25 martie 1885 – 17 ianuarie 1936
136 ani de la nașterea primului fiu al dramaturgului român, Ion Luca Caragiale, Mateiu I. Caragiale.
Biografia lui Mateiu Caragiale:
Mateiu Ion Caragiale s-a născut la București, fiul lui Ion Luca Caragiale și al Mariei Constantinescu, funcționar la Regia Monopolurilor Statului. La 33 de ani, Caragiale, tatăl, s-a împrietenit cu Maria Constantinescu, și, după primul an de relație, se naște Mateiu, pe care Caragiale îl recunoaște și se asigură că nu îi lipsește nimic, dar nu se căsătorește cu Maria.
În anul 1889, I. L. Caragiale se căsătorește cu Alexandrina Burelly și își aduce fiul în noua familie.
În perioada 1892-1902, este înscris la Școala primară de băieți, Nr. 6, “Petrache Poenaru” din București. Studiază în continuare la colegiul Sf. Gheorghe, al cărui director este Anghel Demetriescu. Din timpul acesta datează temeinica sa inițiere istorică și heraldică.
Tot în perioada asta, cunoaște oamenii din jurul lui Anghel Demetriescu, și anume, Delavrancea, arhitectul Mincu, dr. C. Istrati și N. Petrașcu.
În adolescență, Mateiu își descoperă pasiunea pentru heraldică și pentru genealogie. Își căuta strămoșii pe care îi credea aristocrați. Pornind de la faptul că soția bunicului său pe linie paternă, o înaintașă cu care el însuși nu avea nici o legătură de rudenie a fost fiica negustorului grec Luca Kiriac Karaboas, Mateiu a făcut un salt ciudat peste secole în urma căruia a integrat-o în familia nobiliară Karabetz de Nagy-Buny, amintită în cronicile medievale.
Se distanțează treptat de tatăl său, deși acesta voia să se ocupe de viitorul lui.
La 17 ianuarie 1936, în București, Mateiu Caragiale se stinge din viață la vârsta de 51 de ani.
Placheta de versuri Pajere a apărut postum, chiar în anul morții poetului. Aproape toate poeziile apăruseră în timpul vieții scriitorului ca mare parte a romanului Sub pecetea tainei. Textele sale heraldice, documentate și dezvoltate și însemnările istorice erau destinate uzului personal și n-au fost puse în valoare de scriitor.
„Reacționar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veșnic cârtitor, în fine, o conștiință de boier de țară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole, care, firește, nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici si supuși”. A locuit împreună cu soția sa mai în vârstă cu 25 de ani, Marica Sion, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici, în casa de la nr. 9a. Odată cu căsnicia, a intrat și în posesia unei moșii la Sion (Fundulea), cu un conac la care avea satisfacția de a-și înălța în 1928 propriul steag cu blazon având culorile de bază („coup vert sur jaune”) din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoșii săi aleși.
Fragment din „Remember”, la Teatrul Național din Timișoara
Fără a avea complexitatea inextricabilă a operei Craii de Curtea-Veche, povestirea Remember, adevărată artă poetică, reprezintă punctul cel mai de sus al esteticii mateine. Plasată într-un cadru cosmopolit (Berlinul de la începutul secolului trecut), acțiunea este învăluită într-o atmosferă occidentală, cu aluzii livrești și mondene, legate de cele mai subtile aspecte ale decadentismului european. Dacă pentru omul normal masca este un mijloc de adaptare, pentru decadent – inadaptabil prin definiție – masca reprezintă un semn al excepției, o mărturisire plastică a ființei posedate de frumos.
„Remember” este o narațiune cu aspect de pastișă foarte personală. Are un stil greu. Tablou tipic al unui Berlin – Sodomă, cu canale suspecte, fântâni, păduri seculare, miros de trandafiri, locande neerlandeze unde se beau rachiuri cu mirodenii de Jawa și Antile, este de fapt portretul în tonuri fantastice al unui tânăr aristocrat englez, Sir Aubrey de Vere, efeminat, care umblă noaptea prin Tiergarten, îmbrăcat ca femeie, sau foarte fardat și într-un extravagant frac albastru, în amândouă ipostazele recognoscibil prin șapte inele cu șapte safire de Ceylon. Numele eroului poartă gândul întâi la Lenore de Edgar Allan Poe, apoi mai exact la Sir Aubrey de Vere (
1788-1841), dramaturg romantic.
