Pitagora a fost gânditor ionian grec, militant religios și politic.
Filozof antic grec, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai școlii filozofice ioniene. Considera că originea tuturor lucrurilor este focul. Creatorul viziunii potrivit căreia totul este în permanentă schimbare, al învățăturii despre „logos” pe care îl înțelegea ca „zeu”, „destin”, „necesitate” și „veșnicie”. Îi aparține celebra formulă „Nu te poți scălda de douri în aceeași apă a unui râu”. Alături de Pitagora și de Parmenide, Heraclit a pus bazele filozofiei antice și europene. Heraclit privea la lucuri ca la o taină, o enigmă. Născut în cetatea Efes, el aparținea unei familii aristocratice străvechi care descindea din întemeietorul Efesului, Androklos. Datorită originii sale, se bucura de o serie de privilegii „regești” și de o înaltă funcție sacrdotală (preoțească) moștenită, în templul zeiței Artemis din Efes. Filozoful nu participa la viața socială, renunțând la toate titlurile și pronunțându-se în chip negativ și cu asprime împotriva regimului din cetate și raportându-se cu dispreț la „mulțime”. Principala lucrare a filozofului este „Despre natura” și s-a păstrat sub formă de fragmente. Ea este formată din trei părți: despre natură, despre stat și despre zei și se remarcă prin originalitatea, expresivitatea și caracterul aforistic al limbii. Ideea de bază este aceea că în natură nimic nu este neschimbător, asemena apei unui râu, în care nu te poți scălda de două ori. Totul se transformă permanent în altceva, schimbându-și starea. Pentru Heraclit, expresia simbolică a transformării generale este focul. Focul reprezintă o permanentă autodistrugere, el trăiește prin aceea că moare. Heraclit a introdus un concept filozofic nou, „logos” – cuvântul, înțelegând prin acest principiu unitatea rațională care ordonează lumea cu ajutorul contrariilor elementare. Contrariile se află într-o luptă permanentă, dând naștere la noi fenomene („discordia este tatâl tuturor lucrurilor”). Rațiunea umană și logosul au aceeași natură, dar logosul este veșnic și conduce universul din care face parte și omul. Tradiția a păstrat imaginea lui Heraclit ca înțelept singuratic, cu dispreț față de oameni (și față de cei care se considerau înțelepți), din pricină că aceștia nu știu ce vorbesc și ce fac.
Cugetările sale seamănă adesea cu ghicitorile populare sau cu formulele unui oracol care, după cum credea Heraclit „…nici nu vorbește, nici nu tăinuiește, ci face semne„. Se presupune că Heraclit și-a conceput intenționat scrierea în chip obscur și a dat-o în păstrare templului lui Artemis, ca și cum ar dori să o ferească de ignoranța mulțimii. Cugetările lui Heraclit au o construcție îndelung gândită, o poetică anume. Ele sunt pline de aliterații, de jocuri de cuvinte, caracteristice structurii discursului interior adresat nu atât altora cât sie însuși, un discurs pe cale de a se întoarce în ambianța tăcerii celui care gândește.
A fi, potrivit lui Heraclit, înseamnă a deveni în permanență, a trece dintr-o formă în alta, a se înnoi, asemenea râului care poartă mereu ape noi.
O altă metaforă a ființei o reprezintă, potrivit lui Heraclit, arderea, focul. Ființa unică devine prin ardere multiplicitatea lucurilor existente, dar se stinge în acestea, la fel cum lucrurile existente se readună prin ardere în unicitatea ființei elementare. Și încă o metaforă este jocul: de fiecare dată o nouă partidă a aceluiași joc.
Unul dintre cei șapte înțelepți greci (vezi Bias din Priene).
A fost primul efor (nume dat în Sparta antică fiecăruia dintre cei cinci magistrați cu largi și importante atribuții în politica internă și externă a statului. Din ngr. éforos.) ales în Colegiul celor cinci efori – organul cel mai important al statului. Diogene Laertios (biograf al filosofilor greci) spunea că Chilon a conferit Colegiului o putere egală cu cea a regelui.
Previziunea lui Chilon i-a adus o glorie postumă însemnată. Chilon spunea despre insula Kythira, care se află lângă malurile Laconiei, că ar fi mai bine pentriu spartani dacă aceasta s-ar scufunda în mare. Chilon presimțea o amenințare permanentă la adresa Spartei din partea acestei insule. Viitorul a demonstrat că temerile lui nu erau neîntemeiate. Mai întâi, exilatul spartan Demarat l-a sfătuit pe Xerxes (fiul lui Darius cel Mare și al Atossei, s-a născut în jurul anului 520 î.Hr. Domnea peste o sută douăzeci și șapte de țări, de la India până în Etiopia. Devine suveran al Imperiului Persan în 486, la moartea tatălui său, Darius I) să stabilească aici un punct de oprire pentru corăbii, dar regele i-a refuzat sfatul. Mai târziu, în timpul războiului peloponeziac, Nicias/Nikias (politician și general atenian pe timpul războiului peloponezian. A fost membru al aristocrației ateniene. A moștenit o mare avere de la tatăl său, care a fost investită în minele de argint din jurul Muntele Laurium din Attica) a cucerit această insulă și a instalat aici o garnizoană ateniană. De pe această insulă, atenienii au pricinuit spartanilor multe pierderi. Se povestește că, odată, Solon a întrebat în ce condiții poate dobândi regele sau tiranul mai multă glorie. Pittakos/Pittacus din Mytilene a răspuns: „Atunci când supușii ajung să se teamă nu de el, ci pentru el„. Iar Chilon a răspuns astfel la această întrebare: „Treaba cârmuitorului nu e să se gândească la cele muritoare, ci la cele nemuritoare„.
