buricul Pămân-
tului.
Așa că negreșit realitatea trebuie să fie cu
totul alta.

O sticlă de vin, și încă una,
că venim dintre oameni iluștri și bogați
care ne-au spus că nu merităm să fim decât dezbrăcați
și cărora le este totuna
că dormim pe maidan, lângă o casă
cu șapte etaje și-o sevitoare țâfnoasă.

Astăzi am găsit niște bani
pe stradă – sau, dacă vreți, i-am furat;
însă n-am să mănânc, fiindcă scrie
undeva că n-am voie, deoarece-s deocheat
și-mi place să mă joc cu păduchi și țigani.

Mai adu, mai adu, mai adu,
și nu te uita c-am slăbit într-atât;
dacă vrei, poți să mă prinzi și de gât
ori să m-arunci triumfal sub tejghea,
numai adu o sticlă și bea,
ca și cum ai putea să-nțelegi
de unde venim și plecăm zile-ntregi.

Să nu-ți fie frică de moarte,
că nu te cunoaște și chiar de te-ar ști
nu ți-ar surâde și nu te-ar privi,
așa cum doar eu o cunosc și-o dezleg,
nebun, cum mă credeți, și prost,
de mi-e silă de mine, de voi și de câinele
pe care-l iubesc și care-mi curăță mâinile.

Vrei să bei cu mine sau nu vrei?
Îți pot arunca vinul din mila unei femei
care susține că ea
mă iubește și nu e cățea.

Cum plouă, privește cum plouă!
Hai, râzi ca și mine și treci
de te culcă sub masa cea nouă,
să nu-i simți țârâiala și brațele reci.

Venim dintre oameni și-i greu
să fii prăfuit și desculț și plouat;
hai, dormi până mâine, căci mâine
are să te șteargă câinele meu
pe care-l iubesc și îl bat.
bonami.ro

LUCIAN VALEA

 04 martie 1924 – 04 aprilie 1992

97 ani de la nașterea poetului și eseistului Lucian Valea.

Lucian Valea este poetul care a marcat profund generaţii întregi de elevi și numele cel mai pomenit de scriitorii botoșăneni. A fost un poet de atitudine, un spirit poetic de forţă, căruia posteritatea nu i-a fixat definitiv locul pe raftul întâi al poeziei.  

Pasărea

Am obosit sa te tot strig-
tu ar trebui sa vii nestrigata;
de cand te astept mi s-a facut frig
in absenta ta laudata.

Eu ti-am cladit cuib frumos,
de suflet si de sindrila
si-am aprins maduva sfintita de os
sa-l lumineze ca o festila;

apoi am inviat dintr-o moarte
cainele cel mai barbat,
in dintii lui sa te poarte
ca pe-un cucernic vanat.

Dar tu mereu te lasi asteptata
si trimiti doar cate-o aripa spre mine,
care-mi soseste in amurg impuscata
cu cele zece rubine.

E semn acesta, pasarea mea,
ca ai fost indragita de cei vanatori
si ca de-acolo ,din cea stea,
niciodata n-ai sa mai poti sa cobori.

Eu totusi, cu credinta, un timp
voi aduna aripile tale-mpuscate ,
pentru ziua cand voi putea sa le schimb
pe aripi de pasare adevarate
noriel.ro

Biografia lui Lucian Valea:

Lucian Valea s-a născut în satul Șanț, județul Bistrița-Năsăud. A făcut școala primară în Sângeorz-Băi, în perioada 1931-1935, iar studiile liceale la Bistrița, Cluj și Brașov, în perioada 1935 – 1943.

Lucian Valea a debutat literar în 1939, în revista clujeană „Tribuna”, cu poemul Tu n-ai murit. A desfășurat o bogată activitate publicistică. A scris pentru revista „Zarathustra” din Buzău, între 1940-1941.

