Ideea acestui articol mi-a venit în urma interacțiunii cu o mulțime de copii/elevi din clasele terminale ale gimnaziului, care au multiple lacune, la aproape toate disciplinele parcurse la școală.
Pe zi ce trece, sunt tot mai consternat, deoarece promovarea în anii următori de studiu se face fără niciun discernământ. Interesul Ministerului Educației este acela de a duce un elev, în perioada învățământului general obligatoriu (L1/2011, actualizată în 2018), până la capăt, fără prea multe eșecuri (elevi repetenți) și fără prea multe bătăi de cap (învățământ performant). Totodată, interesul nostru, al beneficiarilor (părinți, bunici, frați, surori, dar și licee, facultăți, angajatori) este ca promovarea copiilor în anii următori de studiu să tindă către 100%, dar cu un bagaj de cunoștințe bine stabilit de forurile de conducere și în limite concrete ale rezultatelor obținute după o evaluare obiectivă.
Din multitudinea de circumstanțe, în care am avut ocazia să evaluez copii din clasele gimnaziale, la câteva discipline reale, am constatat că situația învățământului este gravă, și s-a deteriorat extrem de mult, odată cu derularea programului “teleșcoală“. Elevi care dețin cunoștințe minime, aproape de zero, promovează anii de studiu, precum gâsca prin apă, fără să se atingă apa de ea.
Și, deoarece am promis, în articolele anterioare, că mă voi limita doar la documente oficiale, exemple personale, spețe etc. (https://edu-opinion.com/2021/01/06/educatia-formala-si-informala/, ultimul alineat), voi veni în întâmpinarea celor relatate cu câteva exemple:
“Pe durata meditațiilor la o anumită disciplină, cu un elev de clasa a șaptea, am realizat că acesta nu cunoștea următoarele:
adunarea, scăderea, înmulțirea și împărțirea numerelor naturale și, bineînțeles, a celorlalte numere;
ecuația de gradul 1;
fracții;
extragere radicali;
unități de măsură ale mărimilor fizice;
transformarea multiplilor și submultiplilor etc.
Și, să nu înțelegeți greșit, este un elev de medie generală, în jur de 8.00. În același timp, este un copil cu un potențial intelectual peste medie și o familie activă în educația lui.”
“Un alt exemplu, este al unui copil (tot clasa a șaptea) cu note de 10.00 și/sau 9.00 la toate disciplinele, deci care face parte din elita (sau spuma, cum spun unii) clasei. Într-adevăr, nu are aceleași lacune ca primul, dar, din evaluările mele, este departe de realitate. … Poate, din cauza faptului că nu sunt profesor, nu știu să fac niște evaluări obiective!? … Oare!?“
Astfel, am o mulțime de exemple pe care aș putea să le înșir, dar nu acesta este obiectivul meu. Scopul meu este acela de a scoate în evidență adevărata “performanță” a învățământului românesc, în secolul XXI, și modul de promovare inconștientă în anii de studiu superiori.
După trista perioadă, de dinainte de ’89, am sperat că învățământul va lua un avânt (treptat, nu brusc) considerabil, și vom avea niște copii superiori nouă, celor din generația X. Mai ales că, implementarea realității virtuale este o opotunitate în plus.
Concluzii:
În urma a ceea ce am spus mai sus, anticipez anumite critici și/sau întrebări, astfel:
“Exemplele tale se limitează la un număr foarte mic de elevi, și nu reprezintă realitatea“;
“Dacă nu ești profesor, cine îți acordă credit în ceea ce privește evaluarea unor elevi?“;
“Crezi că ai mai multă experiență decât un învățător/profesor cu ani de practică educațională în urma sa, pentru a face asemenea declarații?” etc.
Este normal să apară și aceste situații! … Și, întrebările le voi considera retorice, deoarece consider că fiecare dintre noi deținem un adevăr al declarațiilor noastre.
