Arhive etichete: opere

RADU TUDORAN

08 martie1910 – 18 noiembrie1992

111 ani de la nașterea lingvistului, traducătorului și prozatorului Radu Tudoran.

Radu Tudoran a moștenit nostalgia puternică pe care a manifestat-o față de călătoria pe mări de la tatăl său, Alexandru Bogza, funcționar al marinei comerciale.

Biografia lui Radu Tudoran:

Radu Tudoran (pseudonimul literar a lui Nicolae Bogza) s-a născut la Blejoi, jud. Prahova. fratele cel mai mic al muzicianului Alexandru Bogza (1895 – 1973) și al scriitorului Geo Bogza (1908 – 1993), autorul unor romane de mare succes, printre care se numara și Un port la răsărit (1941, debutul său ca romancier) și celebrul Toate pânzele sus! (1954). Este și autorul ciclului de romane dedicat României secolului al XX-lea, Sfârșit de mileniu și traducător.

https://www.youtube.com/watch?v=isBEjt8zwZI

După terminarea Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, în anul 1930, și, apoi, a Școlii Militare de Ofițeri de la Sibiu, în anul 1932, funcționează timp de șase ani (1932 – 1938), ca ofițer al Armatei Române.

În 1938, renunță la cariera militară, și debutează cu un reportaj în revista „Lumea românească”, condusă de Zaharia Stancu. Există, desigur, o relație evidentă între demisia sa din armată și primele sale reușite literare. Tot acum, își schimbă numele literar din Nicolae Bogza în Radu Tudoran, pentru a nu sugera nici un fel de legătură directă cu fratele său.

În 1940, i-a apărut prima carte, volumul de nuvele Orașul cu fete sărace, iar în anul următor (1941) îi apare Un port la răsărit, roman care evoca Basarabia și portul Odessa, astfel că din motive politice, a trecut în conul de umbră al uitării odată cu venirea la putere a regimului comunist. Acest roman, scris cu eleganța firească a omului Radu Tudoran, analiza cu o luciditate necruțătoare lumea pan-slavistă aflată sub controlul rus-sovietic.

Un port la răsărit

PARTEA ÎNTÂI

În dimineaţa plecării, comandorul Maximov rămăsese pe chei, singur, puţin palid, puţin trist. Era îmbrăcat în mantaua lui neagră, cu mânecilelargi, lungă până în pământ care îl învelea ca o plapumă. Când am ajuns la capul digului, înainte de a lua drumul cu vântul larg spre mare, am mai privit o dată în urmă şi l-am văzut în acelaşi loc, nemişcat. Neguriledimineţii îl învăluiau într-o umbră umedă şi opacă. Mi
-a făcut un semn prietenesc de despărţire, apoi, în clipa când digul l-a acoperit, a rămas cumâna apăsată pe piept, gestul cu care îşi reprima tuşea măruntă şi uscată.
Am mai văzut cum vântul rece îi scutura mânios pulpanele largi ale mantalei. Atunci, în timp ce întorceam cârma spre sud, mi-am amintit încăo dată vorbele lui, pe care uneori, mai târziu, în momente de răzvrătire le-am socotit maladive:
„Gândeşte-te să pleci, nu să ajungi. Ultimul port e foarte departe saufoarte aproape; nu te gândi niciodată la el. Nu calcula niciodată sosirile; nute supăra dacă te lasă vântul; când te opreşti, nu lua prea mult în seamăbucuriile de la uscat, fiindcă ele îţi lungesc drumul; fii gata să ridici pânzele în orice clipă.
Se poate întâmpla să te prindă furtuna şi să nu mai ajungi niciodată; nu te gândi: de ajuns este că ai plecat!” …

În timp ce fratele său, Geo Bogza, s-a descurcat cu abilitate în meandrele politice ale anilor 1945-1947, fiind favorabil comunismului, Radu Tudoran, mai puțin prudent sau mai inconștient (după punctele de vedere), a scris articole în care critica deopotrivă extremismul de dreapta și politica sovietică. Tot în această perioadă tulbure pentru România a continuat să scrie și să publice, a strâns bani, s-a stabilit la Brăila, și început construirea unei goelete cu care spera să plece în lume.

Spre sfârșitul anului 1947, când controlul sovieticilor asupra României deveni total, Radu Tudoran este total marginalizat. Conform spuselor sale, citat fiind dintr-un interviu acordat Marinei Spalas și publicat în Revista „Contemporanul” numărul 15 din 1992 : „După 1947 am fost înmormântat, nimeni n-a mai pomenit de mine decât dacă își mai aducea cineva aminte să-mi vâre o suliță în coaste.” Totuși, nu este supus prigoanei Securității sau închisorii. Aflat în dizgrație editorială, alege traducerile, în special din autori ruși și sovietici, ca mijloc de menținere a contactului cu literatura și ca mijloc de existență.

Revine pe scena literară cu un aparent anodin și inofensiv roman pentru tineret, socotit de unii critici literari „roman de consum”, anume Toate pînzele sus!, publicat în anul 1954. Romanul, scris cu mare talent narativ și descriptiv, este puternic influențat de pasiunea pentru aventură a autorului și devine aproape instantaneu un succes răsunător la publicul de toate vârstele, aprinzând imaginația a milioane de tineri români pentru câteva generații. Descrie călătoria pe care Radu Tudoran nu a mai putut să o facă în 1948. Modelul său de navigator l-a constituit Joshua Slocum^⁠, aidoma căruia ar fi vrut să plece în jurul lumii. Deși propria sa goeletă rămăsese neterminată, succesul romanului a fost atât de mare încât goeleta „Speranța” (cum intenționa să o numească) a fost efectiv realizată în 1968, la comanda studioului cinematografic „București”, la șantierul naval din Tulcea și în rada portului Brăila, cu ajutorul uzinelor de utilaj greu „Progresul”, pentru turnajul filmului inspirat de roman: Toate pînzele sus! de Mircea Mureșan. În 1976, acesta a fost ecranizat pentru televiziune.

Radu Tudoran a trăit retras până la sfârșitul vieții sale, dar a publicat numeroase best-seller-uri. În 1977, numărul total al exemplarelor din cărțile sale – aproape fiecare reeditată de mai multe ori – depășea cu mult 1 500 000 de exemplare tipărite. Proiectul său cel mai ambițios din punct de vedere literar rămâne ciclul de șapte romane Sfârșit de mileniu, scris cu o transparență și o naturalețe atât de firească încât un cititor mai puțin experimentat nu va sesiza puterea și eleganța stilului ce l-au caracterizat pe Radu Tudoran încă de la publicarea romanului Un port la răsărit. Sfârșit de mileniu este o frescă complexă a societății românești a secolului XX, fiind ciclul căruia talentatul prozator i-a închinat toată puterea sa creatoare a ultimilor săi 20 de ani de viață.

A avut întotdeauna, printre femei, faima unui bărbat distins și cuceritor, inclusiv după vârsta de 60 de ani. În ultimul an al vieții a lucrat la al șaptelea roman din ciclul Sfârșit de mileniu, Sub zero grade, în care era vorba de perioada de ocupație sovietică, din 1944 și până în 1953.