Între 1941 și 1943, a inițiat, la Brașov, revista „Claviaturi. Caiet de poezie”, în care au apărut 14 numere. A colaborat la numeroase publicații, precum, „Amfitrion”, „Convorbiri literare”, „Iașul literar”, „Luceafărul”, „Revista Fundațiilor Regale”, „România literară”, „Steaua”, „Viața românească” ș.a. 

A publicat primul volum de poezie, Mătănii pentru fata ardeleană, în 1941, la Buzău.

Mătănii pentru fata ardeleană

Pentru tine, Fată Ardeleană,
Înfloresc garoafele în pagini
Și hangere, dure, de imagini
Te-ncrustează sufletului rană.

Dar apunge gându-n albe file
Și din lâna dorului te torc,
Inima, ceasornic, ți-o întorc -
Tu mai clară să te urci prin zile.

Fată Ardeleană împlinită,
Rod ce dă în pârgă ca harbuzul,
Naltă crești, ca vara cucuruzul,
Și te-nmlădii pururea râvnită.

Lasă-mă să beau din ochi cucută,
Stele iar îți tremură pe geană...
Bat mătănii, Fată Ardeleană,
Pentru dragostea neîncepută.

Alte cărți de poezie publicate în timpul vieții: Întoarcerea lângă pământ (Editura Tribuna, 1942); Întoarcerea lui Don Quijote (Editura Cartea Românească, 1972); Vocile (Editura Junimea, 1975); Singurătate în Ithaca (Editura Junimea, 1978); Groapa cu lei (Editura Dacia, 1979); Autoportret în timp (Editura Junimea, 1983) ș.a. Este și autorul câtorva studii despre George Coșbuc: Coșbuc. În căutarea universului liric (Editura Albatros, 1980); Pe urmele lui George Coșbuc (Editura Sport-Turism, 1986); Viața lui George Coșbuc (2 vol., Editura Timpul, 2001-2002).

Cartea

Vremii, poate-i semn;
Inimii, popas;
Anilor, îndemn;
Vieții mele, ceas.

Am zidit la ea ca-ntr-o cetate
Zi de zi, să-i crească împlinirea.
Și de-ascult, aud în vers cum bate
Inima, tânjind nemărginirea.

Zvonul ei coboară din furtuni
Unde gem viețile trecute,
Să împrăștie în gând minuni
Și blesteme-n răzvrătiri durute.

E-un hrisov pe care-l scriu cu sânge,
Mărturie dreaptă pentru mâne
Ce-i dacă visarea mi s-o frânge?
Graiu-mi dârz prin dânsa va rămâne

Rod să deie, ca în brazdă, holda...
Iară vremea de i-o fi căluș
Să țâșnească-n fila ei revolta
Tuturor spre marele urcuș.

Nu am scris-o din dorinți deșarte,
Și nici pentru glorie și aur;
Dorul țarinilor de departe
Mi-a fost, nevăzut, pe frunte laur.

Și slujindu-i versul, ca altarul,
În odăjdii de nădejde și dor,
I-am sorbit plinirile și harul
Cum ar soarbe ploaia, un ogor.

Râvna ei din ceasuri de revoltă
Nu-i decât ecou din vechiul val
Ce-l întărtă steaua-mi de pe boltă:
Steaua năcăjitului Ardeal!

Întoarcerea lângă pământ, de Lucian Valea

Conjunctură

Ești îndeajuns de norocos
dacă în cântecul tău
își face cuib o pasăre:
învață-mă să cânt - te roagă ea
și tu îi desenezi repede un portativ
pe care, în locul fiecărei note
pui câte-o lacrimă.

Ești îndeajuns de norocos
dacă inima ta
își face cuib într-o pasăre:
învață-mă să zbor - o rogi tu
și pasărea te preface mai întâi
în cenușă, apoi îți dă aripile ei!

Gropa cu lei, de Lucian Valea

carturesti.ro

În perioada 1942-1944, a fost redactor la „Gazeta Transilvaniei”, iar între 1945-1946, profesor la Năsăud.

Între 1945 și 1949, a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, și, în 1960, și-a luat licența.