Totuși, niște întrebări, la care solicit răspunsuri din partea voastră (pentru o imagine mai clară a învățământului românesc), am și eu:
“Unde este sau când va demara învățământul centrat pe elev? Pe când, noua și competitiva Lege a educației?“;
“Când se va aplica evaluarea obiectivă a elevilor?“;
“Când vor fi selecționați elevii, pentru urmarea cursurilor, conform abilităților și vocației lor?“;
“Când va fi eliminat haosul din programa școlară (mă refer la amestecul de discipline, care nu reflectă obținerea de competențe specifice)?“;
“Când vom lua și noi exemplul lui Toshiwo Doko (15 septembrie 1896 – 4 august 1988), care a declarat, în cadrul unui interviu pe care la dat în New York, că: Noi nu avem nici resurse naturale, nici putere militară. Și nu avem nevoie decât de o singură resursă: capacitatea creierelor noastre. Ea este nelimitată. Trebuie să educăm, să specializăm, să echipăm. Această putere a minții va deveni, într-un viitor apropiat, bunul comun cel mai prețios, cel mai creator al întregii omeniri.?”
Astfel, există o mulțime de “Când …?“, pentru care mă întreb, din nou, când vom începe să eliminăm acest adverb interogativ din discuțiile noastre, ce privesc dezvoltarea învățământului românesc?
Singurul lucru pe care pot să-l mai fac, este să întreb, cu un maxim de decibeli: “VOM DESCOPERI VREODATĂ ADEVĂRATA CALE A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ROMÂNESC!?“
Cum facem să-i conștientizăm pe copiii noștri că viitorul lor depinde de educația pe care o primesc atât în cadrul familial, cât și în instituțiile de învățământ?
Sunt sigur că toți ați auzit următoarele reproșuri din partea copiilor voștri: “Ce știți voi, cei care ați trăit în comunism? Noi suntem altă generație, voi trăiți în trecut. Școala nu te învață nimic! Acum, tot ce contează este banul, indiferent de metoda prin care îl produci!“. Bine, nu în aceeași manieră, dar aproximativ cu același înțeles și efect asupra voastră.
Nu am afirmat niciodată că învățământul din epoca pe care nu am fi dorit mulți dintre noi să o trăim, adică epoca comunistă, a fost perfect. Departe gândul de mine! În schimb, cu toate responsabilitățile elevilor lipsite de drepturi, cu vulgaritățile și bătăile bine-cunoscute, exista și o latură pozitivă, și anume, educatori/învățători/ profesori mai bine pregătiți și cu sentimentul datoriei față de meserie mult mai bine sedimentat.
În deplină distonanță, învățământul din perioada postcomunistă și-a răsturnat raportul conștiință – persecuție. Ce vreau să spun, este că, moral și juridic, drepturile copilului, și, în speță, ale elevului, încep să triumfe, spre binele psihicului acestuia. Dar, ce facem cu obiectivul principal al învățământului, profesionalismul (din toate punctele de vedere, pregătire, metodică, stil de predare etc.) educatorului/învățătorului/ profesorului? Nu sunt atât de drastic încât să spun că nu mai există speranță, că nu mai avem și pedagogi cu conștiința curată și cu înclinație pentru această nobilă profesie, dar nici nu voi nega că numărul lor a scăzut drastic și este într-o continuă micșorare.
Și, să nu vorbesc nedocumentat, o să vă descriu un exemplu despre modul de predare în sistem online (un sistem nou inventat, cu ocazia apariției pandemiei de COVID-19) la care am fost părtaș indirect.
Exemplu personal:
Deoarece timpul îmi permite și solicitări sunt destule, acum vreo 3 luni am început să fac meditații cu câțiva copii, neremunerat. Și asta nu este o laudă, este un fapt! Apropos, era să uit! ... Sunt pensionar, și încerc să-mi ocup timpul cu ceva util.
Într-una din zile, în timp ce încercam să-i explic unui copil lecția, am observat că respectivul se uita uimit la mine, și l-am întrebat de ce este nedumerit. Răspunsul a fost că profesorul nu-i predase tot ce îi explicam eu. În acel moment, i-am cerut caietul să văd ce și cât le-a predat. Am rămas stupefiat de faptul că tot ceea ce i se predase fusese o jumătate de pagină, în care intra și una dintre probleme, cu tot cu rezolvare. M-am gândit că poate nu a scris tot din ceea ce i se predase, și l-am întrebat care este modul de predare la ora de ...:
- Păi, doamna/domnul ne afișează un slide pe calculator, și noi copiem tot ce scrie în acel slide, îmi răspunde copilul.
- Și nu vă explică ceea ce este scris pe slide sau modul de rezolvare a problemelor, întreb eu?