Sfârșit de mileniu
“EXPLICAŢIE.
Sub titlul generic SFÂRŞIT DE MILENIU au apărut până varatrecută, 1989, şase volume dintr-un ciclu epic care urmărea să înfăţişeze, pe calea ﬁcţiunii, istoria secolului nostru, aşa cum a trăit-o şi a înţeles-o autorul, la vârste succesive, din copilărie până la deplină maturitate, şi chiar după aceea.
Deci nu este o cronică obiectivă, ci una personală, în prezentareacăreia autorul se foloseşte de Povestitor, acesta ﬁind el însuşi unpersonaj între celelalte; nu-i vorba de o disimulare, dar nu-i mai puţin adevărat că personajul se naşte din experienţa şi convingerile autorului,care se împrumută pe sine şi altor eroi din carte, aceasta devenind defapt o confesiune şi o profesie de credinţă.
Acţiunea ultimului volum se termina în august 1944; date ﬁind piedicile care se iveau de acolo înainte, autorul se vedea nevoit sau să abandoneze cronica, sau s-o falsiﬁce.
El se oprise la ideea s-o încheie într-un singur viitor volum, un epilog, în care să urmărească până la capăt destinul personajelor, eludând istoria inabordabilă a epocii, tristele, inutilele şi tragicile prefaceri cunoscute de societatea contemporană.
Dar, cu toată abilitatea însuşită în patruzeci de ani cât s-a trăit în minciună şi cu mască pefaţă, autorul se aﬂa în faţa unor diﬁcultăţi mult prea mari, şi nu ştia dacă va izbuti să le depăşească.
Era o dilemă pe care a rezolvat-o, ca un făcut, Revoluţia din decembrie. De aici porţile s-au deschis larg în faţa autorului, ca a noastră a tuturora, şi dacă el va ﬁ în stare să meargă până la capăt, va avea de scris nu doar un epilog lipsit de fondul lui adevărat, ci încă două sau trei volume, ca să redea, după procedeul folosit în volumele dinainte, suferinţa, umilinţa şi îndelungata siluire a cugetului în care a trăit neamul nostru, împreună cu alte neamuri, la fel de nenorocoase, din 1944 până în 1989. …”

Vol. I, Casa Domnului Alcibiade

A murit în dimineața zilei de 18 noiembrie 1992, la Spitalul Fundeni, din cauza unei boli a arterelor, după mai multe intervenții chirurgicale care n-au reușit să-l salveze. Fratele său mai mare, Geo Bogza, a murit un an mai târziu.

Opera lui Radu Tudoran:

Nuvele:

Orașul cu fete sărace (nuvele), București:, Editura Socec, 1940.

Romane:

Un port la răsărit (roman), București: Editura Socec, 1941, Editura Arta Grafică, 1991;
Anotimpuri, București: Editura Socec, 1943 (ediția a II-a, 1946; ediția a III-a, 1947; ediția a IV-a, București: Editura Albatros, 1974);
Flăcări (carte), București: Editura Forum (Tipografia „Cartea de Aur”), 1945 (ediția a II-a, 1947; ediția a III-a, București: Editura Socec, 1948; ediția a IV-a, București: Editura Tineretului, 1958; ediția a V-a, cu titlul Flăcările, București: Editura Minerva, 1971; ediția a VI-a, cu titlul Flăcările, București: Editura Eminescu, 1983);
Purcelul care a ajuns boier, (roman pentru copii și tineret), București: Tipografia „Pro-Pace”, 1945;
Ferma „Coțofana veselă”, (roman pentru copii și tineret), Craiova: Tipografia „Scrisul Românesc”, 1946;
Întoarcerea fiului risipitor, București: Editura Socec, 1947 (ediția a II-a, București: Editura Minerva, 1970; ediția a III-a, 1971; ediția a IV-a, 1974; ediția a V-a, București: Editura Eminescu, 1984);
Toate pînzele sus! (roman), București: 1954 (ediția a II-a, revizuită și adăugită, București: Editura Tineretului, colecția „Cutezătorii”, 1957; ediția a III-a, 1961; ediția a IV-a, 1964; ediția a V-a, 1967; ediția a VI-a, în 2 volume, cu o postfață a autorului, București: Editura Minerva, 1973; ediția a VII-a, cu o prefață a autorului, București: Editura Ion Creangă, 1980);
Ultima poveste, București: Editura Tineretului, 1956 (ilustrații de Coca Crețoiu Seinescu) (ediția a II-a, 1964; ediția a III-a, București: Editura Ion Creangă, 1973);
Dunărea revărsată, București: Editura pentru Literatură, 1961 (ediția a II-a, 1963; ediția a III-a, 1967; ediția a IV-a, București: Editura Minerva, 1977);
O lume întreagă, București: Editura Tineretului, 1964 (ediția a II-a, 1969);
Al treilea pol al Pămîntului, București: Editura Ion Creangă, 1971;
Maria și marea, București: Editura Albatros, 1973, Editura Arta Grafică, 1992;
Acea fată frumoasă, București: Editura Cartea Românească, 1975.

Ciclul de romane Sfârșit de mileniu:

Ciclul Sfârșit de mileniu se compune din șapte romane:

Casa domnului Alcibiade, București: Editura Cartea Românească, 1978;
Retragerea fără torțe, București: Editura Eminescu, 1982;
Ieșirea la mare, București: Editura Eminescu, 1984;
Victoria neînaripată, București: Editura Eminescu, 1985;
Privighetoarea de ziuă, București: Editura Eminescu, 1986;
O sută una lovituri de tun, București: Editura Eminescu, 1989;
Sub zero grade, București, Editura Arta Grafică, 1994 (postum).

Impresii de călătorie:

Al optzeci și doilea, București: Editura pentru Literatură, 1966 (despre o călătorie pe ocean cu traulerul „Constanța”);
Regiunea Galati, București: Editura Meridiane, 1967;
Oglinda retrovizoare, 1970 (despre Italia);
La nord de noi înșine, București: Editura Eminescu, 1979;
Frumoasa adormită (carte), București: Editura Eminescu, 1981 (despre Statele Unite ale Americii );
Viata mea Bucuresti Editura Tudoran ,1981.

Traduceri:

A tradus singur sau în colaborare din: Alexander Bek^⁠, Charles Darwin, Aleksandr Fadeev, Ivan Goncearov, I. Listenov, N. Nikitin, L. Platov, Boleslaw Prus, Anatoli Rîbakov, Tihon Semușkin, Manaf Suleimanov, Aleksei Nikolaevici Tolstoi, Jules Verne, Vitali Zakrutkin, Antonín Zápotocký.

ION CREANGĂ

Lasă un răspuns

01 martie 1837 – 31 decembrie 1889

Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Capitolul I
“Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii. Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospo- dari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile; cu biserică frumoasă și niște pre- oți și dascăli și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor. …”

Amintiri din copilărie

Bibliografia lui Ion Creangă:

Ion Creangă născut la Humulești, a fost primul dintre cei opt copii ai lui Ştefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuleşti, Neamţ, şi ai soţiei sale Smaranda, născută Creangă. Ceilalți șapte frați și surori ai lui Creangă au fost: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.

Data nașterii lui Ion Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.

Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern (“tatăl mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig“), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala.

În 1853, este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni (“fabrica de popi”). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic “Veniamin Costachi” de la Socola.

Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul natal.

În 1859, se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinți din Iași, şi este hirotonisit diacon. Un an mai târziu, la 19 decembrie, se naşte unicul său fiu, Constantin.

După un parcurs întortocheat, care include printre altele înscrierea la Facultatea de Teologie, curând abandonată, şi la Şcoala Normală Vasiliană de la Trei Ierarhi, al cărei director era Titu Maiorescu, ocupă prin concurs, în 1864, postul de institutor la Şcoala primară de la Trei Ierarhi.

În 1865 absolvă Şcoala Normală. Este apoi institutor şi diacon. Alcătuieşte manuale şcolare.

În 1868, a colaborat la elaborarea a patru manuale școlare, între care și un „Abecedar”.

În 1871, refuză să mai respecte cutuma şi apare în biserică tuns şi cu pălărie. Publică Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive, alături de C. Grigorescu şi V. Răceanu. Manualul avea să primească patru ani mai târziu, alături de Metoda noua de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare, avizul ministrului Titu Maiorescu pentru studierea în şcoli.

După ce timp de 12 ani, este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon.

În 1873, semnează câteva articole despre care se consideră că ar aduce atingere preoţimii şi este destituit din cler, pierzând totodată şi slujba de institutor.

