Arhive etichete: Personalități românești

MATEIU I. CARAGIALE

25 martie 1885 – 17 ianuarie 1936

136 ani de la nașterea primului fiu al dramaturgului român, Ion Luca Caragiale, Mateiu I. Caragiale.

Biografia lui Mateiu Caragiale:

Mateiu Ion Caragiale s-a născut la București, fiul lui Ion Luca Caragiale și al Mariei Constantinescu, funcționar la Regia Monopolurilor Statului. La 33 de ani, Caragiale, tatăl, s-a împrietenit cu Maria Constantinescu, și, după primul an de relație, se naște Mateiu, pe care Caragiale îl recunoaște și se asigură că nu îi lipsește nimic, dar nu se căsătorește cu Maria.

În anul 1889, I. L. Caragiale se căsătorește cu Alexandrina Burelly și își aduce fiul în noua familie.

În perioada 1892-1902, este înscris la Școala primară de băieți, Nr. 6, “Petrache Poenaru” din București. Studiază în continuare la colegiul Sf. Gheorghe, al cărui director este Anghel Demetriescu. Din timpul acesta datează temeinica sa inițiere istorică și heraldică.

Tot în perioada asta, cunoaște oamenii din jurul lui Anghel Demetriescu, și anume, Delavrancea, arhitectul Mincu, dr. C. Istrati și N. Petrașcu.

În adolescență, Mateiu își descoperă pasiunea pentru heraldică și pentru genealogie. Își căuta strămoșii pe care îi credea aristocrați. Pornind de la faptul că soția bunicului său pe linie paternă, o înaintașă cu care el însuși nu avea nici o legătură de rudenie a fost fiica negustorului grec Luca Kiriac Karaboas, Mateiu a făcut un salt ciudat peste secole în urma căruia a integrat-o în familia nobiliară Karabetz de Nagy-Buny, amintită în cronicile medievale.

Se distanțează treptat de tatăl său, deși acesta voia să se ocupe de viitorul lui.

La 17 ianuarie 1936, în București, Mateiu Caragiale se stinge din viață la vârsta de 51 de ani.

Placheta de versuri Pajere a apărut postum, chiar în anul morții poetului. Aproape toate poeziile apăruseră în timpul vieții scriitorului ca mare parte a romanului Sub pecetea tainei. Textele sale heraldice, documentate și dezvoltate și însemnările istorice erau destinate uzului personal și n-au fost puse în valoare de scriitor.

„Reacționar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veșnic cârtitor, în fine, o conștiință de boier de țară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole, care, firește, nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici si supuși”. A locuit împreună cu soția sa mai în vârstă cu 25 de ani, Marica Sion, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici, în casa de la nr. 9a. Odată cu căsnicia, a intrat și în posesia unei moșii la Sion (Fundulea), cu un conac la care avea satisfacția de a-și înălța în 1928 propriul steag cu blazon având culorile de bază („coup vert sur jaune”) din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoșii săi aleși.

Fragment din „Remember”, la Teatrul Național din Timișoara

Fără a avea complexitatea inextricabilă a operei Craii de Curtea-Veche, povestirea Remember, adevărată artă poetică, reprezintă punctul cel mai de sus al esteticii mateine. Plasată într-un cadru cosmopolit (Berlinul de la începutul secolului trecut), acțiunea este învăluită într-o atmosferă occidentală, cu aluzii livrești și mondene, legate de cele mai subtile aspecte ale decadentismului european. Dacă pentru omul normal masca este un mijloc de adaptare, pentru decadent – inadaptabil prin definiție – masca reprezintă un semn al excepției, o mărturisire plastică a ființei posedate de frumos.

„Remember” este o narațiune cu aspect de pastișă foarte personală. Are un stil greu. Tablou tipic al unui Berlin – Sodomă, cu canale suspecte, fântâni, păduri seculare, miros de trandafiri, locande neerlandeze unde se beau rachiuri cu mirodenii de Jawa și Antile, este de fapt portretul în tonuri fantastice al unui tânăr aristocrat englez, Sir Aubrey de Vere, efeminat, care umblă noaptea prin Tiergarten, îmbrăcat ca femeie, sau foarte fardat și într-un extravagant frac albastru, în amândouă ipostazele recognoscibil prin șapte inele cu șapte safire de Ceylon. Numele eroului poartă gândul întâi la Lenore de Edgar Allan Poe, apoi mai exact la Sir Aubrey de Vere (1788-1841), dramaturg romantic.

Romanul Craii de Curtea-Veche a avut de la început admiratori fanatici, ceea ce la un examen superficial nu s-ar explica. Titlul vine de la o anecdotă publicată de I. L. Caragiale, unde se explică originea expresiei „crai”.

În 1904, începe la Berlin studii de drept pe care le abandonează.

În 1906, urmează dreptul la București, pe care nu îl termină, și, în paralel, dă examene la Universitate (până în 1909), iar în 1907, se îmbolnăvește și se întoarce la Berlin.

În 1912, publică, prin grija lui Ion Luca Caragiale, în Viața românească, primele poezii: Clio, Laudă cuceritorului, Prohodul războinicului, Noapte roșie, Călugărița, Boierul, Aspră, Înțeleptul, Cronicarul, Domnița, La Argeș, Trântorul și Curțile vechi. În aprilie, se duce cu tatăl său, la Dragosloveni, la Vlahuță (conform scrierilor sale), iar Panait Cerna îl felicită pe Ion Luca Caragiale pentru poeziile fiului său, aparute în Viața românească.

La Berlin, moare lui I. L. Caragiale, și Mateiu asistă la înmormântare.

În 1913, publică în Viața românească poeziile: Grădinile amăgirii, Întoarcerea învinsului și Mărturisire. Primește brevetul și medalia “Bene Merenti“. clasa I.

Din octombrie până în ianuarie 1914, este șef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice (ministru: Al. Bădărău).

În 1916, publică în Flacăra, poezia Dregătorul și începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche, pe care o finalizează în 1928.

Întâmpinarea crailor

… au tapis-franc nous étions réunis. L. Protat
“Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi. Noaptea mă apuca în așternut. Pierdusem răbojul timpului. Aș fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace. Aţipii iarăși, dar pentru scurtă vreme. Sărăcia de epistolă se înfiinţa din nou, însoţită de cruda lumină a unei lămpi. Mișelul de postaș găsise de cuviinţă să mă iscălească cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscător. Urăsc scrisorile. Nu știu să fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericită. Am groază de scrisori. Pe atunci le ar- deam fără să le deschid. Asta era soarta ce o aștepta și pe noua sosită. Cunoscând scrisul, ghicisem cu- prinsul. Știam pe de rost nesărata plachie de sfaturi și de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane că nu mă mai înduplecam să purced odată. Și, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfânta sa pază. …”

Fragment din Craii de Curtea-Veche

În perioada 1919 -1921, devine șeful Biroului Presei din Ministerul de Interne, iar în 1923, se căsătorește cu Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion.

În anul 1921, îi apare povestirea Remember, în revista Viața Românească. Din 1916, începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche Cartea apare la editura Cartea Românească în 1929.

În 1924, publică povestirea Remember la Editura „Cultura națională“.

În 1925, lucrarea Antologia poetilor de azi de L. Pillat și Perpessicius, vol. I, cuprinde un portret al lui Mateiu Caragiale și dă, pentru prima dată, titlul volumului de versuri ce va apărea peste 11 ani: Pajere. În antologie se tiparesc poeziile: Boierul, Trântorul și Curțile vechi.

În perioada, 1926 – 1928, se tipărește, în revista Gândirea, romanul Craii de Curtea-Veche.

În 1927, pentru a treia oară (primele două variante s-au pierdut), începe redactarea unor „pagini de jurnal“, diferite de cele dinainte „prin totala absență a vreunei preocupări literare“. Aceste note, întemeiate pe fapte și reacțiuni, le scrie „numai pentru sine“.

Un an mai târziu, este hotărât să intre în diplomație și întreprinde un drum la San Remo, pentru a-l întâlni pe Nicolae Titulescu, ministru de externe. Se oprește la Triest, apoi trece prin Lombardia. Vizitează cimitirul din San Remo, unde e înmormântată, din 1907, Eliza Sion, mama soției sale. Este primit în audiență, la hotelul Miramare, de Nicolae Titulescu, iar la întoarcere, se oprește la Milano, vizitează din nou Triest, apoi pleacă spre țară.

În 1929, apare, editat de „Cartea românească“, romanul Craii de Curtea-Veche. În Agendă notează faptul că, în februarie, începe să lucreze la romanul Sub pecetea tainei, iar în octombrie la Soborul (Școala) țațelor. În același an, la 1 mai, primește premiul Societății Scriitorilor Români (SSR). Începe să lucreze la Sub pecetea tainei.

În 1930, publică în Gândirea un prim fragment din romanul Sub pecetea tainei, rămas neterminat. Publică și alte fragmente până în 1933. Își alege emblema cave, age, tace (ferește-te, lucrează, taci), pe care o introduce și-n stema armelor sale.

După trei ani, în 1933, Mateiu Caragiale se înstrăinează treptat de literatur, tot mai interesat, cum reiese din Jurnalul său, de o reformă radicală a vieții sale. Definitivează două lucrări de heraldică, În chestia unei aberații și O contribuție heraldică la istoria Brâncovenilor, ultimul studiu fiind o adevărată proză artistică.