Romanul Craii de Curtea-Veche a avut de la început admiratori fanatici, ceea ce la un examen superficial nu s-ar explica. Titlul vine de la o anecdotă publicată de I. L. Caragiale, unde se explică originea expresiei „crai”.
În 1904, începe la Berlin studii de drept pe care le abandonează.
În 1906, urmează dreptul la București, pe care nu îl termină, și, în paralel, dă examene la Universitate (până în 1909), iar în 1907, se îmbolnăvește și se întoarce la Berlin.
În 1912, publică, prin grija lui Ion Luca Caragiale, în Viața românească, primele poezii: Clio, Laudă cuceritorului, Prohodul războinicului, Noapte roșie, Călugărița, Boierul, Aspră, Înțeleptul, Cronicarul, Domnița, La Argeș, Trântorul și Curțile vechi. În aprilie, se duce cu tatăl său, la Dragosloveni, la Vlahuță (conform scrierilor sale), iar Panait Cerna îl felicită pe Ion Luca Caragiale pentru poeziile fiului său, aparute în Viața românească.
La Berlin, moare lui I. L. Caragiale, și Mateiu asistă la înmormântare.
În 1913, publică în Viața românească poeziile: Grădinile amăgirii, Întoarcerea învinsului și Mărturisire. Primește brevetul și medalia “Bene Merenti“. clasa I.
Din octombrie până în ianuarie 1914, este șef de cabinet la Ministerul Lucrărilor Publice (ministru: Al. Bădărău).
În 1916, publică în Flacăra, poezia Dregătorul și începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche, pe care o finalizează în 1928.
Întâmpinarea crailor
… au tapis-franc nous étions réunis. L. Protat
“Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi. Noaptea mă apuca în așternut. Pierdusem răbojul timpului. Aș fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace. Aţipii iarăși, dar pentru scurtă vreme. Sărăcia de epistolă se înfiinţa din nou, însoţită de cruda lumină a unei lămpi. Mișelul de postaș găsise de cuviinţă să mă iscălească cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscător. Urăsc scrisorile. Nu știu să fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care să-mi fi adus o veste fericită. Am groază de scrisori. Pe atunci le ar- deam fără să le deschid. Asta era soarta ce o aștepta și pe noua sosită. Cunoscând scrisul, ghicisem cu- prinsul. Știam pe de rost nesărata plachie de sfaturi și de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojane că nu mă mai înduplecam să purced odată. Și, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfânta sa pază. …”
Fragment din Craii de Curtea-Veche
În perioada 1919 -1921, devine șeful Biroului Presei din Ministerul de Interne, iar în 1923, se căsătorește cu Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion.
În anul 1921, îi apare povestirea Remember, în revista Viața Românească. Din 1916, începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche Cartea apare la editura Cartea Românească în 1929.
În 1924, publică povestirea Remember la Editura „Cultura națională“.
În 1925, lucrarea Antologia poetilor de azi de L. Pillat și Perpessicius, vol. I, cuprinde un portret al lui Mateiu Caragiale și dă, pentru prima dată, titlul volumului de versuri ce va apărea peste 11 ani: Pajere. În antologie se tiparesc poeziile: Boierul, Trântorul și Curțile vechi.
În perioada, 1926 – 1928, se tipărește, în revista Gândirea, romanul Craii de Curtea-Veche.
În 1927, pentru a treia oară (primele două variante s-au pierdut), începe redactarea unor „pagini de jurnal“, diferite de cele dinainte „prin totala absență a vreunei preocupări literare“. Aceste note, întemeiate pe fapte și reacțiuni, le scrie „numai pentru sine“.
Un an mai târziu, este hotărât să intre în diplomație și întreprinde un drum la San Remo, pentru a-l întâlni pe Nicolae Titulescu, ministru de externe. Se oprește la Triest, apoi trece prin Lombardia. Vizitează cimitirul din San Remo, unde e înmormântată, din 1907, Eliza Sion, mama soției sale. Este primit în audiență, la hotelul Miramare, de Nicolae Titulescu, iar la întoarcere, se oprește la Milano, vizitează din nou Triest, apoi pleacă spre țară.