În acelaşi an, obţine divorţul, după ce se retrăsese la „bojdeuca din Ţicău“, împreună cu Tinca Vartic, alături de care îşi va petrece întreaga viaţă.

În 1874, îşi primeşte înapoi postul de institutor. Îi sunt publicate câteva povestiri şi poezii.

Soacra cu trei nurori
“Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte. O răzeşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojĳia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban. Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta şi alta de‑a stânga celei bătrâneşti. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lângă sine – în casa bătrânească – şi a nu orândui nimic pentru împărţeală până aproape de moartea sa. Aşa făcu; şi‑i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să ﬁe, aju- tată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: „Voi privighea nurorile, le‑oi pune la lucru, le‑oi struni şi nu le‑oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră‑mea – ﬁe‑i ţărna uşoară! – aşa a făcut cu mine. Şi bărbatu‑meu – Dumnezeu să mi‑l ierte! – nu s‑a putut plânge că l‑am înşelat sau i‑am risipit casa; … deşi câteodată erau bănuiele… şi mă pro- bozea… dar acum s‑au trecut toate!” …”

Povești, de Ion Creangă

Capra cu trei iezi
“Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mĳlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea: „Sunt cinci degete la o mână şi nu seamănă toate unul cu altul”.
Într‑o zi, capra cheamă iezii de pe‑afară şi le zice:
― Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de‑a mâncării. Dar voi încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi până ce nu‑ţi auzi glasul meu. Când voi veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa:
Trei iezi cucuieţi,
Uşa mamei descuieţi!
Că mama v‑aduce vouă:
Frunze‑n buze,
Lapte‑n ţâţe,
Drob de sare În spinare,
Mălăieş În călcăieş,
Smoc de ﬂori Pe subsuori.

Auzit‑aţi ce‑am spus eu? …”

Povești, de Ion Creangă

În 1875, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice din Iaşi. Cu ajutorul lui ajunge în cercul Junimii şi începe să publice constant poveşti şi povestiri în Convorbiri Literare.

Din 1880, la sfatul bunului său prieten Eminescu, începe să pună pe hârtie Amintiri din copilărie. În anii următori, se implică în diverse proiecte de manuale, îşi vede tipărite primele trei părţi din Amintiri. Starea sa de sănătate se înrăutăţeşte.

Vestea morţii lui Eminescu îl afectează foarte mult. După ani de suferinţă şi numeroase concedii de boală, Creangă se stinge în noaptea de 31 decembrie 1889, în urma unui atac cerebral. Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

Partea a IV-a din Amintiri din copilărie va fi publicată postum, în anul 1892.

Opera lui Ion Creangă:

Povești:

Capra cu trei iezi (1875);
Dănilă Prepeleac (1876);
Fata babei și fata moșneagului (1877);
Făt Frumos, fiul iepei (1877);
Povestea lui Harap-Alb (1877);
Ivan Turbincă (1878);
Povestea lui Ionică cel prost (1877);
Povestea lui Stan-Pățitul (1877);
Povestea porcului (1876);
Povestea poveștilor (1877-1878);
Povestea unui om leneș (1878);
Punguța cu doi bani (1875);
Soacra cu trei nurori (1875).

Povestiri:

Acul și barosul (1874);
Cinci pâini (1883);
Inul și cămeșa (1874);
Ion Roată și Cuza-Vodă (1882);
Moș Ion Roată și Unirea (1880);
Păcală (1880);
Prostia omenească (1874);
Ursul păcălit de vulpe (1880).

Nuvele

Moș Nichifor Coțcariul (1877);
Popa Duhul (1879).

Romane autobiografice:

Amintiri din copilărie (1879);
Fragment de autobiografie.

Scrisori:

Scrisori de familie:

Către Gheorghe Creangă;
Către Zaheiul Creangă;
Către Ecaterina Vartic;
Către Elena Creangă-Chiței.

Scrisori către prieteni:

Către Mihai Eminescu;
Către Vasile Conta:
Către Alexandru C. Cuza:
Către Nicolae Gane:
Către Mihail Kogălniceanu:
Către Titu Maiorescu:
Către Iacob Negruzzi:
Către Ioan Slavici:
Către Victor Zaharovschi.

BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU

Lasă un răspuns

26 februarie 1838 – 15 august 1907

183 ani de la nașterea lui Bogdan Petriceicu Hașdeu.

Academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hașdeu a fost una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.

Biografia lui BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU:

Bogdan Petriceicu Hașdeu (nume la naștere Tadeu Hîjdeu) s-a născut la Cristinești, Hotin, actualmente în Ucraina și a făcut parte din familia Hâjdău, pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești. A copilărit la moșia părintească din Cristinești, Basarabia, fiind crescut de către mama sa vitregă, strămoșii săi fiind boieri. Tatăl său, Alexandru Hâjdeu (fiul lui Tadeu Hâjdeu), era un adevărat savant, cunoștea zece limbi străine, printre care și persana, era istoric, publicist și a scris în latină despre flora Basarabiei.

Bogdan Petriceicu Hașdeu a studiat la universitatea din Harkov, după terminarea studiilor slujind ca ofițer în armata rusă. La 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, a trecut în acest ținut pentru a scăpa de împilarea și deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Rușii i-au cerut extrădarea, iar la refuzul autorităților române, i-au anulat dreptul de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară.

La 1857, a fost numit membru al tribunalului din Cahul. După șapte luni a demisionat.

În 1858, s-a mutat la Iași, ca profesor de liceu și bibliotecar al universității. A donat bibliotecii universitare 4.000 de volume. În acest timp, Hașdeu a pus bazele mai multor publicații, între altele, revista „Din Moldova” (1862-1863), în care a publicat poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc.

Lucrările beletristice ale lui Hașdeu, între care drama Răzvan și Vidra, dau impresia unei originalități a gândirii, iar autorul divaghează deseori purtat de erudiția sa profundă și imaginația vastă.

Răzvan și Vidra
“… TĂNASE (șezând pe pétră)

Milueșce-me, jupâne! Dumnedeu va da ‘ndecit
Sufletelor ce se’ndurä de-un sărman nenorocit!

SBIEREA (oprindu-se în drum)

-Cum? ce spill? La sută miia ? 0 camătă minunată!
De-ar fi astfel, totă starea’mi eu ți-aș da-o chiar in dată …
Să scii însă că dând una, n’0 mai vedi, n’o mai găsesci …”

A scris nuvele, poezii, piese de teatru. Dintre nuvele cităm una satirică, Duduca Mamuca (1861), pentru care a și avut în Iași un proces legat de un fragment din această nuvelă, considerat imoral, chiar obscen, dar a fost achitat după ce s-a apărat singur în fața instanței. În urma acestui scandal ajunge în București în 1863, unde publică în semn de protest varianta cenzurată a nuvelei, intitulată Micuța (1864).

Micuța
“Ziua întâia

Aveam șaptesprezece ani; eram student în drepturi la o universitate germană oarecare și țineam cu chirie trei odăi au premier în casa d-nei Ana Pacht, veche actoriță în demisiune, a cărei unică fată, domnișoara Maria, copiliță de șasesprezece ani, apăruse atunci de curând pe scenă, culegând din capul locului aplauzele publicului iubitor de…domnișoare.
Eu o numeam “Micuța”, deși era nemțoaică, ba chiar poate pentru că era nemțoaică: pe de o parte, ca om, o iubeam; va să zică, o iubeam pe de o parte; pe de altă parte, ca român, nu-mi plăceau lucrurile și chiar fetele nemțești, și,numind pe frumușica mea “Micuța”, prin însăși aceasta o românizam și o iubeam oarecum și pe de altă parte.
Ce-i dreptul, era frumoasă! Era frumoasă ca o româncă! Avea niște ochi… culoarea și mărimea nu îmi aduc bineaminte. Avea un păr… de seama ochilor. Avea o guriță… Dar de atunci au trecut mulți ani, și-n mulți ani am uitatmulte feluri de gurițe! N-am uitat numai că Micuța mea mi se părea a fi foarte frumoasă, neînchipuit frumoasă,frumoasă strașnic! …”

Dintre lucrările istorice se disting: Ioan Vodă cel Cumplit (1865, ed. a II-a, 1894), monumentala Arhivă istorică a României și Istoria critică.