În 1934, la București, are „o teribilă criză morală. Starea mea de spirit e probabil aceea a oamenilor care-și simt sfârșitul apropiindu-se și nu mai trag nici o nădejde” conform însemnărilor sale.

În 1935, la Sion (Fundulea), se ocupă de lucrările agricole. Însemnări despre astfel de lucrări face pentru toți anii, între 1928 și 1935. Proiectează o monografie despre contele von Hoditz, care-l atrage prin extravaganță și artificiu.

La 17 ianuarie 1936, în București, Mateiu Caragiale se stinge din viață la vârsta de 51 de ani.

Fragment din „Remember”, la Teatrul Național din Timișoara

TRAIAN COȘOVEI

Lasă un răspuns

24 martie 1921 – 17 iulie 1993

100 ani de la nașterea poetului, prozatorului și reporterului român, Traian Coșovei.

Traian Coșovei, un adept al realismului socialist, este cunoscut pentru că a scris reportaje și memorii de călătorie pozitive din călătoria sa către Uniunea Sovietică și pentru că l-a comparat pe Nicolae Ceaușescu cu Bardul național, Mihai Eminescu.

Biografia lui Traian Coșovei:

Traian Coșovei s-a nascut în comuna Somova, jud. Tulcea, fiul Anei, nascută Oprea și al lui Ion Coșovei, pescar. Este cunoscut ca tatăl lui Traian T. Coșovei.

În 1943, și-a facut studiile liceale la Tulcea, ca bursier. Licențiat al Facultății de Litere și Filosofie – Universitatea din București, în perioada 1943 – 1947. A lucrat în agricultură și piscicultură, apoi ca profesor și redactor. S-a afirmat ca prozator, poet, reporter, spațiul predilect al scrierilor sale fiind Dobrogea și, în special, Delta Dunării.

A debutat în 1946, în revista „Lumea” a lui George Călinescu, cu poemul Femeia din camera obscură.

În 1950, a avut debutul editorial cu nuvela La taliane, inspirată din viața pescarilor de pe mare.

Debutul editorial în poezie, l-a avut în 1962, cu volumul Oceanul. A colaborat la „Gazeta literară”, „România literară”, „Viața militară”, „Tribuna” – Cluj – Napoca, „Familia”, „Flacăra”, „Scânteia”, „Tomis”, „Dobrogea Nouă”, „Scânteia Tineretului“, „Tânărul scriitor”, „Viața Românească”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „România literară”. Prezent cu poezii în culegeri, antologii : Pământ etern (București, Minerva, 1982, p. 300-302) , Ca o vatră limba noastră. Poeme dedicate limbii române (București, Editura Eminescu, 1982, p.91) , Râul, ramul (Din poezia română contemporană) (București, Editura pentru literatură, 1967, pp.44-45 ), Poezia română contemporană (București, Editura pentru literatură,1964, p.298).

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 1955 a primit premiul Al. Sahia al Academiei Române, pentru volumul de reportaje Uriașul preludiu.

Traian Coșovei a murit la 16 iulie 1993, și a fost înmormântat în satul său natal. Școala cu clasele I – VIII din Somova îi poartă numele.

Opera lui Traian Coșovei:

Volume publicate:

La taliane. Nuvelă. București, E.S.P.L.A., 1950, 52 p;
Prietenie. Reportaje. București: Editura Tineretului, 1951, 160 p.;
Împărații vânturilor. Reportaje. București: Editura Tineretului, 1954, 120 p.;
Sub cerul liber. Reportaje. București: Editura Tineretului, 1954, 39 p.;
Uriașul preludiu. Reportaje. București: Editura Tineretului, 1955, 310 p.;
Farmecul genezei. Reportaje. București: Editura Tineretului, 1956, 416 p.;
Dimensiuni. Peisaj sovietic. București: Editura Tineretului, 1957, 119 p.;
Dobrogea de aur. Reportaje. București: Editura Militară, 1958, 119 p.;
Cântec să crească băiatul. Povestiri. București: Editura Tineretului, 1959, 388 p.;
Semnul din larg. Reportaje. București: Editura Tineretului, 1960, 334 p.;
Oceanul. Poeme. București: Editura pentru Literatură, 1962, 168 p.;
Râul porni mai departe. Nuvele. București: Editura tineretului, 1963, 264 p.;
Stelele dimineții. Reportaje. București: Editura pentru Literatură, 1964, 311 p.;
Firul de iarbă. Povestiri. București: Editura Tineretului, 1965, 264 p.;
Tânărul meu Ulise, roman. București: Editura pentru literatură, 1966, 360 p.;
Pe urmele voastre. Poem. București: Editura Tineretului, 1967, 84 p.;
Când mă grăbeam spre mare… Poeme. București: Editura pentru literatură, 1967, 142 p.;
Informația ereditară. Versuri. București: Editura Tineretului, 1969, 215 p.;
Prietenă cu focul și cu apa. București: Editura pentru Literatură, 1962, 439 p.;
Odă zilnică. Reportaje. București: Editura Eminescu, 1970, 256 p.;
O colibă sub fereastra ta. Roman. București: Editura Albatros, 1971, 416 p.;
Fata cu părul lung. Reportaje. București: Editura Albatros, 1972, 272 p.;
Laudă fluviului. Poeme. București: Editura Eminescu, 1974, 128 p.;
Mai fericiți decat Ulise. Reportaje. București: Editura Cartea Românească, 1974, 336 p.;
Tuturor drumurilor… Poeme, București: Ed. Cartea Românească, 1974, 204 p.;
La țărmul cu lună. Versuri. București: Editura Cartea Românească, 1977, 280 p.;
Dobrogea de aur. Oameni și locuri. București: Editura Eminescu, 1978, 415 p.;
Farmecul genezei. Reportaje. București: Editura Albatros, 1979, 332 p.;
Să mai văd o dată Lotru. Reportaje. București: Editura Albatros, 1982;
Tropaeum Traiani. Poem. București: Editura Eminescu, 1982, 152 p.;
Banchetul Toamnei. Versuri. București: Editura Cartea Românească, 1984, 320 p.;
Când cerul se schimbă. Poeme. București: Editura Eminescu, 1987, 139 p.

Primăvara noastră

Bântuie la noi
o primăvară
că pe cine-l
prinde
singur –
îl doboară!

din volumul Când mă grăbeam spre mare

text-align-justify has-normal-font-size”>Cărți și articole în alte limbi:

Le Delta du Danube. Préface de Mihail Sadoveanu. Légendes de Traian Cosovei. București: Editura de limbi străine, 1956, 96 p. cu ilustr.; și în limbile engleză și germană;
Le signal du large. În: La Roumanie d’ aujourd’hui, nr.3, 1970, pp. 37 – 40. și în limbile germană și engleză;
Sumpfseen in flammen (Ardeau baltile). București: Editura Tineretului, 1964, 180 p.;
Vajudó Természet (Farmecul genezei). București: Editura Tineretului, 1959, 202 p. + 8 f. ilustr.

ALEXANDRU D. XENOPOL

Lasă un răspuns

23 martie 1847 – 27 februarie 1920

174 ani de la nașterea lui Alexandru D. Xenopol.

A. D. Xenopol a fost un istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român. Este autorul primei mari sinteze a istoriei românilor. S-a distins și ca un filozof al istoriei de talie mondială, fiind considerat printre cei mai mari istorici români, alături de elevul său, Nicolae Iorga. A fost profesor de istorie la Universitatea din Iași și membru al Academiei Române.

Biografia lui A. D. Xenopol:

Alexandru Dimitrie Xenopol s-a născut la Iași, fiind fiul lui Dimitrie Xenopol, care ar fi fost de origine anglo-saxonă. Iată ce spunea chiar Alexandru D. Xenopol: „Sunt născut în 23 martie 1847 în Iași, mahalaua Păcurari în niște case de zestre ale mamei mele… Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea din o veche familie anglo-saxonă, după tată Brunswick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl generalului Carol Scheleti, care-i dădu numele de Dimitrie și-i schimbă tot odată și familia din Brunswick în Xenopol, adică „fiul străinului”.”—Alexandru D. Xenopol, Istoria ideilor mele

Iacob Negruzzi și Neagu Djuvara menționează ipoteza originii evreiești a tatălui lui Xenopol, Dimitrie Xenopol, care era supus britanic și grec și de religie protestantă.

Dimitrie Xenopol a lucrat ca dragoman (traducător) în serviciul Consulatului Prusiei în Moldova, apoi ca profesor privat al copiilor banului Iordache Ruset la Bacău, ca administrator al unui internat și director de penitenciar la Iași. Mama istoricului, Maria (născută Vasiliu), era de origine greco-română. Soții Xenopol au avut șase copii: Alexandru, Filip, Maria, Nicolae, Lucreția și Adela.

În perioada 1867 – 1871, după absolvirea liceului în orașul natal, și-a completat studiile universitare de filosofie, drept și istorie, culminând cu obținerea doctoratului în drept la Berlin și a celui în filosofie la Giessen, în același an, 1871. În ambele sale lucrări de susținere a disertației de doctor, Alexandru Xenopol se arată a fi un adept al modelelor de drept, filozofice și istorice propuse de savanții germani.