- Nu, deoarece mai toți profesorii intră cu o întârziere de aproximativ 10-15 min. pe aplicație. Până mai rezolvă câteva probleme de ordin tehnic și mai fac și prezența, trec încă vreo 10 min., așa că nu prea ne mai rămâne timp de oră.
- ...! (cam acesta a fost răspunsul meu)
Bineînțeles că, intrând în contact și cu alți copii, am încercat să aflu realitatea. ... În mare parte este aceeași, crudă cu educația viitorilor profesori, politicieni, cercetători, manageri etc.
Deci, cum le deschidem copiilor mintea, să le sporim interesul față de învățământ la fel ca cel pe care îl au față de social media și computer games. … În niciun caz, creând haos din sistemul educațional comunist, ci reparând neregulile acestuia. Dar cum facem asta, dacă cel mai important element al învățământului românesc, pedagogul, a capitulat!? … Și nu cred că acesta “a predat armele” intenționat, ci pentru că societatea i-a permis și chiar i-a demonstrat că nu are rost să-și etaleze capacitățile intelectuale și pedagogice, atâta timp cât nimeni și nimic nu mai funcționează normal.
O mare putere în stat, adică jurnalismul, este un fake. Fiecare canal de televiziune este dirijat de către un partid cu care simpatizează, ceea ce face ca realitatea să fie distorsionată și, în multe cazuri, panicoasă (dacă mă refer la ce se întâmplă în ultimul timp în lume). Peste tot auzim că sistemul de învățământ, online (și nu numai), este o reușită. Nimeni nu ne arată adevărata față a dezastrului educațional în care se bălăcăresc copiii noștri. … Ba da, ni s-a demonstrat acum, în urma rezultatelor primite la simularea susținută pentru examenele ce urmează. Și, … asta s-a întâmplat pentru că realitatea nu a mai putut fi disimulată.
În concluzie, cum facem să le creștem interesul copiilor pentru educație? … Nu cred că popularizarea așa-ziselor vedete este o soluție. Riscăm să-și dorească același lucru, superficialitate și indecență. Atunci, ce facem? … Cum scăpăm de mizeria și incompetența care s-au infiltrat în sistemul de învățământ? Unde găsim modelul ideal pentru conducerea instituției educaționale, pedagog și, cel mai important, pentru copil? Cine va încerca să fie “făt-frumos pe cal alb“, care să îngenuncheze “zmeul” ce a decapitat învățământul românesc?
O întrebare de final se impune: “Vom reuși vreodată să ne lepădăm de mizeriile cotidiene și vom pune pe șine trenul educației urmașilor noștri?“
Poate mulți dintre voi nu veți fi de acord cu ceea ce am scris aici. Nici nu mi-am dorit asta, din simplul fapt că fiecare are informații, mai bune sau mai puțin bune decât ale mele, diferite despre modul de desfășurare a învățământului. Dezideratul meu este ca acest articol să vă excite interesul și să vă exprimați opinia vis-a-vis de direcția în care credeți voi că se îndreaptă învățământul românesc.
Finally, astăzi am auzit o știre foarte interesantă la televizor, legat de reformarea învățământului românesc! Și, din punctul meu de vedere, acest lucru înseamnă un început timid, dar reformator, în adevăratul sens al cuvântului.
La ce se referea știrea!? … La introducerea activității de evaluare a competențelor școlare, după terminarea învățământului gimnazial. Da, se pare că este începutul sfârșitului pentru învățământul bazat pe memorarea conținuturilor și a evaluărilor sumative/normative.
“Avem o primă generaţie de elevi, care anul acesta va susţine Evaluarea Naţională după o programă nouă, bazată pe gândirea critică şi competențe.
Pentru pregătirea lor, Ministerul Educaţiei a publicat testele de antrenament, adaptate materiei după care au învăţat copiii până acum. Mai mulţi profesori spun că aceste teste sunt un prim pas pentru renunţarea la ideea ″tocitului de comentarii”, iar învăţarea se va baza pe capacitatea de analiză şi sinteză.”