La Iași a publicat Arhiva historică a României (1865-1867), în care multe documente vechi slavone și românești au fost editate pentru prima dată. Începută în 1865, Arhiva este o colecție în trei mari volume de documente străine și interne privitoare la istoria românilor. Au fost publicate în premieră un mare număr de acte inedite românești și străine. Lucrarea a contribuit la înaintarea studiilor istorice de istoriografie, ducând mai departe opera începută de Cronica lui Șincai, de „Magazinul istoric” al lui Nicolae Bălcescu și Laurian și de letopisețele lui Kogălniceanu.

În perioada 1870 – 1877, în revista Columna lui Traian, cea mai bună revistă filologică din România, Hașdeu a pus prin studiile sale, baza științei etno-psihologice în România.

Istoria critică (1873-1874) își propune studierea secolului al XIV-lea, epoca înființării formațiunilor statale românești din nordul Dunării. Au apărut numai un volum și un fascicul din al doilea volum. Volumul I cuprinde trei studii: Întinderea teritorială, Nomenclatura, Acțiunea naturii asupra omului.

Volumul de poezii (1873) cuprinde poezii ocazionale, fabule, poezii sociale și politice, precum și o traducere din Tristele lui Ovidiu. Cugetări profunde exprimate într-o „formă dură” (după cum a considerat însuși autorul), versuri scrise în momente de supărare sau chiar de deznădejde: opera poetică a lui Hașdeu, care n-a avut un răsunet deosebit. El a caracterizat-o prin următoarele rânduri:

O poezie neagră, o poezie dură,
O poezie de granit,
Mișcată de teroare și palpitând de ură,
Ca vocea răgușită pe patul de tortură
Când o silabă spune un chin nemărginit.

În Historia antică a Românilor (1875), deși incompletă, începe investigațiile critice asupra istoriei României.

Între 17 mai 1876 – 1 aprilie 1900, a fost director al Arhivelor Statului din București, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” și „Cuvinte din bătrâni”, atât din arhivele românești, cât mai ales din cele străine, fiind primul conducător al Arhivelor Statului a început să publice copii după acte din arhivele străine privitoare la români.

În 1877, a fost ales membru al Academiei Române ca un omagiu al întregii sale opere de până atunci, dar și ca recunoaștere a spiritului său enciclopedist.

Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt: Cuvente den bătrâni și Etymologicum Magnum Romaniae. A editat, de asemenea, Psaltirea lui Coresi din 1577, publicând-o în 1881. Prin lucrarea sa Cuvente den bătrâni (1878-1879) a fost primul exeget al literaturii apocrife din România. În această operă cu un titlul arhaic, apărută în 2 volume, a publicat o serie de documente și de studii de o mare valoare. Volumul I se intitulează Limba română vorbită între 1550-1600. Din acest timp noi posedăm un număr foarte restrâns de opere, mai toate bisericești și mai toate traduceri. Hașdeu și-a dat seama că ar fi mai interesante pentru istoria limbii compuneri românești propriu-zise. Compuneri literare n-a găsit, dar a găsit acte publice și particulare, scrisori etc. în care – dacă nu se putea urmări dezvoltarea unor idei – se pot vedea fazele evoluției limbii. El nu s-a mulțumit să le transcrie, ci le-a însoțit de observații felurite despre care marele filolog german Schuchard a zis: “Pătrunderea și erudiția lui Hasdeu se pun în evidență aici în modul cel mai splendid“. Volumul al II-lea poartă titlul special de Cărțile poporane ale românilor în secolul XVI, în legătură cu literatura poporană cea nescrisă. În el se publică colecția de texte cunoscute sub numele de Codex Sturdzanus. Textele sunt publicate cu transcrierea în litere latine și cu un studiu asupra fiecăruia. Volumul se termină cu o serie de monografii asupra diferitelor chestiuni de ligvistică, precum reduplicarea și triplicarea articolului definit ș.a.

Din 1878, a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din București. A tipărit o parte din lecțiile sale pline de originalitate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și a limbii române.

Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898) a fost începutul unui amplu dicționar enciclopedic al limbii române, dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns până la definiția cuvântului bărbat.

Hașdeu a cochetat și cu politica. Partizan al lui Kogălniceanu, a susținut lovitura de stat din 2 mai 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, a susținut dinastia străină, de Hohenzollern, apoi, pe aceeași linie a ideilor de factură paneuropeană, a devenit membru al Partidului Liberal, ajungând deputat liberal în parlamentul României.

Ultimii ani ai vieții, i-a consacrat altor preocupări: acum a scris articole și poezii filozofice, multe satire literare (Sarcasm și ideal, 1897), și, de la moartea fiicei sale, Iulia, s-a dedicat cu totul cercetărilor asupra spiritismului (Sic cogito, 1892). Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară, Hasdeu are adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele și mai obscure. Din nenorocire, el nu a urmărit vreme îndelungată studiul unei chestiuni pentru a da o operă desăvârșită, ci a trecut în cursul vieții, prea de multe ori, de la o serie de preocupări la altele, încât cele mai de frunte din operele lui rămân neterminate.

Sic cogito
Trecuse șease luni după moartea fiicei mele.
Era în Martie: iarna plecase; prima-vară nu sosia încă.
Într’o seară, umedä i posomorîtă, ședeam singur în odae lângă masa mea de lucru.
De ‘nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtiă și mai multe craioane.
Cum ? nu știu, nu știu, nu știu ; dar fără ca s’o știu, ,mâna mea lua un craion și îi răzemä vârful
de luciul hârtiei
lncepui a simți la tâmpla stângă bătăi scurte și îndesate, întocmai ca și când ar fi fost băgat într’însa
un aparat telegrafic.
De pdata mâna mea se puse în mișcare fără astâmpăr.
Vre-o cinci secunde cel mult.
Când brațul se opri și craionul căzu dintre degete, ăa simții deșteptat dintr un somn, deși eram sigur
că nu adormisem.
Aruncai privirea pe hârtia și cetii acolo foarte limpede:

“Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire.‘

Julie Hasdeu.

Era scris și iscălit cu slova fiicei mele.
Ce să fie?
0 va spune această, carte.

După moartea singurei sale fiice, Iulia, în 1888, a devenit mistic și fervent practicant al spiritismului, scop în care a construit Castelul Iulia Hașdeu de la Câmpina. A murit la 25 august 1907, la Câmpina, lăsând în urmă o operă vastă și perenă. În ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor de lucru, Hașdeu rămâne un mare om de cultură, un neobosit cercetător și un pionier al mai multor domenii ale filologiei și istoriei României.

Unele dintre scrierile sale au provocat reacția unor critici. Astfel au fost articolele publicate de Gheorghe Panu în Convorbiri literare și o broșură a lui Ion C. Massim. Cercetările ulterioare au modificat multe dintre concluziunile lui Hașdeu, dar opera sa prezintă interes de a fi citită nu numai pentru a se vedea starea studiilor istorice din acea vreme, ci și pentru a se constata talentul și spiritul vizionar al autorului.

Opera lui Bogdan Petriceicu Hașdeu o găsiți accesând linkul: https://www.autorii.com/scriitori/bogdan-petriceicu-hasdeu/index.php

IZABELA SADOVEANU

Lasă un răspuns

24 februarie 1870 – 06 august 1941

151 ani de la nașterea criticului literar, jurnalistului de opinie, poetului și militantului feminist, Izabela Sadoveanu.