Cu ocazia împlinirii a patru secole de la ctitorirea Mănăstirii Putna, s-a hotărât ca această aniversare să fie marcată de ample acțiuni religioase și culturale. Cu trei săptămâni înainte de prăznuire (care trebuia să aibă loc la 15 august 1870) a început războiul franco-prusac, Imperiul Austriac (de care aparținea și Bucovina) fiind în alertă. Din acest motiv „Comitetul central pentru serbarea de la mormântul lui Ștefan cel Mare, față cu situațiunea actuală critică, a decis amânarea festivității pe 15/27 august 1871”.

La 20 iunie 1871, Comitetul de organizare a serbărilor de la Putna, întrunit la Viena, a inițiat un concurs pentru cel mai bun discurs festiv care se va ține, de către un student, la mormântul marelui voievod, cu prilejul serbării. Discursul trebuia să îndeplinească mai multe condiții: să nu fie prea lung, să fie scris într-un limbaj accesibil, să se refere în special la „rolul istoric național al lui Ștefan cel Mare” și „să nu facă aluziuni intenționate la împrejurările politice de azi”. O comisie formată din Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi și Vasile Pogor urma să decidă care era cel mai bun discurs. Concursul a fost câștigat de Alexandru D. Xenopol, pe atunci student la Berlin ca stipendiat al Societății „Junimea” din Iași.

La 25 iulie, Xenopol îi scria lui Ioan Slavici că este de acord cu tipărirea discursului său festiv în broșură și că ar dori ca suma realizată din vânzarea acesteia să se adauge „la fondul pe care avem de gând a-l aduna pentru facerea unui monument lui Ștefan cel Mare”.

Reîntors în țară, Alexandru D. Xenopol a intrat în magistratură, fiind, în 1872, prim-procuror al Tribunalului din Iași. Este acceptat în asociația culturală Junimea, Titu Maiorescu cunoscându-l încă din timpul studenției. Iacob Negruzzi îl numea pe Xenopol „cel mai iubit și mai alintat copil al Junimii”.

În 1878, obține, prin concurs, Catedra de istorie a românilor la Universitatea din Iași, urmând ca din 1883 să renunțe la magistratură integrându-se total, având preocupări intelectuale multiple, ca profesor, cercetător, editor, istoric, în viața Universității din Iași.

Încă din anii de început ai activității sale științifice, Alexandru D. Xenopol s-a remarcat prin analize istorice, cu valoare incontestabilă, publicate în revista Convorbiri literare. Dintre acestea se impune scrierea Teoria lui Röesler. Studiu asupra stăruinței românilor din Dacia Traiană, apărută în 1884 într-un format de 300 de pagini. Pe aceeași temă a publicat la Paris, în 1885, lucrarea O enigmă istorică. Românii în Evul Mediu. Sunt demonstrații veridice privind temeinicia, pe baza criticii moderne, a autohtoniei și continuității românilor în spațiul românesc tradițional, carpato-danubiano-pontic.

Pasaj din Teoria lui Roesler — Pasaj din *Teoria lui Roesler*

În perioada 1888 – 1893, Alexandru D. Xenopol a tipărit la Iași opera sa fundamentală, Istoria Românilor din Dacia Traiană, având șase volume și totalizând aproape 4000 de pagini. Este prima prezentare sistematizată, analitică și complexă a istoriei românilor, din toate provinciile tradiționale, începând tratarea problematicii din cele mai vechi timpuri până la unirea din anul 1859. În scopul finalizării acestei sinteze, autorul a realizat cercetări îndelungate în arhive și biblioteci din țară ori din străinătate, publicând anticipat diverse studii referitoare mai ales la izvoarele și instituțiile istorice românești.

Pasaj din Itoria românilor din Dacia Traiană — Pasaj din *Itoria românilor din Dacia Traiană*

În elaborările sale surprinde structurile societății românești, dinamica evenimentelor, cauzalitatea și finalitatea acestora. De asemenea, prezintă aspecte fundamentale proprii vieții sociale, economice, politice, administrative, culturale și religioase, definitorii pentru români, urmărește evoluția activității umane, producțiile și bogățiile acestui spațiu geo-istoric, reliefează categoriile sociale, starea și evoluția țăranilor, meșteșugarilor, breslașilor, târgoveților, orășenilor sau a marilor proprietari funciari.

Un loc important se acordă structurilor instituționale, proprii statelor românești, cum au fost cele integrate activităților juridice, financiare, școlare, cutumiare, militare, intelectuale, și se fac referiri la știință, biserică, la politica internă și externă.

Abordând importanța teoriei în istorie, considerată ca una din principalele caracteristici ale acesteia, Alexandru D. Xenopol a insistat asupra perioadei când a apărut ideea unității naționale în conștiința poporului român. Pornind de la asemenea filozofie, prezintă, în esență, factorii favorabili ce au călăuzit unitatea genezei românești, traversând vremurile și ajungând la oportunitatea unității politice în timpul vieții sale.

În anul 1891 obține, tot prin concurs, și Catedra de istorie universală, la aceeași Universitate, devenind astfel unul dintre acei intelectuali de forță, capabili de a susține multiple cariere intelectuale.

În calitatea sa de istoric, filozof al istoriei, economist, literat, pedagog, jurist, sociolog, profesor, pedagog, Alexandru D. Xenopol a fost ales în 1893 membru titular al Academiei Române.

Între 1898 – 1901, devine rector al Universității din Iași.

Între anii 1894 – 1903 și, respectiv 1906 – 1908, a editat revista „Arhiva</em>”, care apărea la Iași.

Ca om de știință, cu deosebire pentru meritele sale excepționale în domeniul istoriei, începând cu anul 1900, Xenopol a devenit membru de onoare al Societății de Arheologie din Bruxelles, apoi a primit același titlu de la Societatea Academică din Cernăuți, în 1901, a fost ales membru al Institutului Internațional de Sociologie (1903) și, respectiv, membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris (1914) și vicepreședinte al Societății de Sociologie din Paris (1916).

S-a aflat întotdeauna într-un fertil dialog cu învățații renumiți ai Europei, prin intermediul forurilor științifice istorice, care i-au acordat adeseori premii de excelență, alături de Academia Română.

A murit la 27 februarie 1920, în București, unde se mutase din anul 1915. În ultimii ani ai vieții a trăit în condiții materiale precare, fiind paralizat și afazic. În anii de ocupație germană 1917-1918, a fost evacuat la Iași. El și soția sa au apelat de mai multe ori la ajutorul autorităților, inclusiv pentru alimente. Parlamentul i-a aprobat acordarea unei pensii exact în ziua în care, după câteva ore, a decedat.

Dintre frații mai tineri ai istoricului, Filip a devenit un cunoscut arhitect, iar Nicolae Xenopol a fost politician și diplomat, a ocupat în 1912-1913 postul de ministru al industriei și comerțului în Guvernul Take Ionescu și a fost cel dintâi ambasador al României în Japonia. Lucreția Xenopol a fost profesoară de liceu și membră a Societății de Geografie, iar Adela Xenopol s-a distins ca femeie de cultură și militantă feministă.

Asiduitatea și profunzimea analizei lui Alexandru D. Xenopol în explicarea evenimentele istorice, investigând noi modalități care să structureze istoria și filozofia istoriei, îl plasează printre cei mai importanți gânditori europeni ai perioadei respective.

Lucrarea Les principes fondamentaux de l’histoire s‑a bucurat de o călduroasă primire în multe țări europene unde erau în curs acute dezbateri a problematicilor de filosofie a istoriei. Neokantienii Rickert și Windelband vedeau în filosofia istoriei un teren de revigorare a filosofiei în genere, iar Dilthey considera și el că întemeierea rațiunii istorice este o cale de rezolvare a crizei în care intrase filosofia.

În raport cu alți filosofi ai istoriei din acea vreme, Xenopol avea marele avantaj că opera sa în acest domeniu venea din partea unui mare și recunoscut istoric pe plan național, dar și internațional, cunoscut în Europa prin traducerile scrierilor sale istorice, ca și prin studiile publicate în reviste străine de specialitate. Așa se explică și ecoul lucrării lui Xenopol de teoria istoriei, precum și prestigiul statornic de care s‑a bucurat de atunci încoace savantul român.

Opera lui A. D. Xenopol:

Opera lui Alexandru D. Xenopol, deși unitară ca sens, se structurează pe câteva secțiuni distincte.

Marile sinteze:

Prima dintre acestea o constituie marile sinteze, în care pot fi cuprinse:

Istoria românilor din Dacia Traiană, editată la Iași, între 1888 – 1893, având: volumul I, 623 de pagini, volumul II, 590 de pagini, volumul III, 680 de pagini, volumul IV, 663 de pagini, volumul V, 770 de pagini și volumul VI, 668 de pagini, la care sunt adăugate un număr de șapte hărți. Lucrarea a fost reeditată și completată, apărând cu același titlu (Istoria românilor din Dacia Traiană) în 1925, la Editura Cartea Românească București, în 14 volume, sub îngrijirea lui I. Vlădescu;
Histoire des Roumains de la Dacie Trajane depuis les origines jusqu’a l’Union des Principautés en 1859, apărută la Paris în 1896, două volume, însumând 1132 de pagini și trei hărți, cu o prefață a intelectualului liberal Alfred Rambaud (1842 – 1905), cel ce a coordonat elaborarea lucrării Istoria generală din secolul IV până în zilele noastre, 12 volume, la care a colaborat inclusiv Alexandru D. Xenopol.