Conform Legii Educaţiei Naţionale Nr. 1/2011: „Curriculumul naţional pentru învăţământul primar şi gimnazial se axează pe 8 domenii de competenţe cheie care determină profilul de formare a elevului: a) competenţa de comunicare în limba română şi în limba maternă, în cazul minorităţilor naţionale; b) competenţe de comunicare în limbi străine; c) competenţe de bază de matematică, ştiinţe şi tehnologie; d) competenţe digitale de utilizare a tehnologiei informaţiei ca instrument de învăţare şi cunoaştere; e) competenţe sociale şi civice; f) competenţe antreprenoriale; g) competenţe de sensibilizare şi de expresie culturală; h) competenţa de a învăţa să înveţi.“
Deci, au trecut 10 ani de la promulgarea acestei legi, în care obiectivele educației ar fi trebuit să fie centrate pe competențele ce asigură pregătirea absolvenţilor pentru viaţa socială şi profesională. În toți acești 10 ani, România a pierdut o mulțime de absolvenți capabili să-și folosească abilitățile în direcția potrivită pe piața muncii. Aceștia au fost pregătiți haotic, în stilul caracteristic epocii apuse, fiind trecuți pe sub furcile caudine ale învățământului bazat pe memorarea mecanică. Învinsul, în acest caz absolventul provenit dintr-un sistem educațional învechit, s-a trezit aruncat pe piața muncii fără să poată oferi ceva. Astfel că, lipsa cunoașterii abilităților proprii a creat o forță de muncă neproductivă.
Dar, cum întotdeauna optimismul și speranța ne caracterizează personalitatea, putem să nădăjduim că învățământul românesc intră pe un făgaș normal. Chiar dacă începutul este modest. Și spun modest, deoarece și acest început este precum scărpinatul urechii stângi cu mâna dreaptă, practicat din timpuri străvechi, de către romani. Adică, normalitatea era, în opinia mea, o abordare integratoare a activităţii de formare, în primul rând, și, după o perioadă, stabilită în urma unor consultări documentate, trecerea la evaluarea bazată pe gândirea critică şi competențe.
Însă, dacă îi acordăm credit lui Cicero, pentru proverbul “errare humanum est” (a greși e omenește), putem să fim mai toleranți, și să așteptăm deznodământul acestei reforme. După atâtea încercări în van de schimbare a sistemului educațional (modificarea trimestrelor în semestre, mărirea sau micșorarea vacanțelor, schimbări din acestea nesemnificative), putem să distingem și o luminiță difuză la capătul tunelului.
Sistemul de învățământ, parte integrantă a educației:
În articolul anterior spuneam că voi continua dezbaterea despre sistemul educațional din România, printr-o incursiune în sistemul de învățământ. Da, sunt sigur că mulți veți spune că educația începe (cum am și afirmat în al doilea articol, Educația formală și informală) odată cu primele zile ale copilăriei. Totuși, o mare parte a educației unui individ ar trebui să se facă în cei unsprezece ani de învățământ obligatoriu (conform Legii educației naționale, Nr. 1/2011, actualizată în 2018, art. 16, alin. 1), punându-se un mare accent pe dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome, pe dezvoltarea personală, dezvoltarea spiritului antreprenorial și participarea cetăţenească activă în societate, pe incluziunea socială şi, foarte important, pe angajarea pe piaţa muncii (conform Legii educației naționale, Nr. 1/2011, actualizată în 2018, art. 2, alin. 1, 2 și 3).
În urma modului de acțiune a sistemului de învățământ, în ultimii 9 ani, aș putea face unele speculații cu privire la aplicarea promovării idealului educațional în școlile românești. Și voi reliefa, documentat, și acest lucru. Însă, am hotărât să o fac puțin mai târziu, în articole ulterioare. Deocamdată, faptul că pandemia de COVID-19 s-ar putea să nu mai dureze mult, și se va da uitare la o mare parte a erorilor sistemului de învățământ, ieșite la suprafață în această perioadă, am considerat că este esențial să subliniez modul de desfășurare a învățământului în sistem online. Reeditarea, aprobarea și punerea în aplicare a noii Legi a educației naționale, în acest an (să sperăm că se va întâmpla acest lucru), ar trebui să-mi contrazică afirmația anterioară. … Vom vedea în viitor!
Până atunci, sunt convins că va fi interesant să punctez câteva probleme litigioase, vis-a-vis de învățământul online, pe care, sistemul românesc trebuia să le soluționeze, odată cu aplicarea Legii educației naționale, Nr. 1/2011.