În 1950, este arestat, pe motive politice, și condamnat la muncă silnică pe viață, dar execută numai 5 ani pe șantierul-penitenciar Onești-Baraj. După eliberare, între 1955-l956, a fost secretar al Filialei artiștilor plastici din Timișoara, metodist și profesor în același oraș și lector universitar la Bacău.

În 1963, ajunge profesor secundar la Darabani, iar peste trei ani, în 1966, este muzeograf la Muzeul Suceava.

vivre.ro

Revine la Darabani în 1967, unde este profesor până în 1969, când este numit director al Casei Județene a Creației Populare din Botoșani,  apoi director al Școlii Populare de Artă, până în 1971.

Între anii 1968 și 1973, a scris pentru „Clopotul” (Botoșani), semnând cu pseudonimul Valeriu Leonte.

Lucian Valea se stinge din viață pe 4 aprilie 1992, la Bistrița.

Opera lui Lucian Valea:

  • Mătănii pentru fata ardeleană, Buzău, 1941;
  • Întoarcerea lângă pământ, Brașov, 1942;
  • Întoarcerea lui Don Quijote, versuri, București, 1972;
  • Vocile, versuri, Iași, 1975;
  • Oameni pe care i-am iubit, amintiri, Iași, 1977;
  • Singurătate în Ithaca, versuri, Iași, 1978;
  • Groapa cu lei, versuri, Cluj-Napoca, 1979;
  • Coșbuc în căutarea universului liric. București, 1980;
  • Un lungan c-un geamantan, versuri pentru copii. București, 1981;
  • Autoportret în timp, versuri, Iași, 1983;
  • Pe urmele lui George Coșbuc, București, 1986.
elefant.ro

ALEXANDRU DEPĂRĂȚEANU

 25 februarie 1835 – 11 ianuarie 1865

Alexandru Depărățeanu a fost poet, politician și dramaturg român.

Depărățeanu nu este un epigon, dimpotrivă, el este primul care cristalizează literar anumite tendințe care există în aerul timpului, cu acea prospețime pe care o asigură uneori tinerețea.

Biografia lui Alexandru Depărățeanu:

Alexandru Depărățeanu, născut la Deparați, județul Teleorman, (de unde era tatăl său, moşierul Petrache Depărăţeanu). A studiat o vreme în ţară, la şcoala din Roşiorii-de-Vede, unde l-a avut de dascăl pe ardeleanul V. Urzescu, autor al unei compilaţii de modele de epistolar. După aceea, a urmat clasele III-IV la Sf. Sava.

Și-a făcut studiile în România și apoi în Franța, la Paris. Implicat în politică, a ajuns deputat în Camera care a urmat după lovitura de stat din 1864, dar a murit la scurt timp după aceea.

În 1861, pe lângă drama Grigore-Vodă, a publicat o colecția de poezii Doruri și amoruri. Criticii literari consideră că, deși avea talent, nu a ajuns decât în faza de imitație a maeștrilor săi, printre care posibil Ion Heliade-Rădulescu, dar mai ales francezi. Influența acestora este evidentă în vocabularul întrebuințat, plin de neologisme care nu s-au păstrat și care îi fac versurile greu de înțeles pentru cititorul contemporan.

Citită astăzi, poezia lui pare îmbibată de neologisme neasimilate (în special franțuzisme și italienisme) :

"... Și bellă, grațioasă, ca astra tremurândă
Ce spuntă-ntâi pe ceruri, era Ella de blândă,
Din ochii ei azurul tot sufletul răpea,
Din buza-i toată vorba „amor, amor” zicea. ..."
vivre.ro

Depărățeanu este cunoscut astăzi mai ales prin „Vara la țară”, poezie postumă și care a ajuns de notorietate prin parodia lui George Topîrceanu „Al. Depărățeanu: Vara la țară…”, din ciclul Parodii originale (1916).

Vara la țară

"Locuința mea de vară
E la țară:
Acolo eu voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare
De parfum și de amor.