Filosofia istoriei:

Cea de a doua secțiune a operei lui Alexandru D. Xenopol reprezintă subiectele ce abordează filozofia istoriei. Printre acestea se pot enumera:

Studii economice, culegere de diferite texte pe teme economice tipărită la Iași în 1879;
Les principes fondamentaux de l’histoire, lucrare apărută la Paris în 1899;
Principiile fundamentale ale istoriei, volum editat la Iași în 1900;
La thėorie de l’histoire, lucrare publicată la Paris în 1908.

Scrieri istorice polemice și documentare:

Secțiunea a treia din discursul istoriografic al lui Alexandru D. Xenopol are tentă polemică și documentară. Aici se pot încadra:

Teoria lui Röesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, Iași, 1884, scrisă ca replică la lucrarea Romänische Studien, elaborată de istoricul german Robert Röesler (1840 – 1881), apărută la Viena în 1871;
Une énigme historique. Les Roumains au moyen âge, Paris, 1885;
Etudes historique sur le peuple roumain, Iassy, 1887;
Românii și Austro-Ungaria, Iași, 1914, precum și numeroasele articole sau luări de poziție în reuniuni științifice naționale ori internaționale pe aceeași temă.

Scrieri pe tematică diversificată istoric:

Există, de asemenea, cea de a patra secțiune a scrierilor lui Alexandru D. Xenopol, cuprinzând o tematică diversificată, referitoare, de exemplu, la domniile lui: Ștefan cel Mare (1871), Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir (1886), Scarlat Callimachi (1897), Alexandru Ioan Cuza (1903) sau despre Nicolae Kretzulescu (1915); amplele referiri la confruntările militare dintre ruși și turci, prezentându-se urmările acestora pentru Țările Române (1880); luptele politice interne între Drăculești și Dănești (1907) sau Istoria partidelor politice în România (1910).

Pasaj din Istoria partidelor politice în România — Pasaj din *Istoria partidelor politice în România*

Monografie de familie:

Alexandru D. Xenopol a manifestat interes și pentru genealogie, elaborând monografia de familie intitulată Istoria și genealogia casei Callimachi, carte ce reprezintă prima monografie românească de familie^[16]. Cartea lui Xenopol a fost scrisă la solicitarea lui Alexandru Callimachi, proprietarul moșiei și al conacului de la Stâncești (jud. Botoșani). După ce stabilește originea familiei Callimachi, Xenopol consacră câte un capitol fiecăruia dintre domnitorii Moldovei din familia Callimachi: Ioan, Grigore, Alexandru și Scarlat Callimachi. Un capitol tratează despre mitropolitul Moldovei. În carte este prezentat și arborele genealogic al familiei Callimachi, despre care autorul scrie în Precuvântare: „Am urmat cu arborele genealogic, punând în dreptul fiecărui nume, un număr care se rapoartă (sic) la datele, mai mult sau mai puțin cunoscute asupra membrului respectiv”. Așadar, istoria acestei familii este încadrată în istoria Moldovei, cu atât mai mult cu cât familia Callimachi a fost îndeaproape implicată în istoria politică și culturală a Moldovei din veacurile XVIII-XIX.

Filozofie istorică:

Originală este teoria “scrierilor istorice”, argumentată în lucrările amintite mai sus Les principes fondamentaux de l’histoire, publicată la Paris în 1899, și La thėorie de l’histoire, apărută tot în capitala Franței, în 1908.

Conform acestei teorii, faptele istorice decurg unele din altele și, prin legăturile cauzale dintre ele, se înlănțuie în “serii istorice”, ceea ce constituie esența conținutului și derulării existenței umanității. Ca modalitate concretă, Alexandru D. Xenopol aduce în prim-plan evoluția poporului român cu domenii esențiale pentru o națiune: etnogeneza, stabilitatea, unitatea, instituționalitatea, demografia, economia, viața politică, științifică, religioasă și relațiile internaționale.

În elaborarea concepției sale asupra istoriei, Xenopol pleacă de la distincția dintre faptele coexistente, care se raportează la spațiu și faptele de succesiune, care se dezvoltă în timp, distincție pe care el o considera piatra unghiulară a teoriei sale. Faptele coexistente se repetă, fără a se schimba și constituie obiectul de studiu al științelor teoretice, iar faptele de succesiune se schimbă permanent, dar nu se repetă și ele dau specificul științelor istorice.

În cazul faptelor de coexistență, scurgerea timpului nu modifică fenomenele, în vreme ce în faptele de succesiune timpul intervine ca un element modificator esențial. Deși distincția amintită determină deosebirea dintre științele teoretice și cele istorice, între cele două genuri de fapte nu există, după Xenopol, un zid despărțitor. Faptele de coexistență repetându‑se, se pot transforma până la urmă în fapte de succesiune, precum revărsările reluate ale unui fluviu dau naștere în final deltei sale, care-i o nouă formațiune geologică și geografică.

Alexandru D. Xenopol socotește că științele istorice se referă și la fenomene materiale și la cele spirituale. Vorbind de istorie, el nu o consideră o știință particulară oarecare, precum fizica sau chimia sau psihologia, ci un mod de concepție a lumei, modul succesiv, în opoziție cu modul coexistent. Istoria se îndeletnicește astfel cu fenomenele care sunt ceea ce sunt prin cursul timpului și acestea se referă și la societate și la natură și la spirit și la lumea materială.

Lucrări fundamentale:

1888 – 1893 Istoria românilor din Dacia Traiană, în 6 volume, prima istorie completă a românilor scrisă vreodată până la el;
1899 și, respectiv 1908 – Publică, de pe poziția de filosof al istoriei Les principes fondamentaux de l’histoire în 1899 și La théorie de l’histoire în 1908.

Aceste două lucrări, scrise și publicate în limba franceză i-au adus o faimă mondială de filosof al istoriei, recunoaștere universală și au cântărit decisiv în alegerea sa ca membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris.

Alte lucrări:

Cauzalitatea în succesiune;
Domnia lui Cuza Vodă;
Istoria partidelor politice din România;
L’Hypothèse dans l’histoire (original publicată în franceză);
Noțiunea valorii în istorie;
Principiile fundamentale ale istoriei;
Războaiele dintre ruși și turci și înrîurirea lor asupra Țărilor Române;
Sociologia e istoria (original publicată în italiană);
Studii asupra stăruinței românilor în Dacia traiană;
Teoria lui Roesler;
Zur Logik der Geschichte (original publicată în germană).

Pasaj din Domnia lui Cuza Vodă — Pasaj din *Domnia lui Cuza Vodă*

Rolul lui Alexandru D. Xenopol în epocă și în istoria României:

Alexandru D. Xenopol a avut meritul absolut unic de a scrie prima sinteză sau istorie completă a poporului român, Istoria românilor din Dacia Traiană, și de a o face larg cunoscută întregii lumi, deziderat formulat anterior cu extremă claritate atât de Mihail Kogălniceanu cât și de Nicolae Bălcescu, încă de pe vremea când aceste idei erau parte esențială a programului viitoarei revoluții de la 1848;
În plan educațional, ca profesor universitar, și ca titular simultan al catedrei de istorie a românilor, respectiv al celei de istorie universală, Alexandru Xenopol a contribuit la educarea și modelarea a multor generații de profesori de istorie și istorici români;
Simultan cu obligațiile didactice a desfășurat și o susținută și bogată activitate științifică, atât ca autor, publicând numeroase lucrări și studii în presa științifică a vremii, cât și ca editor, redactor și director al Revistei “Arhiva”, apărută la Iași;
Xenopol a fost unul din cei mai aprigi susținători ai înlăturării înapoierii economice și culturale a României, militând pentru continuarea dezvoltării învățământului la toate nivelele, începută atât de dinamic în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866);
De asemenea, în toate studiile sale economice, Alexandru D. Xenopol preconiza crearea unei puternice și diversificate industrii naționale, începută, de asemenea în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Ambele direcții, învățământul și industria, le vedea ca făcând parte din drumul spre realizarea unei independențe nu doar politice, ci și a uneia economice. Ca atare, marele istoric Alexandru D. Xenopol opunea concepțiilor liber schimbiste oficiale concepția protecționismului economic intern menit să asigure crearea unei industrii românești puternice care să permită, la rândul ei, dezvoltarea celorlalte compartimente ale economiei naționale: comerțul, finanțele, agricultura, etc.;
Pe plan internațional, remarcabilul om de cultură român a adus contribuții dintre cele mai importante la filosofia istoriei, așa după cum o dovedește lista de lucrări publicate atât în limba franceză cât și în limba germană și limba italiană, limbi pe care le stăpânea la nivelul unui vorbitor nativ elevat;
Prin întreaga sa activitate creatoare ca autor, eseist, filosof al istoriei, istoric, pedagog, sociolog și scriitor, Alexandru D. Xenopol a evidențiat cu pregnanță rolul său cel mai meritoriu în cultura română, prin faptul că a fost primul intelectual român de orientare universală care, utilizând principii metodologice moderne, a scos istoria din tiparele sale tradiționale și tradiționaliste, împletind-o strâns într-o documentație amplă, într-o viziune critică de ansamblu care să prezinte realist multitudinea formelor de manifestare a vieții sociale a oamenilor – economică, socială, politică, culturală, ideologică etc.