În 1929, apare, editat de „Cartea românească“, romanul Craii de Curtea-Veche. În Agendă notează faptul că, în februarie, începe să lucreze la romanul Sub pecetea tainei, iar în octombrie la Soborul (Școala) țațelor. În același an, la 1 mai, primește premiul Societății Scriitorilor Români (SSR). Începe să lucreze la Sub pecetea tainei.
În 1930, publică în Gândirea un prim fragment din romanul Sub pecetea tainei, rămas neterminat. Publică și alte fragmente până în 1933. Își alege emblema cave, age, tace (ferește-te, lucrează, taci), pe care o introduce și-n stema armelor sale.
După trei ani, în 1933, Mateiu Caragiale se înstrăinează treptat de literatur, tot mai interesat, cum reiese din Jurnalul său, de o reformă radicală a vieții sale. Definitivează două lucrări de heraldică, În chestia unei aberații și O contribuție heraldică la istoria Brâncovenilor, ultimul studiu fiind o adevărată proză artistică.
În 1934, la București, are „o teribilă criză morală. Starea mea de spirit e probabil aceea a oamenilor care-și simt sfârșitul apropiindu-se și nu mai trag nici o nădejde” conform însemnărilor sale.
În 1935, la Sion (Fundulea), se ocupă de lucrările agricole. Însemnări despre astfel de lucrări face pentru toți anii, între 1928 și 1935. Proiectează o monografie despre contele von Hoditz, care-l atrage prin extravaganță și artificiu.
La 17 ianuarie 1936, în București, Mateiu Caragiale se stinge din viață la vârsta de 51 de ani.
Placheta de versuri Pajere a apărut postum, chiar în anul morții poetului. Aproape toate poeziile apăruseră în timpul vieții scriitorului ca mare parte a romanului Sub pecetea tainei. Textele sale heraldice, documentate și dezvoltate și însemnările istorice erau destinate uzului personal și n-au fost puse în valoare de scriitor.
„Reacționar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veșnic cârtitor, în fine, o conștiință de boier de țară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole, care, firește, nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici si supuși”. A locuit împreună cu soția sa mai în vârstă cu 25 de ani, Marica Sion, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici, în casa de la nr. 9a. Odată cu căsnicia, a intrat și în posesia unei moșii la Sion (Fundulea), cu un conac la care avea satisfacția de a-și înălța în 1928 propriul steag cu blazon având culorile de bază („coup vert sur jaune”) din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoșii săi aleși.
Fragment din „Remember”, la Teatrul Național din Timișoara
Fără a avea complexitatea inextricabilă a operei Craii de Curtea-Veche, povestirea Remember, adevărată artă poetică, reprezintă punctul cel mai de sus al esteticii mateine. Plasată într-un cadru cosmopolit (Berlinul de la începutul secolului trecut), acțiunea este învăluită într-o atmosferă occidentală, cu aluzii livrești și mondene, legate de cele mai subtile aspecte ale decadentismului european. Dacă pentru omul normal masca este un mijloc de adaptare, pentru decadent – inadaptabil prin definiție – masca reprezintă un semn al excepției, o mărturisire plastică a ființei posedate de frumos.
„Remember” este o narațiune cu aspect de pastișă foarte personală. Are un stil greu. Tablou tipic al unui Berlin – Sodomă, cu canale suspecte, fântâni, păduri seculare, miros de trandafiri, locande neerlandeze unde se beau rachiuri cu mirodenii de Jawa și Antile, este de fapt portretul în tonuri fantastice al unui tânăr aristocrat englez, Sir Aubrey de Vere, efeminat, care umblă noaptea prin Tiergarten, îmbrăcat ca femeie, sau foarte fardat și într-un extravagant frac albastru, în amândouă ipostazele recognoscibil prin șapte inele cu șapte safire de Ceylon. Numele eroului poartă gândul întâi la Lenore de Edgar Allan Poe, apoi mai exact la Sir Aubrey de Vere (1788-1841), dramaturg romantic.
Romanul Craii de Curtea-Veche a avut de la început admiratori fanatici, ceea ce la un examen superficial nu s-ar explica. Titlul vine de la o anecdotă publicată de I. L. Caragiale, unde se explică originea expresiei „crai”.