Acolo e fericirea
Și iubirea
Traiului patriarhal;
Viața ce aci s-ascunde
Curge-n unde
Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile
Dalbe zile
De Cuptor și Cireșar,
Ca pe niște surioare
Pe fecioare
Din colibi le chiam-afar'.

Și ca roiul de albine
Pe coline,
Pe vâlcele, pe câmpii,
Toată ziua mi se-ncură
Și murmură
Copilițe și copii! ..."

El are, pe lângă această poezie Vara la țară (nu Viața la țară, cum greșit apare în dicționare) și un poem, Ciocoii vechi și ciocoii noi, apoi o piesă scrisă în 1853 și publicată postum, o comedie în IV acte și un tablou despre care se presupune că e o localizare, adică o traducere adaptată, cu multe porțiuni reușite, și că personajul principal se numește Gulică, ca eroul lui Arghezi din Cimitirul Buna-Vestire. De altfel, piesa amintește ca ton, structură și vocabular de Chirița în Iași a lui Alecsandri, care-l precedă cu 3 ani. Aceste lucruri m-au condus la o definire (de uz propriu, fără alte pretenții) a noțiunii de „carte de raftul doi„: cartea care nu există în sine, ci numai prin alții. Fie că preia de la alții, fie că anticipează pe alții, cartea nu pare a aminti de sine însăși, e venită ori prea devreme, ori prea târziu, e în contratimp cu memoria literară.

Publicațiile lui Alexandru Depărățeanu:

  • Doruri și Amoruri de Alessandru Deparațianu, Bucuresci, Typographia Naționale a lui St. Rassidescu (tipărit cu grafia intermediară chirilico-latină), 1861;
  • Ciocoii vechi și ciocoii noi, broșură de opt pagini, 1861;
  • Grigore-Vodă (dramă), 1864.

Reeditări:

  • Alexandru Depărățeanu – Scrieri, 564 p., colecția Restitutio, Editura Minerva, București, 1980
noriel.ro

MIHAIL SĂULESCU

23 februarie 1888 – 30 septembrie 1916

133 ani de la nașterea poetului și dramaturgului, Mihail Săulescu.

Mihail Săulescu este un scriitor al cărui sacrificiu i-a impresionat pe contemporani. Autor de versuri, teatru și articole de opinie, Mihail Săulescu a fost un nume de care s-au legat multe speranțe. O dovedesc și edițiile interbelice ale volumelor sale, fiecare elogiindu-i talentul și idealismul.

Aeternitas

Un car cu boi, un popă, coşciugul, o bătrână
Şi seara ce coboară, pe toate 'ncet stăpână —
Cum soarele se lasă, îngălbenit şi pal,
Privind în urmă lumea din coama unui deal.

Atât... E tot ce poate să 'nsemne-o îngropare!
Pe nas îngână popa o rugăciune, — arare.
Bătrâna plânge 'n poală şi boii merg la pas,
Încet, cu gândul poate c'aproape-s de popas...

Atât! Se lasă satul în urmă, pe o vale,
Şi nu-i de plâns nimica, şi nu-i nimic de jale,
Un car cu boi, un popă, bătrâna, un coşciug —
Trag boii 'n jug nainte, aşa cum trag la jug...

Şi soarele se lasă domol în asfinţit
Aşa, ca 'ntotdeauna când ziua-i pe sfârşit...
Trei plopi înalţi deoparte, la margine de drum,
Şi 'ntind în lături umbra... Pe mirişte e fum...

Doar popa dacă 'ngână o rugăciune 'n gând,
Bătrâna dacă plânge oftând din când în când,
Pricepi că 'n lumea asta tot e prilej de dor,
Deşi în fire toate-şi urmează cursul lor...

Biografia lui Mihail Săulescu:

Mihail Săulescu a cultivat o poezie cu tematică citadină, simbolistă. A scris și drame de factură expresionistă, dintre care cea mai cunoscută este Săptămâna luminată.