ROMULUS DIANU

Lasă un răspuns

22 martie1905 – 25 august1975

116 ani de la nașterea prozatorului, publicistului și traducătorului, Romulus Dianu.

Literatura scrisă de Romulus Dianu se evidențiază prin vervă epică și o notație rapidă, „făcută din fuga condeiului”. Scriitorul prezintă un mediu convențional, ușor cosmopolit și exotic, arătând o curiozitate intelectuală față de misterul eternului feminin. Personajele sale, precum Victoria Gherman din romanul Adorata (1930) și într-o oarecare măsură și cele din Nopți la Ada-Kaleh (1932) și Târgul de fete. Simplă călătorie mintală (1933), simt nevoia unei împliniri erotice absolute.

Biografia lui Romulus Dianu:

Romulus Dianu s-a născut la București. Părinții lui erau muncitorul ceferist Gheorghe Dima, o rudă a compozitorului Gheorghe Dima, și soția sa, Virgilia (născută Maiorescu), descendentă din familia lui Petru Maior.

A urmat școala primară la Murfatlar și Bârlad, iar apoi, cu ajutorul unchiului său, poetul George Tutoveanu, s-a înscris la secția clasică a Colegiului Național „Sfântul Sava” din București.

În 1925, a fost admis la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. A debutat în revista Rampa, în 1926, cu cronici literare. A lucrat timp de un an ca redactor al ziarului național-țărănesc „Dreptatea”, apoi ca redactor la ziarul Curentul, unde a colaborat până în 1944. A mai colaborat la Cotidianul (Brăila), Adevărul literar și artistic, Țara de Jos, Cetatea literară, Contimporanul, Universul literar, Bilete de papagal, apoi la Viața literară, Vremea, Azi, Familia, Săptămâna CFR, Glasul patriei, Argeș, România literară etc.

Prima sa carte intitulată Viața minunată a lui Anton Pann a fost o biografie romanțată a lui Anton Pann care a fost scrisă în colaborare cu Sergiu Dan și a apărut în 1929. Dan era prietenul lui cel mai bun, dar Dianu a fost, de asemenea, foarte apropiat de Ion Vinea și Pamfil Șeicaru. El a scris romanele Adorata (1930) și Nopți la Ada-Kaleh (1931), în care predomină stilul foiletonist al epocii.

Viața minunată a lui Anton Pann
“Baciul eră din nou în călduri. Toată vara trecută a cules din văi o iarbă care înghiață orice apă, și fărămițită în lapte crud, a mâncat-o la timp de iarnă, pentru ca nici o plăcere să nu-l mai ia de la oi.
Din înălțimea aceasta, se putea deosebi nu prea departe Silvinul, către care n-ar mai fi mult de mers, dar nu era încă vremea de pornit.
Laptele fusese făcut mari mari blocuri de caș cât roata plugului, suprapuse până la înălțimea inimei colibei. Ciobanii se supuseseră postului mare al Paștelui. Flăcăii miroseau a lapte dulce și a fân, și ar mai fi rămas în văgăuna aceea, unde zăpada încă nu se topise, dar ținea cald …”

Dianu a intrat în 1931 în serviciul diplomatic, lucrând timp de un deceniu ca secretar al lui Nicolae Titulescu și fiind acreditat la Liga Națiunilor.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el a scris în mod regulat pentru presa oficială. După război și formarea guvernului condus de Partidul Comunist Român, a fost arestat și trimis la închisoare din cauza activității jurnalistice desfășurate înaintea și în timpul războiului. A fost judecat în procesul așa-zișilor „ziariști fasciști”, alături de Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Grigore Manoilescu, Radu Demetrescu-Gyr, Romulus Seișanu sau Ilie Rădulescu, condamnat în 4 iulie 1945, la 20 de ani detenție grea, 10 ani de degradare civică și confiscarea averii „pentru crimă de contribuție la dezastrul țării și instigare la crime de război”. A fost eliberat la 10 octombrie 1955, după ce pedeapsa i-a fost redusă la 10 ani prin Decretul nr. 421.

Nopți la Ada-Kaleh
“La Orșova, viața e un vis, în paradis…”

“Pe fundalul unui cadru natural exotic în care locuitorii își duc cu greu existența valorificând resursele naturale și căutând să eludeze legile tot mai restrictive sunt proiectate figurile câtorva personalități inadaptate, oameni cu idealuri, veniți de aiurea și neintegrați vieții autarhice a comunității. Primarul Huzun, un turc de modă veche, tânăra parteneră a acestuia Yllen, figură angelică, dar cu trecut de damă de companie, agentul fiscal Dobrescu trimis de însuși rege pentru taxarea comerțului cu tutun, un proaspăt inginer și esența locurilor întruchipată de un contrabandist.”

sursa: https://constantinnistor.wordpress.com/2013/01/29/nopti-la-ada-kaleh-2/

După ce a fost eliberat, el a lucrat ca salahor, tăietor de lemne și vânzător ambulant de cărți. A fost găsit de către Ion Caraion vânzând cărți într-un pasaj, iar acesta l-a ajutat să primească o pensie din partea Uniunii Scriitorilor din România, prezentându-i-l lui Zaharia Stancu. El a scris trei cărți de proză în ultimii cinci ani din viață, plus o plachetă de versuri, Carmen miserabile, al cărei manuscris a fost pierdut de editura la care a fost predat. A mai tradus din opera literară a lui Fiodor Dostoievski, Bertolt Brecht și Georges Duhamel. Poetul și criticul literar Emil Manu îl considera „un intelectual fin și discret”.

Romulus Dianu murit la 25 august 1975, la București.

Opera lui Romulus Dianu:

Viața minunată a lui Anton Pann, în colab. cu Sergiu Dan, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1929 (ed. a II-a, Nastratin și timpul său,Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1934);
Adorata, roman, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1930 (ed. a II-a, Craiova, 1984; ed. a III-a, București, 1992);
Nopți la Ada-Kaleh, roman, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1932 (ed. a II-a, București, 1970; ed. a III-a, București, 1990);
Târgul de fete. Simplă călătorie mintală, Editura „Naționala” S. Ciornei, București, 1933;
Trenul de Adjud, piesă de teatru jucată la teatrul de Stat din Satu Mare, stagiunea 1970-1971;
Trandafiri de octombrie și alte surâsuri, Editura Cartea Românească, București, 1971;
Fauna bufonă. Pseudozoologicon, vol. I-II, București, 1972-1975;
Fata de la Suza, București, 1982;
Esthera, roman, ed. îngrijită de Corneliu Popescu, pref. de Paul Dugneanu, București, 1995;
Jurnal intim din timpul detenției comuniste, Pitești, 1999.

GEORGE TOPÎRCEANU

Lasă un răspuns

20 martie 1886 – 07 mai 1937

135 ani de la nașterea lui George Topîrceanu.

Este frapantă discrepanța dintre entuziasmul unanim cu care a fost primită opera lui Topîrceanu și poziția rece și denigrantă a criticilor vremii.

„Dacă la vreo șezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admirație cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulțumire și plăcere…”

Demostene Botez

Eugen Lovinescu, pornind de la premiza că umorul nu poate genera „marea poezie”, a redus Baladele și Parodiile la superficiale tablouri de natură, la ușoare strofe de spirit al unui „autor de cronici rimate”, „un reprezentant al democrației literare”. Această causticitate era alimentată de aversiunea lui Topîrceanu pentru modernism, în special simbolismul, curentul decadent cel mai activ de la începutul secolului XX, dar – posibil – și de relațiile tensionate dintre Lovinescu și Ibrăileanu, care l-a sprijinit pe Topîrceanu.

Evoluând de la sentimentalismul epigonic al începuturilor către o poezie impregnată de un umor parodic, autoironie și ușoară melancolie, Topîrceanu este o voce distinctă în poezia românească. Ironizând contrafacerea, poncifele poetice, moda “modernistă“, el cultivă cu fantezie tradiții mai vechi ale lirismului românesc, situându-se în prelungirea unor filoane din George Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghel stăpân pe o tehnică rafinată a versificației.

Iar azi lirismul meu e clar, vezi bine,
Căci tuturor își dăruie secretul,
Dar ca să poți citi cândva în mine
Tu nu-mi cunoști, Zoile, alfabetul.
Zadarnic dar ne-amestecă vultoarea,
Noi nu putem urma același țel...
Și dacă totuși ți-am făcut onoarea
Acestor aspre stihuri de oțel,
—Când îmi citești poemele și prozaGândește-te la geamul lui Spinoza.

Topîrceanu, Parodii originale – În loc de prefață, 1916)

Biografia lui George Topîrceanu:

George Topîrceanu s-a născut în București, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena“, amândoi originari din părțile Sibiului.

Între anii 1893 – 1895, începe școala primară la București și o continuă pe valea Topologului, la Șuici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava, în perioada 1898 – 1906.

După absolvire, intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept, în 1906, pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina studiile.

Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi”, pentru a-i folosi de public.

Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904).

A publicat la următoarele reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui Nicolae D. Cocea.

În 1909, publică în Viața românească parodia Răspunsul micilor funcționari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (pseudonim al lui Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în lumea literară.

În 1911, Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă corespondență), îl cheamă la Iași, ca subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu: conferința „Cum am devenit ieșean“).