Poet și gânditor antic.
S-au păstrat în totalitate poemele sala didactice Munci și zile și Teogonia (Panteonul divinităților elene), în care se reflectă concepția despre lume a grecilor din epoca formării societății împărțite pe clase. În primul poem, înfățișează atmosferă socială în care trăiau țăranii aflați sub dominația aristocrației. Astfel, introduce ideea de dreptate ca principiu etic suprem și glorifică munca drept temelie a vieții. Mai mult decât atât, aici sunt conținute proverbe și parabole. Teogonia reprezintă o anticipare a filozofiei grecești antice, prima încercare de sistematizare nu numai a genealogiei zeilor, dar și a istoriei genezei lumii. Poemul se încheie cu genealogia eroilor greci, inițiind direcția genealogică în literatura antică grecească.
Înțelept antic grec, autor de fabule.
S-a născut în Frigia. Cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o ca sclav. Fiind eliberat, a fost trimis de Cresus (ultimul rege al Lidiei) la Delphi (Delphi/Delfi este un oraș în Grecia antică, casă a Oracolului delfic în mitologia greacă, dedicat zeului Apollo și locuit de nimfa Cassotis, care era venerată în întreaga lume antică. Vechii greci considerau Delphi ca fiind centrul universului.), unde a fost acuzat de blasfemie și aruncat de pe stânci. Fabulele sale, în număr de peste 400, s-au păstrat pentru multă vreme transmise prin viu grai ca exemple de înțelepciune adâncă. În Evul Mediu au fost răspândite transpuneri în proză ale compozițiilor lui Esop.
Se spune că Bias este cea mai bizară și misterioasă figură dintre cei șapte înțelepți ai Greciei (Cleobulus din Lindos, 600 î.Hr.; Solon, 638 – 558, î.Hr.; Chilon din Sparta, sec. al VI-lea î.Hr.; Bias din Priene; Thales din Milet, 640 – 550 î.Hr.; Pittacos din Mythilene, 640 – 568 î.Hr. și Periandru din Corint, sec. al VII-lea î.Hr.). Este posibil ca Bias să fi fost contemporan cu regele Cresus și martor al cuceririi de către perși a orașelor din Asia Mică.
În acea vreme, între Samos și Priene se purta un război de durată. În bătălia de la Drius, locuitorii din Priene au fost înfrânți de milesieni. Bias s-a deplasat la Samos și a reușit să rezolve conflictul în condiții satisfăcătoare pentru toate părțile. În acest fel, acțiunile militare au încetat. În timpul celui de-al doilea război mesenian, Bias a răscumpărat câteva fetițe dintre prizonierii luați de spartani, le-a crescut ca pe propriile fiice și apoi le-a trimis acasă la părinți, dându-le chiat și zestre. La puțin timp după aceasta, pescarii atenieni au scos la mal un tripod din bronz cu inscripția „Înțeleptul„. Tatăl uneia dintre fetițe a luat cuvântul la adunarea poporului, a povestit despre fapta bună a filozofului și a declarat că înțeleptul nu poate fi decât acesta, și anume Bias. Adunarea poporului a fost de acord cu această declarație și tripodul i-a fost trimis. Bias, după ce a citit inscripția de pe tripod, a declarat că înțeleptul este zeul Apollo și nu a primimt cadoul. După o vreme, în timpul asediului regelui lidian, Alyattes, Bias și-a salvat orașul natal printr-un vicleșug, în urma căruia Alyattes a încheiat cu Priene o înțelegere de pace.
Fiind sfătuit de înțeleptul Bias, regele lidian Cresus a oprit pregătirile pentru construirea unei flote și a început să suțină relații de prietenie cu locuitorii insulelor ionice.
Când Priene a fost cucerit de perși, mulți dintre locuitori au început să părăsească în fugă orașul, străduindu-se să-și ia cu ei toate averile. Doar Bias era foarte liniștit. Locuitorii orașului au fost uimiți de purtarea calmă a filozofului și l-au întrebat de ce nu ia nimic cu sine, la care înțeleptul a răspuns cu celebra lui frază: „Tot ce am, eu port cu mine.„.