12 martie 1925 — 14 noiembrie1991

96 ani de la nașterea prozatorului, scriitorului, romancierului, scenaristului, eseistului, Constantin Chiriță.

Constantin Chiriță a fost prozatorul ale cărui cărţi se adresau în special cititorilor de vârsta pre-adolescenței și adolescenței. 

Biografia lui Constantin Chiriță:

Constantin Chiriță s-a născut în familia unor învăţători din comuna Ibăneşti, judeţul Vaslui. Primele șase clase liceale le-a absolvit la Colegiul Național „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad, ultimele două la București.

A urmat Politehnica din București, dar nu a finalizat studiile. A fost apoi redactor la ziarul Scînteia și muncitor pe șantierul de la Bumbești-Livezeni.

În anul 1949, debutează ca scriitor cu nuvela Matei Ioan a cucerit viaţa, scrierile sale fiind în parte creații în stilul realismului socialist. S-a remarcat ca romancier și scenarist. A fost redactor la diferite publicaţii literare, sociale şi politice din ţară printre care „Luceafărul”, „Sportul literar”. A deținut funcția de vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor.

Inspirându-se din viaţa lumii industriale, el publică romane precum: Oţelul (1960), Întâlnirea (1971). Romanul Pasiuni (1962) este dedicat vieţii universitare.

Se remarcă ca scriitor de proză de aventuri pentru copii şi tineret. Ciclul de romane care îi aduce popularitatea este Cireşarii, început în 1956, încheiat în 1968, cuprinzînd 5 volume: I – Cavalerii florii de cireş (numit iniţial Teroarea neagră), II – Castelul fetei în alb, III – Roata norocului, IV – Aripi de zăpadă (numit iniţial, Teroarea albă), V – Drum bun cireşari!.

Cavalerii florii de cireș

“De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din turnul şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme indicau fără greşeală ora exactă. Rareori, iarna, în timpul viscolelor, zăpada cotropitoare oprea mersul lor pe cadranul dinspre soare răsare, iar primăvara, hulubii sau ciorile sau alte zburătoare, în zbenguiala lor, grăbeau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare dată, moş Timofte Păstrăvanu, paznicul şcolii, care-şi începuse meseria aceasta încă de pe vremea instalării marelui ornic, şi care, aşa cum spuneau elevii din clasele superioare, şi-o va încheia doar o dată cu oprirea definitivă a ceasului, se urca în turn, scutura scripeţii uriaşi şi începea să învârtească o manivelă cât oiştea carului. După ce asculta câteva clipe tic-tacul tunător şi clătina din cap a încuviinţare, moş Timofte scotea de la brâu o cutie rotundă de metal, cândva strălucitoare, o cutie mare cât o farfurie, o proptea pe genunchi şi o pocnea cu pumnul în creştet. …”

Cireșarii, volumul I

Castelul fetei în alb

“În orăşel se aciuase liniştea zilelor de vară. Tinerii plecau dis-de-dimineaţă la scăldat, lăsînd curţile, străzile şi mahalalele pustii, moleşite şi tăcute. Spre seară se pornea un oarecare freamătcare se risipea însă la primele adieri ale nopţii, cînd orăşelul îşi aşternea docil străzile la picioarele perechilor visătoare. Era vară şi cald, era vacanţă, era un oraş mic, era monotonie,lene, amorţeală, adică tot ceea ce nu se potriveşte tinereţii. Pentru că tinerii erau acei care sufereau cel mai mult în orăşel. Şi era cald şi era moleşeală şi nimic neobişnuit nu se profila încă înzarea vremii.
Un timp, toţi tinerii, și nu numai ei, își obosiseră gura tot povestind şi lăudînd isprava Cireşarilor în Peştera Neagră. Dar gloria, cu cît creşte mai repede, cu atît dispare mai repede. Maiales într-un orăşel unde zgomotul unei ferestre sparte în centru se aude în acelaşi timp în toate mahalalele. S-au spus vrute
şi nevrute pe socoteala Cireşarilor, dar seştie că orice melodie cîntată prea des începe, după un timp, să obosească. Singurul care nu prea părea încîntat de celespuse cîndva de un mare spirit al omenirii despre glorie era, bineînţeles, Tic. …’

Cireșarii, volumul II

Roata norocului

“Cum ajunseseră cireşarii în orăşelul D….? Nu e foarte greu de răspuns. Mai întîi orăşelul nu era foarte departe de fratele lui, destul de geamăn, în care trăiau cireşarii. Apoi, aşa cum se întîmplă deseori, unul dintre locuitorii orăşelului D. avea rude în orăşelul cireşarilor. Apoi, cel care avea rude avea şi o fată care se numea Ioana, dar asta n-ar fi însemnat nimic, dacă Ioana n-ar fi fost verişoara lui Dan şi dacă, în sfîrşit, Dan nar fi primit o scrisoare de la ea prin care era invitat împreună cu prietenii lui “oricîţi ar fi, chiar douăzeci”, deşi ştia ea bine că sînt numai şase, pentru cîteva zile, spre sfîrşitul vacanţei, în orăşel. De ce, spre sfîrşitul vacanţei? Pentru că se deschidea bîlciul de pe malurile Căprioarei, care “nu-şi are pereche în ţară” şi pentru că se puteau face plimbări frumoase într-o poiană tăinuită în care “se bănuieşte că ar exista nişte ruine misterioase, chiar de pe timpul…” ― dar urma o scuză pentru că “nimeni n-a reuşit să stabilească vechimea lor cu precizie”. …”