Odată cu stabilirea la Iași, activitatea la Viața românească și influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creației sale, cu romantismul desuet, sentimentalizarea excesivă și tendințele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi orizonturi poetice. La despărțirea de adolescență invocă clemența criticii postume:

O, indulgentă Critică postumă,
Să nu le-nțepi cu vârful unui ac,
Că, rând pe rând, baloanele de spumă
În lacrimi grele iarăși se prefac.

Topîrceanu, Prefață

Subsecretar, apoi secretar de redacție la Viața românească, aflată sub influența lui Ibrăileanu, Topîrceanu cunoaște și colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu, grupare aflată în luptă polemică cu sămănătorismul lui Nicolae Iorga sau cu modernismul estetizant și importat de la Sburătorul lui Lovinescu. Din această perioadă, din ajunul Primului Război Mondial, datează parodiile după Ion Minulescu, Nicolae Davidescu – promotori ai simbolismului și ai modernismului – sau după Dimitrie Bolintineanu și Mircea Dem. Rădulescu, cu retorismul lor patriotard-sforăitor și idilismul desuet.

Între 1912 – 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.

În 1912, se căsătorește cu învățătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el și poeta Otilia Cazimir.

De azi încolo n-o să-l mai iubesc…
Dar când îi văd privirile păgâne
Şi zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-o să-l mai iubesc – de mâne.
Otilia Cazimir (d. 8 iunie 1967) — De azi încolo n-o să-l mai iubesc…
Dar când îi văd privirile păgâne
Şi zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-o să-l mai iubesc – de mâne.

***Otilia Cazimir (d. 8 iunie 1967)***

În 1916, debutează editorial cu două volume: Balade vesele și Parodii originale.

Blesteme (Tudor Arghezi)

Usure, prin lesia diminetii,
La ceasul cînd se iscă precupetii,
Am fost lovit din trecere o babă
Ce se ivise-n calea lumii, slabă.
Gîndul, rămas în urma mea,
O a ghicit zicînd pre ea:

În două surcele de vreasc să se facă
Picerele tele, făptură buimacă.
Presni-ti-ar timpanu,
Să n-auzi cînd trece traivanul.
Să uiti la cetanii tipicul
Si psalmii în zi de Crăciun.
Să n-ai după masă tutun.
Să-ti pută buricul.

Vedea-te-as în vreo fituică
Pus cu litere de-o schioapă.
Curge-ti-ar pe-o nară tuică,
Pe cealaltă numai apă.
Lăuda-te-ar Bogdan Duică
Si pupa-te-ar Popa Iapă !

Răstoarne-se cerul, să-ti cadă-mprejur
Tăria sfărîmată în cioburi de-azur.
Pornească-se vîntul, cînd somnul începe,
La să-ti necheze o mie de iepe.
Stihia, deasupra, să macine-n guse
Ninsori de funingini si ploi de cenusse.
Să latre la tine căzut în noroi
Zăvozii furtunii cu coada vulvoi.
La urmă si muntii, sculati în picioare
Cu labele-n solduri porinind fiecare,
Pe crestet să-ti calce, făcîndu-te turtă,
Să nu se cunoască genunchii de burtă.

Pe tine, jivină de mare valoare,
Te blestem s-adormi de-a-n picioare
Si cînd vei cerca să mai scrii vreo sudalmă,
Să-ti fete un soarece-n palmă.
La fund, călimara apropae uscată
Să aibă si-o muscă-necată
Si, stropi de cerneală zvîrlind pe hîrtie
Penita crăcită să nu vrea să scrie.
Un dinte să-ti crească, de cremene lungă
Întors către lume să-mpungă,
Iar altul, de cocă si moale, atins,
Să-l simti că te doare-ntr-adins...
La urmă, o droaie de tipuri nefaste,
Profund imbecile si vag pederaste,
Să-ti strîmbe-n nestire tinuta si graiul,
Si-n uliti să crească alaiul
Vîrtej petrecîndu-te-n cale
Păcate, măscări, osanale.

Iar tu, piază rea,
Nu te depărta
De prin preajma sa.
Dă-i în ochi albeată,
În păr mătreată,
În nas roseată,
În inima un ceas rău,
În piept o scoabă
Si-n pat o babă.
Fă din el păpuse,
Să-l strivească-n use
Fată jucăuse:
Să-i smulgă urechea si tîtele
Să-i curgă prin coate tărîtele,
Stuchi-l-ar mîtele !

din volumul, Parodii originale

La Iași încearcă să-și termine studiile de filozofie dar este mobilizat și participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia, în 1916. Rămâne în captivitate până în 1918. Experiența celor două campanii și a prizonieratului va fi evocată în proza sa, Amintiri din luptele de la Turtucaia, (București, 1918), În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, (Iași, 1920) și Pirin-Planina, epizoduri tragice și comice din captivitate, (București, 1936).

Întors la Iași, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariția Vieții românești (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă și în Povestirile vânătorești, în care tovarășul de pușcă și de undiță este numit de Sadoveanu „prietenul meu, poetul”.

Volumele sale (Balade vesele și triste, Migdale amare, Scrisori fără adresă, Pirin – Planina) se bucură de succes de public și de presă, în special poezia, pentru care obține în 1926 Premiul Național de Poezie.

Broaştele

Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă.
Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin.
Era o lună plină în fiecare baltă,
Şi-n fiecare undă o piatră de rubin.

Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă
Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val,
Păreau luceferi galbeni, căzuţi adânc în apă
Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.

Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii,
Iar papura, mişcată în treacăt de zefiri,
Nălţa mănunchi în aer tremurătoare săbii,
Prin pânza de lumină a undelor subţiri.

Şi broaştele semeţe cântau cu glasuri multe
Pe când, din înălţime, privindu-şi faţa-n lac,
Un nour singuratic stătea uimit s-asculte
Cum bat ca toaca toate şi-o clipă toate tac.

Se ridicau departe prelungi bătăi din palme
Şi note-adânci de flaut ieşeau de jos, din stuh.
Părea că lapidează tăcerea nopţii calme
O grindină de note zvârlite în văzduh.

Şi cum deasupra apei s-amestecau întruna
Umplând singurătatea de freamăt viu, părea
Că toate laolaltă apostrofează luna.
Că fiecare broască se ceartă cu o stea.

Erau ocări în larma lunaticei orchestre
Şi rugă arzătoare în tainicul ei zvon.
Spuneau Nemărginirii durerile terestre
Cu imnul lor zadarnic, solemn şi monoton...

Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară,
Sub cerul vast al nopţii cu ele-am retrăit
O noapte luminoasă din era terţiară.
Nefericit şi singur ca primul troglodit.

din volumul Balade Vesele şi Triste

Călimara

Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint
Cu două guri întunecate, ca două porţi de labirint,
Prin care gândurile mele s-or afunda neştiutoare
Şi-adesea n-or găsi ieşire din bezna umedă, la soare.
Cu două guri ca de fântână, din care ultimul meu vis,
Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,
Va încerca, zadarnic poate, s-adune înşirată-n salbe
Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe.
În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini
Ce vor cădea cândva, inerte, pe câmpul alb al unei pagini,
Închipuiri neplăsmuite şi gânduri negândite încă
Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adâncă,
Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,
O ploaie miniaturală de-accente, virgule şi puncte -
Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie
Sau numai mâna mea distrată le zugrăveşte pe hârtie.
În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete,
Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete;
Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie
Unui amic în doliu după vreo rudă care-i încă vie;
O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,
Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol,
Asupra unei chestii care va fi de actualitate,
Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an şi jumătate, -
Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pân' la 9,
Amestecate şi stupide, în călimara asta nouă...
În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul,
Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;
O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire
A unei clipe viitoare, - sau o poemă de iubire
Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară
În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimară....

din volumul Migdale amare

În anul 1934, începe în Revista fundațiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).

În 1936, este ales Membru corespondent al Academiei. Deși bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu și Grigore T. Popa revista „Însemnări ieșene” ca un ultim efort creator.

Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii și de protest față de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.

Poetul a murit într-o vineri, 7 mai 1937, la ora 13:30, în casa lui Demostene Botez, la Iași.

Opera lui George Topîrceanu:

Balade vesele și triste, București (1916);
Parodii originale, București (1916);
Amintiri din luptele de la Turtucaia, București (1918);
Strofe alese. Balade vesele și triste, Iași (1920);
În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, Iași (1920);
Migdale amare, București (1928);
Scrisori fără adresă, proză umoristică și pesimistă, București (1930);
Pirin-Planina. Epizoduri tragice și comice din captivitate, București (1936):
Minunile Sfîntului Sisoe, roman satiric neterminat, publicat postum (1938).

Fabule mici pentru oameni mari

Cin' s-a fript cu ciorbă...

Fratele nevestei unui negustor
A venit odată pe la casa lor,
Zicând că la noapte, mâine, cine ştie,
Are gând să plece în călătorie
Şi că, prin urmare,
Vrea să-şi sărute sora la plecare.

- Ba să nu pui gura pe nevasta mea,
A strigat bărbatul, că intri-n belea!
- Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate,
Când ştii că mi-e soră şi că eu i-s frate?
- Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt, -
Cin' s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt.


Văduva şi piticul

Zice că demult, odată,
Un pitic s-a însurat
Cu o văduvă bogată,
Ce fusese măritată
Cu un mare om de stat.
Şi-o fi dus ea, altădată, o viaţă mai tihnită,
Dar la urmă şi piticul a făcut-o fericită...