Născut în 1888, Săulescu începe să scrie pe fondul unei cunoscute dispute în literatura noastră, de la începutul secolului XX. Este rivalitatea dintre simboliști (sau moderni) și sămănătoriști (sau neoromantici, tradiționali), în fond o actualizare a binomului tradițional vs. modern, care structurează cultura română în secolele XIX-XX.

babyliss-romania.ro

Mihail Săulescu este un poet neoromantic atras de procedeele moderne – o pendulare care se observă în special în volumele sale de poezii, Versuri, din 1906. Imediat de la apariția volumului cu poezii minore, considerate așa de autor,acesta le reneagă subit și luptă pentru distrugerea tuturor exemplarelor cărții. Volumul ar fi avut o copertă realizată de artistul plastic Eduard Săulescu, fratele poetului. Și, în special, în volumele de poezii Departe…(1914) și Viața (1916), ambele tipărite la București.

În mine

Aş vrea să am puterea să mă desfac pe mine,
Să pot vedea odată ce am şi cine sunt,
Să pot să văd în noaptea adânca ce-i în mine,
Mai viu, mai clar, mai bine.

Tăcerea ce mă are să-nvie-ntr-un cuvânt
Aş vrea să am puterea să mă desfac pe-o masă,
Ca un chirurg ce, poate, în basme numai e !
De multe ori imi pare că firea mea mă lasă
Şi-adeseori îmi pare că pot vedea orice...
Ce groaznică faptura mi-apar eu câteodată !
În mine nu e unul — în mine nu-s doar eu,
În inimă, în suflet, un altul mi s-arată,
Şi gândul mă munceşte neîndurător mereu !
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară,
Duioasă, care plânge când n-are ce visa.
Mi-e inima o tristă şi palidă fecioară
Pe care-o stea, un cântec, un zvon o înfioară
Cum stă şi-aşteaptă parcă într-una altceva
Iar sufletul îmi este un cititor în stele,
Un mag din alte vremuri, un rătăcit de-acel
Ce-şi află-un rost în lume umblând cu ochii-n stele.
Tu nu pricepi ce poate-a găsit vreodată-n ele
Doar simţi că lucruri triste adesea poartă-n el.

Acest balans al poetului se observă în poeziile sale:el este, de exemplu, un experimentator al rondelului în „Rondelul vieții” (fără îndoială, pe urmele lui Macedonski), dar scrie și despre „Durerea lui Faust”, în spirit romantic. Apoi, descoperă un oraș amorțit de intemperii, cu „cer de plumb”, un oraș cu „străzile ce furnică de lume”, „ulițe cu fabrici zgomotoase”, cu „piețele mizerie de lume” („Cei singuri”). În citadinismul său înalță o odă „Capitalei”, într-un amplu poem narativ, în care Bucureștiul este un „oraș cu străzi înguste și cu femei frumoase”, înconjurat de apa „neagră” a Dâmboviței. Ici și colo se dedă unor venerații, cum ar fi cea pentru „femeia mea, o! pâinea mea cea de totdeauna”. Pe de altă parte, poetul este atras de simbolurile romantice sau mitologice. Îl invocă pe Iuda, eminescianizează, afirmându-se drept un poet al universului interior.

Durerea lui Faust

« Ştiu eu?... Poate că 'n clipa asta,
Nu ştiu nimic din câte ar trebui să ştiu!

« Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,
Şi mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o ştie,
Dece le face veşnic spre ţărmuri ca să vie,
Dece le face veşnic să spumege în soare,
De-apururi neoprite şi veşnic călătoare !...
Ce ştiu acum, nu este cu-adevărat ce ştiu?
Ce văd pe ceru' albastru — înmărmurit pustiu —
Ce văd în floarea asta ce tremură în glastră,
În valurile care frământă marea-albastră,
În Firea necuprinsă, cu mii şi mii de forme,
Tot ce e sub puterea acestei vieţi enorme, —
Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
Ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârşi ?...