Învățământul în sistem online:
Cum era de așteptat, niciuna din legile educației naționale, și mă raportez la Legea învățământului, Nr. 84, din 24 iulie 1995 și la Legea educației naționale, Nr. 1/2011 (cu modificările și completările ulterioare), nu a făcut referire la învățământul în sistem online. Și, nu cred că are cineva de obiectat despre această lacună. Activitatea educațională din ultimii 70 de ani (am luat această perioadă, să cuprind o arie mai largă de generații) nu s-a confruntat cu un pericol de acest gen (pandemia de COVID-19). Oricum, până acum, aproximativ 20 de ani, nu existau speranțe pentru debutarea învățământului online, din cauza lipsei cunoștințelor, dispozitivelor, platformelor și a conexiunii online. Cel puțin, în România! Însă, după anul 2000, situația s-a schimbat într-un trend pozitiv, și tehnologia informației a evoluat cu o viteză extraordinară.
Acum câteva zile, am făcut un sondaj online să aflu părerea oamenilor despre cât de bine s-a adaptat învățământul online la tehnologia zilelor noastre. La întrebarea “Care credeți că sunt problemele reale ale învățământului în sistem online?” am sesizat 6 deficiențe (cred că le pot numi astfel) care au îngreunat desfășurarea învățământului în sistem online. Sunt sigur că pot fi multe altele, dar nu am vrut să critic prea dur sistemul educațional. Cele 6 deficiențe se regăsesc în graficul de mai jos, având în dreptul lor procentele reieșite din voturile acordate de 122 respondenți.
Prima problemă, “Relaxarea elevilor, din cauza învățământului desfășurat acasă“, votată de cei mai mulți participanți la sondaj, se pare că a apărut în urma lipsei unei supravegheri constante din partea părinților, bunicilor, fraților/surorilor mai mari etc. Pentru elevi, dacă aș încerca să-i înțeleg, cred că acest gen de învățământ, desfășurat în interiorul sferei lor de confort, le-a permis o relaxare emoțională, aproape totală. Mulți dintre ei, fără o supraveghere atentă, au intrat într-o școală-vacanță. De ce am numit-o așa? Deoarece participarea lor la cursuri s-a limitat la prezența de la începutul orei și la timidele și rarele răspunsuri la întrebările profesorilor. În rest, activitatea lor a fost centrată pe diverse alte domenii.
Relaxarea elevilor, din cauza învățământului desfășurat acasă
Și nu sunt de condamnat! Se știe că la vârsta la care un copil devine elev, inclusiv la adolescență, conștiința acestuia pentru acordarea unei atenții deosebite școlii este scăzută. Astfel că, părinții care doresc să ofere copiilor lor un viitor mai bun ar trebui să se mobilizeze pentru a le asigura o supraveghere permanentă pe durata cursurilor.
Da, sunt de acord că această problemă a afectat foarte mult sistemul de învățământ și poate duce la un analfabetism extins. Totuși, trăiesc cu speranța că, dacă nu cei responsabili cu educația din România, măcar părinții, cei mai afectați de acest sistem de învățământ, vor învăța să gestioneze mai bine situația.
“Conexiunea slabă/instabilă la internet“, a doua deficiență votată de voi, este într-adevăr o problemă serioasă. Cred, însă, că această problemă a afectat, în principiu, localitățile mai sărace și/sau izolate de “civilizație”. Pentru celelalte zone ale țării, unde internetul și-a făcut simțită prezența cu câțiva ani în urmă, stabilitatea conexiunii a ținut mai mult de abonamentul pe care și l-a permis fiecare familie, de perioadele scurte de întrerupere din cauza problemelor la rețea sau de ecranarea semnalului.
Conexiunea slabă/instabilă la internet
Însă, DA, acestei probleme trebuia să i se acorde o “high priority” în topul intereselor naționale. Nu vreau să îi condamn de un “defective management” pe cei care au guvernat atâta timp, și au ignorat faptul că informația este principala sursă de educație, dar trebuie menționat că epoca scrierilor clasice este la sfârșit.
Un alt dezavantaj al învățământului online, a fost “asigurarea precară a dispozitivelor de lucru” pentru toții elevii/studenții. Dar era o problemă impetuoasă pentru sistemul educațional? … Dacă ne gândim la faptul că, în ultimii 31 de ani, nu s-a reușit construirea unor instituții educaționale (grădinițe, școli etc.) decente, care să ofere o atmosferă propice mediului educativ, de ce ar fi învățământul online o prioritate?
