Arhive categorii: Personalități românești

ALECU RUSSO

17 martie1819 – 05 februarie1859

202 ani de la nașterea lui Alecu Russo.

Alecu Russo (Alecu Rusu, numele său de la naștere) a fost poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al generației de la 1848. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române.</p>melimeloparis.ro

Motto„Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase de la voi, atuncea mai bine muriţi prin sabia lui, decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în volnicia şi puterea de mai înainte” – Cronică moldovenească

Cântarea României

„… Doina şi iar doina!.. cântecul meu e versul de moarte al poporului la şezătoarea priveghiului… pământul îi e de lipsă… şi aerul îl îneacă… Văzut-am flăcăii scuturându-şi pletele… şi fruntea lor a se încreţi fără de vreme… florile de pe capul copilelor a se veştezi… şi poporul căutând în beţie uitarea necazurilor… Trist e cântecul în sărbătorile satului: „Birul îi greu, podvoada7 e grea!..” Bătrânii îşi ascund ochii plini de lacrimi, bărbaţii stau obidiţi… cântecele se sfârşesc în blestemuri… şi copiii căinează naşterea lor. Poporul e stâlpul ţării… fiecare părticică de pământ e vopsită cu sângele lui… şi într-o zi ni s-a zis: „Munceşte, române, de dimineaţă până în seară… şi rodul muncii nu va fi al tău!… tatăl tău ţi-a lăsat moştenire o ţarină şi arme… şi nu te vei bucura de dânsele… şi tu vei trăi vecinic robind… trupul şi sufletul tău vor fi străini pe pământul înrodit de tine… vei plăti aerul ce răsufli… vei plăti soarele ce te încălzeşte, şi locul unde zac oasele mamei tale, vei plăti dreptul să creşti vaca ce hrăneşte pe copiii tăi, şi boul ce-ţi ajută la muncă… trupul tău se va gârbovi sub bătaie, şi partea ta în lume va fi ocara!” Veneticii zisu-ne-au în limba lor: „Al nostru e pământul şi acei ce locuiesc pe dânsul… ale noastre câmpurile… ale noastre dealurile… ale noastre cotunele, satele şi târgurile, colibele şi curţile, toată mişcarea şi toată suflarea… Tu ai fost puternic şi viteaz în luptă… dar puterile tale s-au tocit de sărăcie şi de stricăciune… şi noi am cules rodul vitejiei tale… Vor veni feciori cu mângâieri mincinoase de ţi-or povesti că eşti şi tu un popor… Noi suntem păstorii… Tu eşti turma chinurilor…” Toţi îşi bat joc de viaţa, munca şi sărăcia ta, şi slugile slugilor calcă peste trupul tău… cei ce zic că sunt aleşii tăi cresc în măriri şi avuţii, şi ţie-ţi este frig, şi copiilor tăi le este foame!.. Ei fac legi, dar nu pentru dânşii, ci pentru împovărarea ta!.. Doina şi iar doina!.. Suntem pribegi în coliba părintească… şi străini în pământul răscumpărat cu sângele nostru!.. Dar în câmpie creşte, şi pe deal iarăşi creşte o floare pentru popoarele chinuite… Nădejdea! …”

Cântarea României, de Alecu Russo
Cântarea României, de Alecu Russo

Biografia lui Alecu Russo:

Alecu Russo s-a născut într-un sat pe valea Răutului, Prodăneştii Vechi – „un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un păr mare în mijloc” -, lângă Chişinău, în familia lui Iancu Rusu, care făcea parte din mica boierime, înrudindu-se cu familiile Negruzzi, Rosetti şi Gane.

În 1829, este trimis de tatăl său (mama îi murise în acest an în urma unei cumplite epidemii de holeră) în Elveția, la Institutul lui François Naville de la Vernier, unde învață limbile franceză și germană şi va lua contact cu marile curente intelectuale şi ideologice din Europa acelor ani. Pe băncile institutului scrie primele sale încercări literare. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză și au apărut postum, în traducere.

În toamna anului 1835, părăseşte Elveţia, îndreptându-se spre Viena, pentru studii de comerţ.

În 1836, tânărul scrie poemele „La mort d’Alibaud” şi „Epitaphe d’Alibaud”, în limba franceză, ambele inspirate de tânărul Louis Alibaud care, care, după un atentat nereuşit împotriva regelui Ludovic Filip, este condamnat la moarte. Scrierile sale sunt semnate Alecu Russo. De pe acum, Russo se dovedește un revoltat, cu un deosebit simț al dreptății și al egalității, un liberal în gândire, fiind, mai apoi, ideologul mișcării revoluționare de la 1848 din Moldova.evomag.ro

 

În noiembrie 1836, se îndreaptă spre ţară, fiind expulzat din Austria, ca suspect politic, fiindcă la o percheziţie asupra sa se găsiseră două încercări poetice în limba franceză, în spirit revoluţionar.