Biografia Izabelei Sadoveanu:

Izabela Sadoveanu este fiica Eleonorei (născută Dumitriu) şi a lui Gheorghe Morţun. La scurt timp după naștere, va fi adoptată de Mia şi Alexandru Andrei. Urmează ciclul primar la Bacău, apoi la Iaşi, Institutul Pedagogic (1881-1886), 2 ani frecventând cursuri de filosofie şi fiziologie la Universitate, în paralel cu pensionul de fete „Dodun des Perrieres“, unde este şi pedagogă pentru clasele mici. Din această perioadă, datează primele contacte cu ideile socialiste, participarea la cercul lui Ioan Nădejde şi frecventarea grupului de la „Contemporanul“, a cenaclului condus de Nicolae Beldiceanu (unde îl cunoaşte pe Ion Creangă).

În 1891, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Tot acum, obţine postul de profesoară de filosofie şi pedagogie la Şcoala „Penetis-Zurmale” din Brăila. Aici şi la Galaţi se implică intens în organizarea mişcării socialiste. Îi vizitează la Bucureşti pe C. Dobrogeanu-Gherea şi pe Anton Bacalbaşa, îi cunoaşte pe I.L. Caragiale, B. Delavrancea, Al. Vlahuţă.

În 1898, se căsătoreşte cu Alexandru Sadoveanu, ofiţer, fratele mai mare, după tată, al lui Mihail Sadoveanu, şi câţiva ani va profesa la Focşani.

În 1908, este transferată la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti.

În 1912, devine studentă la Institutul Pedagogic „Jean-Jacques Rousseau” din Geneva, pe care îl va absolvi în 1915.

În perioada 1917 – 1919, devine directoarea liceului de refugiaţi din Iaşi, iar din 1919 până în 1926 deține funcția de director la Şcoala Normală „Elena Doamna” din Bucureşti. Continuă, până în 1936, să predea ca profesoară la Şcoala de Puericultură şi, din 1926 până în 1936 îndeplinește funcția de educator.

În perioada 1932 – 1936, pe lângă funcția de educatoare, este și consilier în Ministerul Instrucţiunii.

Izabela Sadoveanu este o strălucită militantă pentru noile curente în pedagogie, în primul rând pentru ideile şcolii active, are o viziune modernă în problema învăţământului pentru fete şi a educaţiei lor, iniţiază la noi şi susţine metoda Mariei Montessori (1916). Este autoare, împreună cu C.I. Angelescu, a primului manual românesc de psihologia copilului, manifestă o preocupare constantă pentru îndrumarea lecturii copiilor pe vârste, scrie numeroase articole despre cartea şcolară, editează împreună cu Mihail Sadoveanu un volum de lecturi istorice şi geografice pentru elevi, traduce Insula comorii de Robert Louis Stevenson.

S-a remarcat, de asemenea, ca o perseverentă luptătoare pentru emanciparea femeii (în 1923, ca delegată la Societatea Naţiunilor şi în Biroul Internaţional al Muncii, va susţine cu ardoare principii feministe) şi ca o lucidă militantă antifascistă (din 1936, este secretară a Comitetului Naţional Permanent pentru Pace, al cărui preşedinte de onoare era Nicolae Titulescu).

Debutează în 1890, cu poezii, semnate Izabela Andrei, la „Şcoala nouă” din Roman, alături de G. Ibrăileanu etc. Îşi începe cariera de critic literar mai târziu, la cotidianul „Voinţa naţională“, în 1904, cu un articol despre debutul lui Mihail Sadoveanu, urmat în 1905, de Artă şi morală, o primă intervenţie polemică adresată lui H. Sanielevici, ca răspuns la textul denigrator al acestuia cu privire la literatura lui Sadoveanu. Confirmarea vocaţiei critice vine ulterior, odată cu apariţia revistei „Viaţa românească“, în 1906, la care va publica aproape un deceniu.

Va scrie şi la „Adevărul“, „Dimineaţa” (redactează în 1932 „Pagina femeii“), dar mai cu seamă la „Adevărul literar şi artistic“, unde va deţine şi rubrica intitulată „Cărţi şi reviste“, fiind prezentă în paginile revistei din 1925 până în 1939. Mai colaborează cu „Noua revistă română“, „Drapelul“, „Povestea vorbei“, „Educaţia“, „Renaşterea română“, „Lamura“, „Gazeta cărţilor“, „Boabe de grâu” etc. Semnează şi Evan, Izabela Sadoveanu-Evan.

În cronicile şi eseurile sale, Izabela Sadoveanu, influenţată de Hippolyte Taine, susţine importanţa criticii ştiinţifice, ca demers imparţial, fără păreri preconcepute şi total subordonat operei literare. Mai ales, în perioada când a colaborat cu „Viaţa românească“, autoarea se remarcă prin incisivitatea ideilor şi tonul polemic. Volumul Impresii literare, publicat în 1908, strânge articole despre scriitori cu vederi socialiste (O. Carp, Sofia Nădejde), dar şi despre D. Anghel şi Mihail Sadoveanu. În aceeaşi revistă, I. Sadoveanu i-a susţinut pe St. O. Iosif, I. Agârbiceanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Panait Cerna, iar mai târziu, la „Adevărul literar şi artistic“, va scrie despre Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Jean Bart, Ionel Teodoreanu, Mihai Ralea, Demostene Botez, G. Călinescu. Dintre poeţi, l-a apreciat în mod deosebit pe Tudor Arghezi, dar şi pe Al. A. Philippide, Lucian Blaga, Ion Pillat, Adrian Maniu, Mihai Codreanu, G. Topârceanu.

Izabela Sadoveanu semnează în presă pagini despre importanţa culturalizării celor mulţi şi despre probleme sociale, în paralel cu eseuri despre curente literare la modă şi despre personalităţi literare. Este foarte receptivă faţă de literatura străină, cunoaşte scrierile şi ideile lui Anatole France, Romain Rolland, opţiunile lui Louis Aragon, realismul lui D.H. Lawrence, vizionarismul lui J.B. Priestley și comentează favorabil, înaintea multora, proza lui Franz Kafka. De asemenea, recenzează autori italieni (Giacomo Leopardi, Luigi Pirandello) şi ruşi (I.S. Turgheniev, F.M. Dostoievski, L.N. Tolstoi, A.P. Cehov) şi, în mod deosebit, „literatura proletariatului aşa cum a realizat-o Maxim Gorki“.

Iniţiată la „Viaţa românească” şi continuată la „Adevărul literar şi artistic“, seria unor profiluri feminine le cuprinde pe Irene Toliot-Curie, Anna de Noailles, Katherine Mansfield, Virginia Woolf, George Sand, Colette, surorile Bronte.

În cronici, Izabela Sadoveanu le susţine pe Elena Farago, Hortensia Papadat-Bengescu, Otilia Cazimir şi, fidelă principiilor feministe, vorbeşte cu implicare despre greutăţile şi prejudecăţile pe care le au de surmontat scriitoarele. Memorialistica, editată postum, în 1980, cuprinde portrete ale scriitorilor de la „Viaţa românească” şi mai ales ale fruntaşilor mişcării socialiste. Atmosfera entuziast-revoluţionară de la începutul secolului al XX-lea din mediile socialiste şi radical burgheze este prinsă aici cu acuitate.

Publicațiile Izabelei Sadoveanu:

Opera:

• Impresii literare, Bucureşti, 1908;
• Educaţia estetică şi artistică din ultimele două decenii, Bucureşti, 1911;
• Educaţia nouă. Îndrumări pentru părinţi şi educatori, Bucureşti, 1930;
• Teatru pentru copii şi tineret, Bucureşti, 1931;
• Ion Teodorescu, Din lumea umbrelor. Izabela Sadoveanu, Sufletul altor generaţii. Amintiri, ediţie îngrijită de Aristiţa Avramescu, prefaţă de Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1980;
• Cărţi şi idei, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Margareta Feraru, Bucureşti, 2001.