Asigurarea precară a dispozitivelor de lucru în sistem online
Totuși, realitatea a demonstrat că este o gândire eronată. Nu vreau să spun că este mai puțin importantă una decât cealaltă. Afirmația mea se referă la importanța educației pe care o dau responsabilii acestui domeniu.
Privind cea de-a patra deficiență, mă întreb dacă s-a pus vreodată problema obligativității pregătirii cadrelor didactice în folosirea dispozitivelor și platformelor online. Avansând această idee, oare câte funcții de educator/profesor au fost ocupate în urma unor concursuri organizate, la care, unul din examene, obiectiv vorbind, a fost cunoașterea teoretică și practică a folosirii sistemelor IT (dispozitivelor de lucru, pachetului Microsoft Office, rețelei Internet etc.)? Din câte cunosc, Legea educației naționale, Nr. 1/2011 se raportează doar la învățământul gimnazial și liceal, unde Tehnologia informaţiei să fie disciplină obligatorie (art. 68, alin. 3). În schimb, nu se face nicio referire la pregătirea cadrelor didactice în acest domeniu. Și, dacă legea nu obligă, o parte dintre educatori/profesori au ales să rămână conservatori. Mulți dintre ei considerâ că tehnologia este pentru generația tânără, și cursurile pot fi desfășurate în sistem tradițional, cu creta pe tablă.
Stilul de predare tradițional
De ce ar alege cineva conservatorismul în relația cu stilurile de predare, în condițiile în care, tehnologia poate determina motivarea şi implicarea elevilor în procesul de predare-învăţare?
Profesorul poate integra reprezentările în procesul instructiv-educativ, folosind acele tehnici didactice vizuale care permit abordări diferite (filme, prezentări sub forma unor slide-uri, pdf-uri, imagini reprezentative etc.), pot fi adaptate la diverse conţinuturi şi la resursele disponibile, care au potenţial stimulativ şi formativ.
“Numărul mare de elevi cu care un profesor își desfășoară ora” este, probabil, una din cele mai dificile sarcini pe care le îndeplinesc cadrele didactice. Dacă ne întoarcem la perioada de dinainte de pandemie, ne aducem foarte bine aminte că o clasă cu aproximativ 30 de elevi era foarte greu de gestionat. Supravegherea, captarea atenției, grija față de fiecare individ în parte sunt elemente care pot distorsiona stilul de predare. Inclusiv pentru predarea clasică, în sălile de clasă. Pentru învățământul online este, din punctul meu de vedere și, cred, a multor profesori, o aventură.
Numărul mare de elevi, pe desktopul deviceului unui singur profesor
Într-o foarte mică măsură, “pierderea interesului unor profesori pentru asigurarea unui învățământ de calitate” și-a făcut și această problemă loc printre celelalte mai grave.
Pe de-o parte, îi înțeleg pe acești profesori, deoarece, în lipsa unor evaluări obiective a calității educației, apare acea relaxare emoțională, din capcana căreia scapi mai greu.
Pe de altă parte, nu înțeleg cadrele didactice care se complac în fentarea sistemului, vis-a-vis de respectul pe care-l poartă față de profesia pe care și-au ales-o.
Oricare parte a înțelegerii o alegem, consecința este degradarea intelectuală a elevilor cărora ar trebui să le dezvolte apetitul pentru informații noi și să le asigure viitorul conform aptitudinilor acestora.
În final, trăgând o concluzie subiectivă, învățământul în sistem online are lacunele sale. Tot ce s-a întâmplat în ultimele 10 luni, consider că a fost mai mult o amăgire și un mare eșec al învățământului. O continuare a unui astfel de sistem educativ ar avea un efect dezastruos asupra nivelului intelectual al oamenilor. Și nu mă refer la învățământul online, efectiv, ci la perpetuarea erorilor evidențiate la sfârșitul de an școlar 2019-2020 și începutul de an școlar 2020-2021. Pentru evitarea acestor neajunsuri, sper că se va recurge la o reeditare a Legii educației naționale, într-un mod mai serios și centrat mai mult pe nevoile elevului.
Sunt sigur că acest subiect ar putea fi dezbătut mai mult, dar articolul meu nu a făcut altceva decât să dea frâu liber comentariilor. Bineînțeles, în limita bunului-simț!