Şi toată lumea asta enigmă poate n'are;
Ci este-aşa cum este — nemărginită, mare,
Iar tu, o! biete suflet, tu eşti atât de mic,
Că nu pot şti nimic, —
Că tot ce ştii şi câte vei şti de-aci 'nainte —
Va fi ca o poveste ce pururea te minte.

...Dar cine-mi puse oare otrava asta'n mine,
A veşnicei iluzii, a veşnicului dor
Să pot să dau deoparte cernitul văl ce ţine
Ascuns al zeei Isis obraz, de cei ce vor
Ca să-i privească faţa de moarte dătătoare?
O ! ce mă 'ndeamnă oare —
Spre ţărmuri neştiute, spre ne 'nţeles mereu?
Dece aleargă'ntr'una nebun sufletul meu? ...

În 1911, la Orăștie, și, ulterior, în 1922, la Cluj, Mihail Săulescu, alături de Ion Agârbiceanu, Aron Cotruș, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Alexandru Ciura, intră colaborator la revista literară ilustrată Cosânzeana.

Haina militară l-a atras dintotdeauna. Tatăl său, maiorul Nicolae Săulescu, i-a oferit acest exemplu, dar s-a și împotrivit atunci când a fost cazul. De pildă, în campania din 1913, a celui de-Al Doilea Război Balcanic, pentru care tânărul literat era pregătit să se înroleze. Cere să fie trimis pe front, dar se opune tatăl, cu grija specifică părinților, și îl demobilizează din regimentul 21 infanterie.

În 1914, apare volumul de poezii Departe. Solitudinea citadinului, spleenul și tristețea se împletesc cu dorința evadării în necunoscut. Mai târziu, în 1916, îi apare volumul Viața, care conține poeme orientate spre o filozofie a acțiunii, a revoltei împotriva mizeriei.

În campania din 1916 se înrolează însă imediat, de îndată ce România declară război Austro-Ungariei, la 27 august 1916, pornind spre câmpul operațiunilor în regimentul 46 al Diviziei IV. Pe 30 septembrie 1916, cade eroic pe frontul de la Predeal.

libris.ro

Ultimele sale poeme, gândite probabil în uniformă, sunt contaminate de atmosfera războiului. Este emblematică „Războiul”, din volumul din 1916, care începe în spiritul dorinței naționale:

Războiul

„trec batalioanele spre munte,
Și peste munți, și peste ape (…)

cu muzici și cu arme, drapele și fanioane,
Înaintați senine și largi batalioane (…)

În noile hotare”

Dar, în același timp, viața individuală i se pare consumată. în „Nevroză” spune:

Nevroză

„Parc-am trecut prin viață de zeci de mii de ori!
Parc-am trăit, cu unul, în zeci de mii de inși!
Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori! –
Parc-am suit toți munții, prăpăstioși și ninși!”

Întotdeauna prevalează lupta și atmosfera ce o precede poezia „Anonimii”, cu refrenul „Stan-Bran, Stan-Bran, Stan-Bran”, reprezintă o trimitere la jertfa anonimă pentru patrie. În „Morții de acum” se cântă „ideea românească”:

cartepedia.ro

Morții de acum

„În Europa-aceasta, în rele-mbătrânită,
Ce mână a zvârlit aceiași frați
Să se sfâșâie-n lupte cu inima-mpietrită,
Sub patru regi și împărați?”

În același timp cu explorarea temelor simboliste (orașul, călătoria, spleenul), Mihail Săulescu scrie teatru. Drama, într-un act, „Săptămâna luminată” sau piesele „Călătorii” (poem dramatic) și „În fața mării”.

Săptămâna luminată” a fost reprezentată pe scenă și publicată în volum postum, în 1921, fiind considerată de prietenii săi o capodoperă. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sorbul, Victor Eftimiu ș.a.m.d. o apreciază în mod deosebit. Piesa este jucată la Național, în stagiunea 1921–1922, și, doi ani mai târziu, la Grosses Theater din Berlin. Peste mai bine de 30 de ani, poetul Eugen Jebeleanu, alcătuitorul unei ediții de Opere (1947), îl considera „unul dintre cei mai mari dramaturgi ai noștri”.