Cu muncă şi cu răbdare,
Poţi face cât unul mare.


Microscopică

Când pleca odată la război un om,
I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom:
- Du-te la bătaie, pentru ţară mori,
Şi-ţi va da nevasta un copil din flori.
Omul,
Auzind acestea, n-a mai vrut să plece,
Deci a fost la urmă, fiindc-a dezertat,
Condamnat la moarte şi executat.

Cine crede tot ce-i spui
Este vai de capul lui.

din volumul Postume

Traduceri:

William Shakespeare, Visul unei nopți de vară, Ed. Viața Românească, Iași, 1921.

Prezență în antologii:

Testament – Antologie de Poezie Română Modernă / Testament – Anthology of Modern Romanian Verse – ediția a doua (versiune bilingvă română/engleză) – antologator și traducător Daniel Ioniță, cu Eva Foster, Rochelle Bews, și Prof. Dr. Daniel Reynaud – Editura Minerva, Ianuarie 2015.

Pentru mai multe poezii scrise de George Topîrceanu, accesează linkul http://poetii-nostri.ro/george-toparceanu-autor-27/.

ALECU POPOVICI

1 Răspuns

19 martie 1927 – 16 septembrie 1997

94 ani de la nașterea poetului, prozatorului și dramaturgului român, Alecu Popovici.

Biografia lui Alecu Popovici:

Alecu Popovici (Alexandru) s-a născut la Iași, în familia avocatului Remus Popovici și al soției sale, farmacista Fiva (n. Belzerov).

În perioada 1933-1937, a urmat școala primară, iar în 1937-1944, Liceul Național din Iași. În următorul an, a continuat cu Liceul „Marele Voevod Mihai” din București, obținând diploma de bacalaureat în 1945. În perioada 1945-1951, studiază la Facultatea de Medicină din Iași.

A început o activitate publicistică de timpuriu. A lucrat ca redactor la ziarul Moldova liberă din Iași, în perioada 1945-1950, asistent, în anul 1950, și lector de estetică, până în 1959, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, fiind în paralel redactor la revista pentru copii Licurici, în perioada 1952-1959.

Între 1959-1974, desfășoară o bogată activitate în domeniul teatral, fiind redactor la revista Teatrul, inspector-șef al teatrelor la Comitetul de cultură București (1968-1974), director al Teatrului „Ion Creangă” (1974-1983) și secretar literar la Teatrul „Nottara”, din 1983.

Alecu Popovici s-a simțit atras de literatură încă din perioada studiilor la liceu și la facultate. În 1943, a debutat cu poezii, în revista Vremea, publicând doi ani mai târziu un volum de versuri intitulat Cu abecedarul (1945).

Este autorul a numeroase opere literare pentru copii, peste 40 de piese de teatru și numeroase volume de proză și versuri. Piesele sale pentru copii au fost jucate la teatrele de păpuși și marionete din România; o parte din ele au fost reprezentate la Teatrul „Nottara” (Băiatul din banca a doua, 1961; Nu prea albă ca zăpada și motanul descălțat, 1964; Poveste neterminată, 1966), Teatrul Tineretului din Piatra Neamț (Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’, 1962), Teatrul „Ion Creangă” (Scufița cu trei iezi, 1968; Poveștile de aur, 1970; Cine se teme de crocodil?, 1972) și Teatrul Național din Cluj (Căruța cu artiști, 1978).

A obținut Premiul Uniunii Scriitorilor în 1961.

Alecu Popovici a murit în 1997 și a fost incinerat.

Opera lui Alecu Popovici:

Cu abecedarul, versuri, București, 1945;
Cea mai frumoasă aventură (Cetatea florilor), București, 1959;
Băiatul cu ricșa, povestiri, București, 1962;
Copii, haideţi la teatrul de păpuşi, 1963;
Costache Antoniu, 1964;
Întâmplări cu păpuşi, 1964;
Pasărea colibri, poveşti braziliene, 1964;
Începe teatrul, București, 1964;
Fotografia din perete, 1965;
Afară-i vopsit gardul, înăuntru, leopardul, 1966;
Nimic despre fotbal, 1966;
O fetiţă caută un cântec, 1967;
Zâmbiţi, vă rog, 1967;
De iarnă…, 1968;
Aventurile lui Aşchiuţă, 1970;
Zboară, zboară, 1971;
Grădina poveştilor, 1972;
Verişorii, 1977;
Fabule şi pseudofabule, 1986;
Băiatul din banca a doua, teatru, București, 1967;
Delfinul va sta în… coadă, București, 1992;
Povestea poveștilor, teatru, București, 1995.

Traduceri:

Balzac, Hanul roşu, 1963;
Arkadie Bukov, Povestiri umoristice, 1964;
O. Sekora, Căţelul zburător, 1965.

Filmografie:

Elixirul tinereții (1975).

ALEXANDRU COLORIAN

Lasă un răspuns

18 martie 1896 – 02 octombrie 1971

125 ani de la nașterea poetului Alexandru Colorian.

Apoteoză

Se vor aşterne umbre tot mai multe
Şi tot mai singuri, vom vorbi cu noi;
O, suflete, amintirile s-asculte
Veni-vor, cum prin noapte trec strigoi.

Amurgul fi-va umbră şi uitare
Pe-a zilelor senină primăvară,
În noi cânta-va bucuria clară
Că am învins fatidica visare...

Şi tot mai singuri risipi-vom flori,
Surâzători că am strivit robia —
Şi-ncrezători în drumul spre noi zori
În suflet vom culege veşnicia.

din volumul: Preludii în zori

Biografia lui Alexandru Colorian:

Alexandru Colorian s-a născut la București și este descendent dintr-o familie originară din Oltenia.

Licențiat în drept, va profesa avocatura în București.

În 1913, cu sprijinul lui Eugeniu Speranția, înființează revista Sărbătoarea eroilor (1913—1914), Ia care scriu Al. Macedonski, I. Minulescu, E. Speranția, M. Cruceanu, D. Karnabatt, Dragoș Protopopescu etc.

Adevăratul său debut este, însă, legat de Viața nouă, unde colaborează neîntrerupt 12 ani.

Discurs pentru Narcis

Narcis, eternă umbră prin umbre trecătoare,
Sta frânt peste izvorul ce chipu-i oglindea —
Frumos ca amintirea în ochiul care moare
Şi-absent ca presimţita lumină dintr-o stea...

„Narcis, o! spune-mi unde himera-amăgitoare
Va sângera în zboru-i febril de orb liliac?
Grădinile vieţii umbresc multiple-izvoare,
Dar mâine nici iluzia nu vei mai retrăi;
Schelet de amăgire, de umbră şi uitare
Trecutu-ntreg va fi.

Narcis, sub zbor de veacuri, tipare-nşelătoare –
De amintire — fi-vor strivite ca o floare;
Când pretutindeni noaptea ispitele strecoară,
Tu, umbră, rupe unda de vis ce te-nfioară...

Narcis, desăvârşirea în sufletu-ţi s-ascunde —
O, chipul tău vremelnic rostogolit de unde...

(Izvorul e-amăgirea,
Avântu-i nemurirea;
Cu fapta încunună vieaţa şi iubirea).

Pădurea dantelată a nopţii nu-nfioară
Când adumbreşte-oglinda cristalului lichid?
Şi-aceeaşi nu e veşnic când vultur vremea zboară —
Doar tu, în «renunţarea deplină», crezi placid.

Stol, ireale nimfe săgeată împrejurul –
Şi tremură dorinţa în plase să te prindă;
Obositor e chipul tău putred, în oglindă,
Când şerpuieşte-n suflet fatidic, doar surâsul
Izvorului... Oh! zborul alucinant de stea!...

Narcis, în peisajul — miraj un suflet moare,
Te rupe din vieaţa cernită de exil:
Se şterge-izvorul, chipul (vai! forma-i trecătoare);
Vieaţa nu-i eternă lucind pe Ygdrasil?...

În depărtări pământul străluce ca în basme,
Chemarea vieţii nouă risipă-i de miasme
Din flori şi fructe coapte, — în cercuri sclipitoare
Ispita bucuriei se sfoliază-n soare;

Buchete mii de pasări ţes clare-apoteoze,
În umbra cald brodată cu buze moi de roze;
Şi văluri reci de frunze, şi pânze vii de plante
În domuri de lumină-s sculptate-n diamante...

Narcis, sfâşie cercul de vis ce te-nconjoarâ;
Lumini, culori, dorinţe, ispite nu-nfioară?

(Izvorul e-amăgirea,
Avântu-i nemurirea;
Cu fapta încunună şi gândul şi iubirea).

Hipnotică, se frânge-n adânc dorinţa-ţi mută
— În unda turburată ce nu scânteie-un gând —
Şi umbra-ţi rugătoare schiţează-ngemănând,
O nouă umbră: moartă, schilavă şi urâtă...

Narcis, vremelnic idol, te smulge din visare —
Proteică oglindă-i desăvârşirea-n noi:
O singură oglindă se-ntunecă-n noroi.

Desăvârşirea este vieaţă şi e moarte —
Zeu nou, cu dărnicie, azi tuturor te-mparte."

din volumul: Preludii în zori

Între 1924—1928, este redactor literar la ziarul cotidian Îndreptarea, unde publică sub semnătură, sau sub diverse pseudonime (San. D. Trisian, Al. Oltescu, Ș. Paloș, Vladimir Sandu). Face parte din comitetul de redacție al revistei Îndreptar (1930/31), înființată de poetul I. M. Rascu. Cunoscut fi ca editor de opere eminesciene (Poezii, 1940; Poezii postume, cu Al. Iacobescu, 1940; Proză literară, 1943).