În anul 1839, se întoarce în Moldova, probabil la moșia de la Negrișoasa, în ținutul Bistriței, unde tatăl său arendase niște pământuri. Împreună cu Alecsandri întreprind o călătorie în ținuturile Neamțului, intrând în contact cu frumusețea folclorului, cu peisajul românesc. Acestea toate, călătorii și impresii, vor deveni material etnopsihologic pentru celebra Piatra Teiului.

Un an mai târziu, în 1840, se stabilește la Iași, în urma unor dezacorduri cu familia. Impresionat de locuri și de locuitori, Alecu Russo scrie Iașii și locuitorii lui la 1848 (în franceză). Tot acum, scrie Studie naționale, lucrare apărută postum sub îngrijirea lui V. Alecsandri.

În 1841, Domnitorul Mihail Sturdza îi încredințează un post de funcționar la Tribunalul districtual de la Piatra Neamț, iar peste 4 ani, în 1845, Alecu Russo scrie piesele Băcălia ambițioasă și Jicnicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Național. La Mânjina, moșia lui C. Negri, face cunoștință cu mai mulți intelectuali progresiști munteni, printre care și Nicolae Bălcescu.

librex.ro

În anul 1846, îi apare în Albina Românească articolul „Critica criticii”, un studiu programatic în spiritul Introducțiunii de la Dacia literară, apoi, în urma reprezentaţiei comediei „Jicnicerul Vadră”, care i-a înfuriat pe reprezentanţii regimului „tiranic” al domnitorului Mihail Sturza, Russo este surghiunit, pentru câteva luni, la mănăstirea Soveja. Autorităţile, apreciau că piesa „atacă orânduiala publică şi întocmirea ţării”, hotărau „arestuirea tulburătorilor” şi trimiterea în surghiun: „Să se închidă Alecu Russo ca un răzvrătitor al orânduielii publice în ţara sa; să se privegheze zi şi noapte de către doi jandarmi destoinici şi nemitarnici, să se ţie la cea mai aspră popreală fără a i se da de scris sau a primi el scrisori, şi a se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni, spre a-şi veni la pocăinţă şi la ispăşania păcatelor”.

Cu acest prilej, Russo descoperă minunata baladă „Mioriţa” şi tot acolo, va scrie „Jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846”, publicat postum de Al. Odobescu.

Soveja – ZIARUL UNUI EXILAT POLITIC LA 1846 –

„Iași – 4 martie



4 martie. Iata-ma dar pus la-nchisoare si singur. Temnicerul meu a pornit azi la Iasi… Am ramas dar singur… adica sechestrat intr-o vizuina fara orizont, unde soarele abia patrunde-n sila printre niste brazi starciti… Vantul suiera toata ziua; omatul acopera cu un giulgiu intristat coastele aprige ale muntilor. Oamenii umbla aci acoperiti cu niste vesminte salbatice de piei de oaie; ar putea crede cineva ca ma aflu in Siberia si cu atat mai mult in Siberia, incat sunt aici pe temeiul unei legi care nu are fiinta… Dar, ce sa zic! Nici partea mea nu e tocmai de lepadat, caci iata-ma cu putina cheltuiala preschimbat in jertfa politica… suferind lipsuri, bantuit de exil si de arbitrar, cine ma va putea oare opri de a ma declara un om mare prigonit? De n-ar fi pilda cam primejdioasa, eu n-as avea alta decat a rade de aceste imprejurari… si daca nu mi-ar lipsi cartile, de n-as fi pus la popreala, daca as avea cu mine straie si rufe, in sfarsit, daca nu mi-ar fi asa de urat si as mai putea sa vad cateodata vreo figura cunoscuta, apoi, zau, nu stiu de n-as fi aici tot asa de bine, ca si in Iasi…”

În 1847, scrie articolele Poezia populară și Decebal și Ștefan cel Mare, publicate postum în Foaia societății pentru literatură și cultură română din Bucovina. După încercarea lui Negruzzi din 1840, Poezia populară devine o operă fundamentală de cercetare a folclorului.

În anul 1848, Russo participă la mișcarea revoluționară din Moldova alături de V. Alecsandri, după care a luat parte la Marea Adunare Națională românească de la Blaj din 3/15 mai 1848 și la adunarea de la Lugoj din 15/27 iunie 1848. A fost arestat la Dej și întemnițat la Cluj. A militat pentru Unirea Principatelor Române. În urma eșecului acestei revoluții, Alecu Russo se refugiază mai întâi în Ardeal, iar mai apoi se stabileşte la Paris.

litera.ro

În 1850, apare în România Viitoare, revistă politică a românilor exilați la Paris, Cântarea României (versiune franceză): „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată «Cântarea României» … E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic” (Nicolae Iorga).