Antologii:

• Să ne cunoaştem neamul şi ţara, cu ilustraţii de Magdalena Iorga, Bucureşti, 1933 (în colaborare cu Mihail Sadoveanu şi Ion Simionescu).

Traduceri:

• Grazia Deledda, Valurile vieţii, Bucureşti, 1909;
• Matilde Serao, Mama vitregă, Bucureşti, 1910;
• Giovanni Verga, Tire de tigroaică, Bucureşti, 1923.

ANTON BACALBAȘA

Lasă un răspuns

21 februarie 1865 – 01 octombrie 1899

156 ani de la nașterea lui Anton Bacalbașa.

Cine e Moș Teacă?
“Adevărat copil năzdrăvan! Din pricina lui nu se puteau odihni cinci mahalale. Nu era zi de la Dumnezeu în care părinții să nu se pomenească acasă cu vreo plân- gere: „Tecuță a spart capul fetei mele! Tecuță mi-a spart un geam! Tecuță a legat o tinichea de coada lui Samurache! Tecuță mi-a omorât un porumbel cu o piatră!“ Și toate boclucurile astea se spărgeau în capul părinților, care erau nevoiți să plătească cu bani nebuniile odraslei lor. Alteori, lucrul era și mai grav; proprietarul venea și spunea: „Domnule Teacă, eu nu pot să vă mai dau casa din pricina băia- tului dumneavoastră; mi-am aprins paie-n cap cu mahalaua!“ Iar părinții trebuiau să se mute, că n-aveau încotro. …”

Moș Teacă, de Anton Bacalbașa

Urechilă moștenitor (Basm)
“A fost odată un împărat. Și împăratul ăsta era calic de mama focului. Își întorcea chipiul pe dos când se învechea, făcea negoț de brânză și de unt proaspăt, aducea până și vaxul de ciubote de la Viena, pentru că acolo era mai ieftin și transportul nnu-l ținea nici o lețcaie chioară, mă rog, era calic de parcă trăsese pe dracu de coadă toată viața și tocmai acum se îmbogățise. Cu viața era mulțumit ca prostu, că nici deștept nu era, măcar că era șirte ca o vulpe crescută la călugărițe; numai un caz avea și el, că nu-i dăduse Dumnezeu copii. Pe semne că Dumnezeu n-a vrut să se înmulțească neamul lighioilor calice. Așa, ce s-a gândit împăratul? Zice: “Măre, copii nu-mi trebuie, că prea țin parale multe … Nu-i vorbă, de îmbrăcat i-aș îmbrăca eu ușor, că tot rămân haine de la vizitii care ies la pensie; de mâncat iar n-ar fi greu; aș cere probele de la garda palatului în fiecare zi – da’ oricum tot te sfânțuesc copiii! Mai bine haide să iau unul făcut gata de la altul.” Și cum sta el pe așa gânduri, ce-i trăsnii prin cap, și-și aduce aminte că are un frate și că frate-său ar scăpa bucuros de o potaie de copil, că e un netot. …’

Urechilă Moștenitor, de Anton Bacalbașa

SCENA I
“Scena reprezintă o sală de birt, mese învelite cu fete albe; clienţi pe ici, pe colo Intră Bursuc şchiopătând, plin de noroi şi sprijinit de FORFECARU:

BURSUC: Vai de mine! Ufff!… Cum îţi spuneam, dau să trec Calea Victoriei în faţa Teatrului, când ce să vezi? Un biciclist venea ca fulgerul şi ha, ha, ha, să calce o birjă; birjarul se fereşte şi cârmeşte spre mine, eu de acolo: pardon! bagă de seamă! dar oiştea mă ia în primire, mă împinge şi cad pe spate. Întind mâinile să mă sprijin şi apuc ceva: era rochia unei dame care cade bâldâbâc, peste mine, pardon. Deschid ochii şi văz realitatea îngrozitoare: sub mine un băltoacă de noroi şi d-asupra mea o damă bătrână. În sfârșit … vii d-ta, îmi dai mâna, mă ridic și … poftim! (Se uită la noroiul de pe haine.)

FORFECARU: Înţeleg, înţeleg, nu sunteţi obişnuit cu pavagiul de lemn.

BURSUC: Pavagiu de lemn!… Daca-i umbla mult pe el rămâi şi cu picioarele de lemn. De, eu ca ăla strein …

UN AGENT (sărind de la o masă şi apucând pe Bursuc de guler): Dacă eşti strein în numele Constituţiei (îi arată un baston) urmează-mă. … “

Pardon, de Constantin, Ioan și Anton Bacalbașa

Anton Bacalbașa a scris o epigramă referitoare la Victor Babeș:

Ba bei,
Ba beși,
Tot acolo ieși.

La care Babeș a răspuns:

Ba cal, ba șa,
Tot măgar sadea.

Anecdote, de Anton Bacalbașa

Tu singură
“Din toată lumea de-amintiri
Ce-mi bat în poarta minţii,
Se stinge, — parcă n-a mai fost, –
Povestea suferinţii.

Tot răul ce m-a zbuciumat
Nopţi triste de veghere,
În valul luptelor de-acum
Se-ntunecă şi piere.

Tu singură-mi rămâi în gând,
Aceeaşi ca-nainte,
Icoană gingaşă, ce-n veci
N-ai să-mi dispari din minte.

Mă urmăresc ne-ndurători
Frumoşii tăi ochi galeşi,
Ce-mi vor luci nestrămutaţi
Eterni şi scumpi tovarăşi…”

Poezie clasică, de Anton Bacalbașa

“… Aş face aici o imprecaţie ca în Macbeth. Dar astâmpără-te, revoltă a sufletului! Ţară de spanac şi de reptile! Panait Macri la teatru, Neculai Pătraşcu în profesorat! Idioţia acestui neam se ridică să întunece toate talentele, precum broaştele tulbură apa bălţilor ca să nu se vadă oglindindu-se în ea zborul măreţ al vulturilor de sus! …”

Amintiri literare. Genialul Pătraşcu, de Anton Bacalbașa

Cavalerul amabil
Ar trebui ca înainte de a se mărita cu un ofiţer, fetele să vină incognito măcar o dată la cazarma viitorului lor soţ şi protector. Multe lacrămi târzii ar fi cruţate!

Din viaţa militară, de Anton Bacalbașa

“Un nebun făgăduiește și-nțeleptul s-amăgește.”

Citat, de Anton Bacalbașa

EUGENIU BOUREANUL

Lasă un răspuns

18 februarie 1885 – 28 noiembrie 1971

136 ani de la nașterea prozatorului și traducătorului Eugeniu Boureanul.

Povestirile lui Eugeniu Boureanul au fost remarcate de Nicolae Iorga, care considera că unele dintre ele (printre care povestea tragică a jandarmului îndrăgostit de o țigăncușă, care va fi spânzurată de etnicii săi) sunt „de o frumuseță deosebită”. Scriitorul își căuta subiectele în lumea țiganilor, în lumea lipovenilor scopiți sau chiar în istoria țărilor române, el publicând în paginile revistei Drum drept din Craiova un mic roman despre pribegia domnului Petru Șchiopul și a familiei lui (inclus ulterior în volumul O istorie din alte vremuri).

O istorie din alte vremuri
“A chemat-o Măria Sa, Domnul!
– Și ea s-a dus?
– Dar putea să-i stea în potrivă? …
Ela a poruncit! … Nu-i stăpânul nostru, al tuturora? … Voința lui e lege, pentru supușii pe care Dumnezeu s-a milostivit să-i pună sub dreapta lui pază! – vorbi jupâneasa lui Șendrea. …”

Biografia lui Eugeniu Boureanul:

Eugeniu Boureanul s-a născut la Tecuci, în familia ofițerului Gheorghe Boureanul, care obținuse mai demult o diplomă de inginer la Schaffhausen (Germania) și apoi a avansat până la gradul de general, și a soției sale, Zoița (născută Galery).