Dostoievski

Te-ai aplecat milos ca pe o rană,
Spre cei umili, — şi-ntreaga suferinţă
A vieţii-ai înfăşat-o în credinţă, —
Şi-ai sărutat mizeria umană

Din lumea ca o floare putrezită
Pe care doar păcatul o încinge,
Zbătându-se în resemnare când învinge
Destinul peste viaţa înnegrită.

Păcatul, crima, furtul, nebunia
Târâte-s fără voie-n frenezia
Fiinţei ce confundă cerul şi infernul, —

Şi bietul om învins când se prosternă,
Simte-n sărut iertarea cea eternă
Pe care-o dă cu milă El, eternul.

din volumul: Medalioane lirice

Printre revistele care i-au publicat lucrarea s-au numărat Versuri și proză, Vieața Nouă, Universul literar, Tribuna avocaților, Lumea militară și Decalog.

Interior

Odaia unde-odată ai plâns şi ai visat
La glasul reveriei, în seri-năbuşitoare,
Te-ntâmpină tăcută, în umbră plutitoare,
Cu dragoste de soră — de parcă n-ai plecat
Spre-oraş cu-amurguri triste, sub ele Dâmboviţa
Ce te-ntovărăşeşte cu val verzui, ca viţa...

În jur, renvie toate, din praf şi din sulfină,
Portretul şters al mamei, din cadru iar zâmbeşte,
Pe masă flori uscate, — piticul povesteşte.
În colţ, de altă lume, când blond copil, în seară,
Întârziai alene-n pădurea fermecată,
Când Creangă, Ispirescu, sub candela pătrată
Şi-n vis urmau şoptirea, în alb pătuţ de ceară.

Pe rafturi înnegrite, uitatele volume
Se-arată mustrătoare — dar, oare le-ai uitat
Când înmiit, în tine, cuvântu-ntraripat,
Cu zâmbet veşnic tânăr, te-a însoţit în lume?

Pe masa-ngălbenită, caiete vechi de şcoală
Trăiesc iar nopţi de trudă, de disperare tristă,
În ele geme-o umbră, cu faţa în batistă —
În tine, brusc ivite, sunt gânduri de răscoală,
Când astăzi, tot mai singur, revezi copilăria,
Cu ochii blânzi de câine, privindu-te supusă,
Cu faţa-mbătrânită, zâmbind la vremea dusă,
Venind întârziată să-nece reveria.

din volumul: Poema eternă

În 1968, a publicat o antologie a poeților Vieața Nouă.

Colecțiile sale scurte de versuri au inclus Simple fantezii pentru toamnă (1926), Preludii în zori (1928), 1917, Poeme de război (1936), Inscripții pentru Balcic (1937), Exil (1938) și Stampe italice (1939).

O, suflete

O, suflete, priveşte departe-al tău mormânt –
Mormântul ce zideşte uitarea şi tăcerea –;
Fii totul azi: lumină, vieaţă,-avânt şi cânt,
Şi fii măreţ, puternic, căci nu te-a-nvins durerea.

Să simt în orice clipă a ta înfiorare,
Dezgustul de ce-i humă, – din lumile senine
Să te-ncununi cu-avânturi, puterea creatoare
Dumnezeiască sevă să îşi reverse-n tine.

Vom înfrunta vieaţa cu dorul neînvins
Al celor care luptă să-nvingă sau să moară,
Şi mistica lumină păstra-va focu-aprins
Când steaua veşniciei iluzii-n noi coboară...

Nedespărţit tovarăş, proteiform ca visul,
Drumeţi suntem spre piscul pe care-i tot etern:
E numai unul drumul, şi-iluminând abisul
Cad florile veciei, când flori mulţimi se cern.

din volumul: Preludii în zori

Alexandru Colorian s-a stins din viață la 02 octombrie 1971.

Opera lui Alexandru Colorian:

Simple fantezii pentru toamnă, Bucharest, 1926;
Preludii în zori, Bucharest, 1928;
1917. Poeme de război, Bucharest, 1936;
Inscripţii pentru Balcic, Bucharest, 1937;
Exil, Bucharest, 1938;
Stampe italice, Bucharest, 1939;
Poema eternă, Bucharest, 1941;
Poeme alese, Bucharest, 1942:
Poeme. Medalioane lirice, Bucharest, 1968.

Vom retrăi

Și poate-ntr-un târziu și în departe,
Când noi vom fi țărână, de lupta vieții-nvinși,
Vom retrăi viața pierdută într-o clipă.
Vom renvia cenușa-ngropată-n anii stinși
Și vom culege poate a anilor risipă.

Vom retrăi în chipul pierdut al orișicui,
Vom fi ce altădată am fi voit să fim;
Vom retrăi în totul și-n chipul nimănui,
Vom fi eterul, poate, în veșnicul mormânt,
O clipă, - și în urmă dori-vom să murim.

Și poate-n moarte numai vom retrăi o clipă,
Imagini dispărute vor învia din scrum;
Din lumi îndepărtate un vânt, cernită-aripă,
Va flutura din țara pierdută-n negrul drum,
Și-om năzui-n departe tot ce-om trăi în noi.

Sau amintirea numai de veacuri în cenușe
Va fi o pală rugă într-un verset postum;
Și-ncătușați de vreme în negrele cătușe,
Sau pribegind aiurea pe-ntunecatul drum,
Vom retrăi în chipul pierdut al orișicui.

Tensiunea în Fir

Tensiunea din fir reprezintă reacțiunea firului la o forță de întindere exercitată asupra lui. În orice secțiune a unui fir întins de o forță acționează două forțe egale în modul, dar opuse ca sens, acțiunea și reacțiunea, cu care o parte a firului acționează asupra celeilalte părți. Oricare dintre aceste forțe se numește tensiune. Dacă […]

Forța de Frecare

Vă interesează cum acționează FORȚA DE FRECARE și ce rol are ea la contactul dintre două corpuri? … Dați play la acest videoclip și veți mai avea parte de o altfel de lecție de fizică. Forța de Frecare din acest videoclip face parte din lecția – Tipurile de Forțe.

Forța de Apăsare Normală

Situațiile în care poate apăra NORMALA. https://app.vyond.com/v2/signup/r/iuf-3CHjXKfW

GREUTATEA

Forța de atracție exercitată de Pământ aupra unui corp, numită GREUTATEA. https://app.vyond.com/v2/signup/r/iuf-3CHjXKfW

Doi mici Dinozauri

Pentru vârsta: 4 – 8 ani; Această povestioară a fost scrisă pentru a ajuta o fată care a suferit anterior neglijență și se luptă cu rivalitatea dintre frați. Adaptări: ar putea fi folosită pentru orice situație dificilă anterioară, care a restrâns resursele parentale, cum ar fi boala sau stresul. Limba Română: Odinioară, într-un regat magic, […]

Scufița Roșie

Carte audio: Într-un sat, lângă o pădure deasă, trăia o fetiță frumoasă, atât de frumoasă, încât părea un înger. Mama sa era atât de bucuroasă de farmecul ei, încât parcă iînnebunise de fericire. Dar și mai bucuroasa era bunica fetiței, care nu scăpa nicio ocazie ca să-i arate cât de mult o iubea. O covârșea cu […]

Norocul culegătorului, de I. L. Caragiale (1892)

Carte audio: A fost odată un băiat sărman: şi făcându-i-se Maichii Precistii milă de el, s-a prefăcut călugăriţă şi i-a ieşit înainte când bătea el hoinar drumurile. — Mă băieţele, ce tot umblu tu, de colo până colo, fără rost? Uite, o să vie iarna; tu n-ai părinţi, adapost n-ai, haine nu, n-ai de nici […]

Povestea poveștilor (poveste letonă)

Carte audio: ÎN VREMURILE DE DEMULT trăia într‑o mlaştină un drac. Odată, acest drac a făgăduit un sac întreg de galbeni celui ce‑i va spune o poveste pe care el n‑o mai auzise vreodată. Au venit mulţi amatori de aur din felurite locuri şi cîte poveşti nu i‑au povestit! Dar numai ce începeau povestea, […]

ALGEBRĂ, A2 – Reguli ale ecuațiilor

Episodul A2 – Reguli ale ecuațiilor Pentru vizionare Episodului A1 – Operații algebrice, accesați linkul https://youtu.be/2Sj7VmNj-Gk În acest episod, vă veți întâlni cu câteva reguli care vă vor face să înțelegeți următoarele probleme: – cum se evaluează o expresie algebrică; – ce înseamnă operațiile inverse și care este rolul acestora în cadrul ecuațiilor algebrice; – […]

ALGEBRĂ, A1 – Operații algebrice

Episodul A1 – Operații algebrice Operațiile algebrice reprezintă o primă secțiune dintr-un șir de episoade care vor încerca să vă prezinte modul de rezolvare a problemelor/exercițiilor din Algebră. În acest episod veți înțelege mai bine rolul și utilizarea proprietăților de asociativitate, comutativitate, tranzitivitate, distributivitate și folosirea ordinii operațiilor pentru simplificarea expresiilor și ecuațiilor în algebră. […]