Piesa este modernă în adevăratul înțeles al cuvântului, cu personaje generice, după modelul expresionismului german, Bolnavul, Femeia, Bătrâna, Paznicul. Un subiect atroce: un fur de la sat trage să moară, fiind rănit, și se duce acasă la mama sa. Sub influența unei vrăjitoare, mama îl va ucide, pentru că era ultima zi a „săptămânii luminate”, când se zice că sufletele răposaților se duc la ceruri.

noriel.ro

În 1937, în revista Convingeri literare sunt analizate opere de-ale lui, iar în 1947, apare în colecția Scriitori români uitați, sub îngrijirea lui Eugen Jebeleanu, volumul Opere de Mihail Săulescu, selecție reprezentativă pentru întreaga creație a autorului.

Iulie

Un drum de țară lung,
Din loc în loc,
Fantastice troițe,
Sub soarele de foc,
Și-ntind schiloade brațe obosite
De arșița de iulie chinuite.

Noi mergem amândoi pe drumul lung,
Dar de căldură nici nu mai simțim,
O! nici de unde am pornit,
Dar mai ales nici unde ne oprim,
Vom merge-așa
La nesfârșit,
Printre troițe schilodite
De ploaie și de vânt,
De soare și căldură.

Vom merge-așa, mereu, pe negândite,
Cu trupurile tot mai obosite,
Vom întâlni un han, departe, poate,
Ori poate o fântână,
Dar ce ne pasă?
Mergem -
Și arșița ne-apasă,
Și poate arșita ne mână
Spre-un han, departe, ori către o fântână;
Deși doar altceva ne-o fi făcut
Să mergem pe un drum tăcut
Și plin de-atâta soare,
Care ne arde, care ne dogoare.

Ne ducem legănându-ne greoi,
Cu gândurile moarte-n noi,
Cu trupurile obosite,
Ca și troițele ce par,
Pe drumul înălțat pe nesimțite,
Că suie fiecare un calvar.

Împrejurările exacte în care a murit poetul nu se cunosc nici azi”, relatează Jebeleanu în ediția sa. „Se știe doar că – prevăzând o zi de luptă grea – comandantul companiei din care făcea parte Săulescu, vrând să-l scoată pe poet din linia de foc, i-ar fi ordonat să ducă un raport la Divizie. «E atât de frumos!», ar fi exclamat Mihail Săulescu, privind primejdioasele jocuri luminoase ale grenadelor și ale obuzelor ce explodau – și s-a rugat să fie lăsat acolo, în tranșee. Când ofițerul, într-un târziu, avu răgaz să privească în juru-i, îl zări pe nefericitul poet, moale și cald încă, cu ochii pe jumătate închiși și cu zâmbetul neșters pe buză, ca în luminișul unei supreme inspirații”. O inspirație pe care eroul Mihail Săulescu a căutat-o mai mult decât poetul Mihail Săulescu

Ziua în care a căzut nu se știe nici astăzi precis, dar majoritatea biografilor sunt de acord că poetul a murit în luptele de la Predeal, la finalul lunii septembrie 1916

elefant.ro

Poezii și proză – Mihai Săulescu:

  • Aeternitas;
  • Aseară;
  • Cânta o caterincă;
  • Cei singuri;
  • Celei aşteptate;
  • Cuiburile;
  • Durerea lui Faust;
  • E secetă;
  • Et nunc et simper;
  • Excelsior;
  • Fără nume;
  • În mine;
  • În Pacific, departe;
  • În port,
  • Întuneric;
  • Iulie;
  • Nevroza;
  • Orașul;
  • Pe strada asta tristă;
  • Postumus;
  • Presimțire;
  • Un vers răzleț;
  • Unei trecătoare.

Dacă vrei să citești toate poeziile lui Mihail Săulescu, accesează linkul http://poetii-nostri.ro/mihail-saulescu-autor-110/.

gunnars.ro