A absolvit studii la Facultatea de Drept și la Facultatea de Litere și Filozofie din cadrul Universității din Iași, apoi a obținut un doctorat în filozofie la Universitatea din Bologna (Italia).

După revenirea în România, a lucrat ca avocat, jurnalist, profesor și funcționar public la Iași și la București.

Debutul literar al lui Eugeniu Boureanul a avut loc în 1904 (sau în 1905, potrivit lui Anton Cosma) în revista Sămănătorul (anul III, pp. 795-796), cu povestea fantastică Mărgărint și frumoasa fără trup, al cărei ritm este, potrivit lui Nicolae Iorga, asemănător cu cel al lui George Coșbuc. Prima sa carte intitulată Povestiri din copilărie a apărut în 1905. Boureanul a colaborat apoi cu fragmente literare în publicațiile Flacăra, Neamul românesc, Floarea darurilor, Drum drept (Craiova), Adevărul literar și artistic, Arhiva, Evenimentul și altele.

Mihail Sadoveanu, care i-a fost coleg la revista Sămănătorul, îl descria astfel:

„Eugeniu Boureanu avea pururi chin și neliniște în toată ființa. Obraz palid, ochelari cu șnur încălecați pe nas; nesigur, reținut și totuși izbucnind într’un entuziasm neașteptat. […] Boureanu dovedea destule cunoștinți; curiozitatea lui se întindea pe multe tărâmuri; se exprima elegant și avea dar; însă făcea parte dintre acele ființi urmărite de neșansă oriunde”.

Impresia lui Sadoveanu nu era însă una prea bună, deoarece Boureanul își atribuise, jumătate serios, jumătate în glumă, paternitatea unei culegeri de folclor alcătuite de Tudor Pamfile.

În februarie 1916, a fondat, împreună cu Zaharia Bârsan, Theodor Cazaban, Ion Sân-Giorgiu, Dimitrie Iov, Artur Enășescu, Theodor Naum, Gavril Rotică și Radu Dragnea, revista Solia, care continua spiritul tradiționalist al Sămănătorului și atacă modernismul literar de la începutul secolului al XX-lea.

Eugeniu Boureanul a tradus scrieri ale lui Oscar Wilde, Gérard de Nerval, Johann Wolfgang von Goethe, Guy de Maupassant, Jack London și Lev Tolstoi.

În 1926, a obținut premiul Societății Scriitorilor Români.

Perioada interbelică a fost perioada cea fertilă în plan literar a lui Eugeniu Boureanul, atunci fiind publicate mai multe volume de proză scurtă (schițe și povestiri), printre care Povestiri de pe dealuri (1926), Povestiri de prin văi (1928) și Omul fără noroc (1931), precum și romanul Cel din urmă erou (1943).

Vijelia
“Iarna anului 1614 începuse cumplit de grea.
Înspăimântate şi sărăcite de luptele Movileştilor, de cruzimile fără de seamăn ale luiŞtefan Tomşa al II – lea, satele Moldovei rămăseserăaproape pustii. Flămânzi şi goi, sătenii fugiseră lamunte şi se tăinuiseră prin codri. Copiii mureau înbraţele bătrânilor, cari – la rândul lor – sezvârcoleau în chinurile ciumei, ce bântuia ţara de mai bine de doi ani. …”

În perioada 1935-1944, Eugeniu Boureanul a lucrat la Societatea Română de Radiodifuziune, unde a deținut un timp funcția de director.

A fost căsătorit cu profesoara de origine franceză, Jeanne Michel, de la Institutul „Pompilian” din București. Fiul lor a fost poetul, prozatorul și traducătorul Radu Boureanu (1906-1997).

Radu Boureanu, fiul lui Eugeniu Boureanul

O lungă călătorie de studii care l-a dus pe scriitor din Scandinavia în Africa de Nord, iar mai apoi în Ceylon și în vestul și nordul Indiei, a fost descrisă în cartea de memorii de călătorie De la Thule la Taprobana (1969), publicată fragmentar.

De la Thule la Taprobana, de Eugeniu Boureanul

Eugeniu Boureanul a murit în 1971, în satul Poenari (inclus azi în județul Giurgiu).

Opera lui Eugeniu Boureanul.

Povestiri din copilărie, București, 1905;
Povestea lăcrămioarei, Iași, 1907 (ed. a II-a, 1908);
Îndrumar în organizarea și administrarea bibliotecilor, București, 1913;
O istorie din alte vremuri, București, 1921;
Într-o noapte de vară, București, 1922;
Comoara logofătului, București, 1922;
Mitologia Eddelor, București, 1922;
Sufletul ruinelor, București, 1923;
Lupii, București, 1925;
Sărmanii oameni, București, 1925;

Povestiri de pe dealuri, București, 1926;
Povestiri de prin văi, București, 1928;
Reflecții și paradoxe, București, 1928;
Omul fără noroc, București, 1931;
Cel din urmă erou, București, 1943;
Oameni de demult, București, 1966;
Hatmanul Tomșa, București, 1968;
Vijelia, Ed. Tineretului, București, 1969;
De la Thule la Taprobana, București, 1969.

Traduceri:

Jack London, Fiul lupului, București, 1929;
Guy de Maupassant, Misterul, București, 1929;
Guy de Maupassant, Răzbunarea mamei, București, 1929;
Lev Tolstoi, Prizonierul din Caucaz și alte povestiri, București, 1929;
J. W. Goethe, Povestea vulpoiului șiret, București, 1931;
Oscar Wilde, Casa cu rodii, București, f.a.

MIHAI URSACHI

Lasă un răspuns

17 februarie 1941 – 10 martie 2004

80 ani de la nașterea poetului și traducătorului român, Mihai Ursachi.

Fenomene cerești

Deasupra acelui oraș fu o ploaie
de stele-ntr-o vară, când toți socotiră
că vor fi înecați în lumină. Dar lutul
înghiți în tăcere și asta; rămase
o constelație nouă pe cer, semănând
cu o floare imensă de crin, stele albe
ca diamantul sclipeau înghețat – și i-au spus
Constelația Crinului.

Antologia Marea Înfățișare, de Mihai Ursachi

Biografia lui Mihai Ursachi:

Mihai Ursachi s-a născut în comuna Strunga, județul Iași. A fost fiul ofițerului Gheorghe Mihai Ursachi și al Virginiei Ursachi (născută Lozneanu).

În 1957, a absolvit liceul August Treboniu Laurian din Botoșani.

În perioada 1957 – 1961, a urmat cursurile Facultății de Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, dar, la sfârșitul acesteia, nu a mai susținut examenul de licență.

În anul 1961, Mihai Ursachi a fost închis pentru încercarea de a părăsi ilegal țara (a trecut înot Dunărea pe la Porțile de Fier). Între anii 1961 și 1964 a fost deținut politic, și a fost închis în Fortul 13 de la Jilava.

Când a fost eliberat, s-a înscris la cursurile Facultății de Medicină Generală din Iași, pe care le-a abandonat după primul an, în 1965.

Între anii 1965 și 1970, a urmat filologia. Până în 1981, când a emigrat în SUA, nu a avut nici un fel de loc de muncă stabil. Vara lucra ca salvamar la Lacul Ciric, lângă Iași, activitatea sa literară însumând mai multe volume de poezie, eseuri și traduceri din limba germană.

Astfel că, a debutat în ianuarie 1968, cu un grupaj de poeme în revista „Cronica”, debutul editorial având loc în 1970, cu volumul Inel cu Enigmă, apărut la Editura Junimea din Iași.