Cireșarii, volumul III

Aripi de zăpadă

“Uriaşa cabană, cocoţată temerar deasupra vechiului burg, cu toate camerele, cu toate paturile, cu restaurantul, bucătăria, holurile şi sălile de distracţie, dar mai ales cu spaţiile albe şi cu pîrtiile de schi dimprejur, fusese reţinută pentru elevi, ca în fiecare an la începutul primei vacanţe şi înaintea sărbătorilor de iarnă. Ninsese mult şi mai ningea uneori, noaptea, cu fulgi mari care se împotriveau blînd întunericului; soarele se dăruia limpede şi fără părtinire fiecărei zile, din depărtări prietene; razele lui nu topeau, dar nici nu înfrigurau prea tare; vînturile întîrziau mai întotdeauna prin alte hăuri, doar spre dimineaţă se burzuluiau cîtva timp, înecîndu-se în vîrtejuri albe, pufoase, dar se potoleau repede pentru a nu înspăimînta tinereţea.
“Era vreme frumoasă!” spuneau toţi cei care voiau să dea a înţelege că apucaseră peacolo, altădată, răscoale şi vijelii cumplite. “Nici nu se putea vreme mai bună pentru concursurile de schi!” spuneau alţii care voiau să dea a înţelege, plimbîndu-şi triumfători tuleiele, că erau veterani ai concursurilor şcolare de iarnă. “Era grozav!” spuneau toţi, fără excepţie. Şi într-adevăr era grozav. …”

Cireșarii, volumul IV

Drum bun, cireșari!

“Peronul era ticsit de lume. Şi era agitaţie, larmă, şi atîtea gesturi şi vorbe inutile, îmbrăţişări şi mîngîieri grăbite, lacrimi şterse pe furiş, zîmbete curajoase, sau de-a dreptuleroice, şi sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori, spuse în clipe de stînjeneală, pentru a ascundeo emoţie, pentru a întrerupe un oftat sau pentru a aminti realitatea despărţirii.
― Dragul meu, ai grijă, să nu cumva să…
Nu trebuia mai mult nici pentru cel care rostea cuvintele, nici pentru cel căruia îi erauadresate. Şi unul şi celălalt găseau în această frază banală, neterminată, inutilă, prilejul de arespira cîteva clipe liniştite, de a se întîlni cu alte gînduri, pînă simţeau din nou, poate înaceeaşi fracţiune de secundă, cum îl asaltau furnicile emoţiei. …”

Cireșarii, volumul V

În 1969, publică de asemenea Trilogia în alb, în anul (1969), care cuprinde trei romane: Trandafirul alb (1964), Pescăruşul alb şi Îngerul alb.

Scriitor fecund și, deseori, militant politic al timpului (secretar PCR al Uniunii Scriitorilor, 1972–1977, și vicepreședinte al ei, din 1977), a colaborat la diferite reviste literare, sociale și politice din țară.

Constantin Chiriţă este cunoscut şi ca scenarist pentru filmele: Despre o anume fericire (1973), Cireşarii, serial TV (1974), Aripi de zăpadă (1985), Cetatea ascunsă (1987).

Uniunea Scriitorilor l-a premiat de două ori (1964 și 1974).

A fost un eseist virtuoz. În romanele sale pentru adulți l-a preocupat lumea universitară și tehnocrată.

A participat la toate manifestările culturale ale liceului „Gheorghe Roșca Codreanu” și ale Bârladului.

A fost căsătorit cu Gertrud Gregor, cu care a avut 3 copii: Victor, Diana și Adrian.

A decedat la 14 noiembrie 1991 în orășelul Königswinter, vecin cu fosta capitală Bonn a RFG.

Opera lui Constantin Chiriță:

Constantin Chiriță este autorul unui foarte popular ciclu de romane pentru tineret, intitulat Cireșarii. Titlurile celor cinci volume sunt:

• Cavalerii florii de cireș (numit inițial Teroarea neagră), 1956;
• Castelul fetei în alb, 1958;
• Roata norocului 1960;
• Aripi de zăpadă (numit inițial Teroarea albă) 1961;
• Drum bun, Cireșari 1963.

Alături de romanul Toate pânzele sus! al lui Radu Tudoran, „Cireșarii” era unul din romanele favorite ale adolescenților români.

Bibliografie cronologică:

• Matei Ion a cucerit viața, 1949 (nuvele; volumul de debut);
• Oameni din orașul nostru, 1951;
• Cireșarii, 1956;
  • Cavalerii florii de cireș 1956
  • Castelul fetei în alb 1958
  • Roata norocului 1960
  • Aripi de zăpadă 1961
  • Drum bun, Cireșari! 1963
• Întâlnirea, 1959;
• Oțelul, 1960 (vide infra, Livada);
• Pasiuni, 1962;
• Trilogia în alb, 1974 (trei romane polițiste publicate inițial separat în perioada 1964-1969):
  • Trandafirul alb, 1964
  • Pescărușul alb, 1969
  • Îngerul alb, 1969
• Adâncimi, 1974 (piesă de teatru);
• Livada, 1979 (romanul Oțelul revizuit radical);
• Romantica, 1985.

Scenarii de film:

• Cireșarii (1984).