Carte audio:

A fost odată un băiat sărman: şi făcându-i-se Maichii Precistii milă de el, s-a prefăcut călugăriţă şi i-a ieşit înainte când bătea el hoinar drumurile.

— Mă băieţele, ce tot umblu tu, de colo până colo, fără rost? Uite, o să vie iarna; tu n-ai părinţi, adapost n-ai, haine nu, n-ai de nici unele. Vrei tu să te procopseşti?

— Vreau, sărut mâna, maică…

— Atuncea…vino cu mine.

Şi a plecat băiatul dupa maica stariţă. Ea l-a dus la o tipografie şi l-a băgat ucenic; i-a dat ceva mărunţele pentru covrigi, l-a blagoslovit şi s-a dus.

A început atunci pentru băiatul sărac frecuşul jugului vieţii: vânzarea puterilor de azi pe o bucăţica de pâine pentru mâine, de mâine pentru poimâine, ş-aşa tot mereu, muncă zdrobitoare câtu-i ziulica de lucru, de sărbătoare, ba şi de duminică până-n amiezi; asprimea celor mari; uşoare greşeli plătite cu vorbe şi lovituri prea grele, şi silinţă niciodată răsplătită cu o vorbă bună măcar, şi dureri de dinţi prăpădiţi de otrava plumbului, şi usturături de urechi trase la corecturi date prost… şi câte şi mai câte… Avea de ce să mulţumească maichii stariţii, nu-i vorbă.

Dar… le-a răbdat toate.

A crescut băiatul canonit şi muncit şi a ajuns după ucenicie, culegător. Ş-a stat el aşa lucrător multă vreme — şi multă şi grea. Într-o seară, amărât rău de sărăcie şi osteneală, tocmai când trecea să se ducă acasă pe drumul pe unde se-ntâlnise în copilărie cu maica stariţa, şi-a adus aminte cu dor şi cu obidă de ea, ş-aşa s-a gândit de adânc la dânsa, că numai iacăt-o înaintea lui, tot aşa de blândă şi de tristă ca ş-odinioară, tot aşa de tânără şi de frumoasă de parcă nu trecuseră valurile vremii şi peste ea ca peste toată lumea.

— Te gândeai la mine?

— Da maică, mă gândeam la sfinţia ta, că tare mi-e sufletul acrit şi m-am săturat să mă chinuiesc atâtea ceasuri pe zi şi să nu mă procopsesc toată viaţa… ş-mi dam cu socoteala că sfinţia ta trebuie să ai trecere în lumea asta…

Da, maica stariţă zâmbi cu mâhnire şi-i tăie vorba cu bunătate:

— În lumea asta?… nu prea am trecere de la o vreme.

— Şi de aia vream să te rog — zice lucrătorul — să-mi faci şi mie rost de vrun noroc mai bun.

— Să vedem… să mă rog poate de fiu-meu.

— Da ce e fiul sfinţiei tale?… are vreo putere?

— Apoi de! eu aşa gândesc… Da ce ai vrea tu?

— Ştiu eu? aş vrea să nu mai lucrez aşa de mult pentru atât de puţin câştig.

— Bine, zise maica stariţa… Atuncea, dacă-i aşa, o să mă rog de fiu-meu să te norocească.

Şi râdică ochii ei sfinţi şi dulci cum îi cerul senin, în sus şi zise:

— Fiul meu, fiul meu! fă-mi pe gând şi dă omului ăstuia necăjit, că e omul nostru, ce mă rog eu: scuteşte-l de atâta oboseală, şi dă-i şi lui un dar: pentru fiece bârfire ce-a trecut pân degetele şi pân vingalacul lui câte trei parale, două pentru fiece minciună şi câte o para pentru fiecare două nerozii.

— Aoleu! maică, zice culegătorul, iar cu paraua? văz eu că tot nepricopsit o să rămâi.

— Taci tu — răspunse ea — şi aibi credinţă — vorba fii-meu: credinţa ta te va mântui… Noapte bună!

— Noapte bună, maică

Şi s-a dus maica stariţa.

Lucrătorul a pornit şi el spre casă. Când să intre… ce să vază?… Nevastă-sa — că uitasem să vă spui, de graba ce mi-e să isprăvesc, că se şi însurase — nevastă-sa aprinsese o sumă de lumânări şi ţopăia pân odaie singură.

— Ce e femeie? zise omul; ce! ai înnebunit de joci tontoroiul singură fără flaşnetă măcar?

Aş! femeia n-aude, n-avede: dă-i nainte! ba încă sare şi-l ia de gât şi pe el şi-l târăşte şi-l învârteşte, dă-i la dreapta, dă-i la stânga, mă rog, ca nebunii, până ce cad amândoi pe câte un scaun gâfâind. Bietul om începe să-şi facă cruce ca de alte alea:

“Să ştii că mi s-a smintit femeia de necazul sărăciei!”

După ce s-a mai odihnit ea şi a răsuflat niţel, s-a sculat de pe scaun şi zor-nevoie să-l ia iar la danţ. El de frica tontoroiului, zbughi pe uşă-afară! Ea după el!… şi-i spune toată pricina veseliei ei, pe cum că pe la toacă se trântise puţin obosită de spălatul rufelor şi i se arătase în vis Maica Domnului şi-i zisese:

“Femeie, să scobeşti cu un cuţit sub vatra din tindă, şi o să găseşti acolo o oală, şi ce-o fi în oala aceea al vostru să fie”.

— Şi uite! zice nevasta, şi ridică plapuma… Ce să vezi! Poli, galbeni, patace, franci, băncuţe, hârtii de 20 de 100, ba şi de 1000! pe care le vărsase din oală în pat.

Şi astfel s-a procopsit culegătorul nostru şi a mulţumit maichii stariţii că-i menise aşa de bine.

Pe urmă, mai târziu i s-a deschis lui capul şi s-a dumirit cine să fi fost călugăriţa, că aici stătuse putere dumnezeiască la mijloc şi că el se procopsise aşa fiindcă de atâta amar de vreme era culegător la un ziar mare cotidian:

Trei parale bârfirea, două minciuna, şi nerozii… două de-o para!