Solia

"Eu sunt ambasadorul Melancoliei,
și iată,
mult prea duioasele mele scrisori
de acreditare:


PRIMA SCRISOARE:

Noi, Padișahul
întregii Melancolii,
Împărat al Singurtății de Sus și de Jos,
stăpânitor
absolut al Regatului Dor
și Prinț Senior
al Tristeții,
dăm știre la toți ca să fie cu luare aminte
către solia trimisului nostru numit Menestrel.

Dată azi în cetatea Mâhnire ..."

Volumul Inel cu Enigmă, de Mihai Ursachi

În următorul deceniu publică mai multe volume de poezie: Missa solemnis (1971), Poezii (1972), Poemul de purpură și alte poeme (1974), Diotima (1975), Marea Înfățișare (1977).

 Missa solemnis

I
"Și nu se mai aude...Prin vaste nebuloase
Mai rătăcesc departe, stinghere și disperse,
Ca niște fluturi-îngeri; nici semn nu mai rămase,
Și căile-s pierdute, pe care totuși merse.

Se-aprinde și se stinge mereu după măsură.
O, nu se va aprinde nicicând și nicăirea
Întocmai ca aceea de sfântă și de pură,
Cum nu s-a mai aprinde în sufletu-mi iubirea ..."

În 1981, când a plecat în Statele Unite a primit o bursă de cercetare, și a lucrat în mediul universitar. În viața universitară, a fost, pe rând, asistent de limba germană la Universitatea Statului Texas din Fort Worth, apoi doctorand și lector la Universitatea Statului California. A susținut un doctorat despre poezia lui Paul Celan. A tradus în limba română creațiile unor scriitori ca Hölderlin, Schiller și Paul Celan.

În ianuarie 1990, Ursachi a revenit în România, după Revoluție, când a obținut și primul său contract de muncă în țara natală, fiind numit director al Teatrului Vasile Alecsandri din Iași.

Pe 15 ianuarie 1991, i se decernează la Botoșani Premiul „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.

După ce, în 1992 a fost demis, printr-un decret al ministrului culturii, a preferat să trăiască cât mai discret, având puțini prieteni.

În 1998, a publicat un volum retrospectiv al carierei din România, intitulat Nebunie și lumină. Autorul locuia în Iași, România, unde preda la universitate și era secretar al Uniunii Scriitorilor.

Mijai Ursachi se stinge din viață pe 10 martie 2004, și este înhumat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Opera lui Mihai Ursachi:

Inel cu Enigmă (1970);
Missa Solemnis (1971);
Poezii (1972);
Poemul de purpură și alte poeme (1974);
Diotima (1975);
Marea înfățișare (1977);
Arca (1979);
Zidirea și alte povestiri (1978; ed. a II-a revăzută, 1990);
Poezii (1996), în colecția “Poezia română contemporană”, îngrijită de Mircea Ciobanu;
Nebunie și lumină (Ed. Nemira, 1999);
Inel cu Enigmă. Opere complete (Ed. Cartier, Chișinău, 2002);
Benedictus (2002).

Este prezent în:

Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), – “Lumina piezișă”, antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994;
Referințe critice se găsesc de asemenea și în Petre Anghel, ‘Mihai Ursachi’, Comunicare transculturală, București, Editura Cartea Românească, 2003.

"VII. Confesiunea autorului: slăbiciunea sa în fața lumii, a trecerii vremii și a Poemului de purpură

Acesta e autorul; el duce pe umăr un crin ca pe-o pușcă.
Astfel înarmat, tot ce există îl mușcă.
Adeseori spune:
”O, slăbiciune,
numele tău este artă.”
Fiind deci atât de ridicul și slab, întreprinderea lui e deșartă,
întocmai ca a zidarului, fratele său,
care a vrut să clădească o piramidă'n Țicău.
Dar mai cu seamă,
ora îi pare târzie, și mult îi e teamă
că vremea nu-i pe măsura uneltelor sale modeste.
Deci plin de mâhnire el vă propune această poveste: ..."

Volumul Poemul de purpură și alte poeme, de Mihai Ursachi

Tensiunea în Fir

Tensiunea din fir reprezintă reacțiunea firului la o forță de întindere exercitată asupra lui. În orice secțiune a unui fir întins de o forță acționează două forțe egale în modul, dar opuse ca sens, acțiunea și reacțiunea, cu care o parte a firului acționează asupra celeilalte părți. Oricare dintre aceste forțe se numește tensiune. Dacă […]

Forța de Frecare

Vă interesează cum acționează FORȚA DE FRECARE și ce rol are ea la contactul dintre două corpuri? … Dați play la acest videoclip și veți mai avea parte de o altfel de lecție de fizică. Forța de Frecare din acest videoclip face parte din lecția – Tipurile de Forțe.

Forța de Apăsare Normală

Situațiile în care poate apăra NORMALA. https://app.vyond.com/v2/signup/r/iuf-3CHjXKfW

GREUTATEA

Forța de atracție exercitată de Pământ aupra unui corp, numită GREUTATEA. https://app.vyond.com/v2/signup/r/iuf-3CHjXKfW

Doi mici Dinozauri

Pentru vârsta: 4 – 8 ani; Această povestioară a fost scrisă pentru a ajuta o fată care a suferit anterior neglijență și se luptă cu rivalitatea dintre frați. Adaptări: ar putea fi folosită pentru orice situație dificilă anterioară, care a restrâns resursele parentale, cum ar fi boala sau stresul. Limba Română: Odinioară, într-un regat magic, […]

Scufița Roșie

Carte audio: Într-un sat, lângă o pădure deasă, trăia o fetiță frumoasă, atât de frumoasă, încât părea un înger. Mama sa era atât de bucuroasă de farmecul ei, încât parcă iînnebunise de fericire. Dar și mai bucuroasa era bunica fetiței, care nu scăpa nicio ocazie ca să-i arate cât de mult o iubea. O covârșea cu […]

Norocul culegătorului, de I. L. Caragiale (1892)

Carte audio: A fost odată un băiat sărman: şi făcându-i-se Maichii Precistii milă de el, s-a prefăcut călugăriţă şi i-a ieşit înainte când bătea el hoinar drumurile. — Mă băieţele, ce tot umblu tu, de colo până colo, fără rost? Uite, o să vie iarna; tu n-ai părinţi, adapost n-ai, haine nu, n-ai de nici […]

Povestea poveștilor (poveste letonă)

Carte audio: ÎN VREMURILE DE DEMULT trăia într‑o mlaştină un drac. Odată, acest drac a făgăduit un sac întreg de galbeni celui ce‑i va spune o poveste pe care el n‑o mai auzise vreodată. Au venit mulţi amatori de aur din felurite locuri şi cîte poveşti nu i‑au povestit! Dar numai ce începeau povestea, […]

ALGEBRĂ, A2 – Reguli ale ecuațiilor

Episodul A2 – Reguli ale ecuațiilor Pentru vizionare Episodului A1 – Operații algebrice, accesați linkul https://youtu.be/2Sj7VmNj-Gk În acest episod, vă veți întâlni cu câteva reguli care vă vor face să înțelegeți următoarele probleme: – cum se evaluează o expresie algebrică; – ce înseamnă operațiile inverse și care este rolul acestora în cadrul ecuațiilor algebrice; – […]

ALGEBRĂ, A1 – Operații algebrice

Episodul A1 – Operații algebrice Operațiile algebrice reprezintă o primă secțiune dintr-un șir de episoade care vor încerca să vă prezinte modul de rezolvare a problemelor/exercițiilor din Algebră. În acest episod veți înțelege mai bine rolul și utilizarea proprietăților de asociativitate, comutativitate, tranzitivitate, distributivitate și folosirea ordinii operațiilor pentru simplificarea expresiilor și ecuațiilor în algebră. […]