În 1851, se întoarce în țară; publică în Zimbrul scriere Studie moldoveană sub pseudonimul Terenție Hora, iar în 1855, după o absență mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în România literară a lui Vasile Alecsandri Cugetări. Adept al unui conservatorism literar și lingvistic, fără a fi potrivnic influențelor apusene, înverșunat critic al „restauratorilor“ limbii, al latiniștilor și al „ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluția limbii și a literaturii române cu o cumpănită gândire, ținând seama de tradiție: „Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă și formele și stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și cea latină și greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi gramatic, aș călători pe toate malurile românești și aș culege limba“. Apare în România literară a lui Alecsandri Cântarea României (versiunea românească).

Studie moldovană

„… IV

Acestea sunt suvenirele care le jelesc, parte s-au dus, parte se duc… cu cât vremea trece mai iute şi le acoperă de uitare, cu atâta par mai frumoase. Nu mai înţelegem viaţa de la ţară; părinţii noştri singuri o cunoşteau. Vara şi iarna, porţile curţilor scârţâie, orzul şi ovăzul nu ajungeau la musafiri, pivniţa era plină până în gât de vin vechi, de Odobeşti şi de Cotnari, iar pelinul voios se scotea cu mare ceremonie la zi-întâi mai. Boierii de primprejur în chiotele surugiilor, în pocnetele harapnicelor, în împuşcăturile feciorilor boiereşti se adunau când la unul, când la altul. Ţiganii trăgeau la manele de se omorau, cucoanele sulimenite oftau, iar boierii aşezaţi pe covoare beau vutcă în papucii amorezelor; îşi zvârleau în sus fesurile şi se sărutau cu lautarii; când nu erau nici musafiri, nici lăutari, nici amor, rămânea frica tâlharilor. Gătirea unei familii boiereşti de ţară era un eveniment serios, la care cucoana gândea cu cinci luni mai nainte; pornirea era o bejenie întreagă. Astăzi ducerea la ţară seamănă o preumblare la Copou; cel mai ahotnic şade două sau trei luni între gazete, reviste şi publicaţiile nouă ale Parisului şi ale Iaşului; poarta îi încuiată, boierul cască pe un divan, cucoana pe celălalt, când şi când câte o rară vizită întreieşte mai mult decât împrăştie urâtul; boierii nu mai au prin sat nici cumetri, nici fini, nici finişoare; nici că se mai învârteşte prin ogradă hora sătească, de-abia s-a zărit boierului când ajung şi când pornesc… Verdeaţa câmpului se cuprinde în iarba din ogradă… umbra copacilor… în doi salcâmi din grădină. După trei luni de zile, boierul şi cucoana se întorc în colbul Iaşilor, şi nouă luni suspină iarăşi după petrecerea şi frumuseţea de la ţară. …”

La doar câteva zile după Unirea Principatelor Române, unul din idealurile sale cele mai înalte, la 05 februarie 1859, Alecu Russo moare, la doar 40 de ani, fiind bolnav de „troahnă” (tuberculoză).

A fost înmormântat la mănăstirea Bărboi, din Iaşi, într-o groapă de cărămidă, în curtea bisericii, iar mai târziu a fost depus în cripta comună din interiorul lăcaşului de cult.

O inscripţie aminteşte de faptul că acolo se află osemintele celui care, dăruindu-se cu toată fiinţa sa luptei pentru dreptate, libertate şi unire, s-a socotit „ostaşul propăşirii”. Într-o mică nişă, săpată în perete, este mormântul lui Alecu Russo, marcat de o placă de marmură neagră, nefixată în perete, cu următoarele cuvinte: „Alecu Russo, 17 martie 1819 – 14 februarie 1859, ale cărui oseminte au fost mutate de lângă zidul de afară în Sf. Biserică, în semn de patriotică recunoştinţă”.elefant.ro

Garabet lbrăileanu spunea despre Alecu Russo: „În epoca dinainte de 1848, în Moldova critică, numai un om ca A. Russo, cu cultura lui franceză şi liberală dinainte de 1848 şi de după 1830, anul ce se numeşte în istorie anul slavei, cu temperamentul lui entuziast, visător, generos, cu mintea lui largă şi înţelegătoare, cu firea lui blândă, unduioasă, dezmierdătoare, bogată, izvorâtoare de gândiri şi de simţiri, a putut deveni reprezentativ”.

Opera lui Alecu Russo:

  • Cântarea României (1850);
  • Amintiri;
  • Iașii și locuitorii lui în 1840;
  • Palatul lui Duca Vodă;
  • Decebal și Ștefan cel Mare;
  • Piatra Teiului;
  • Stânca Corbului.

 

Amintiri

„… III

Dar anii trec… vine vremea ca copilul cel vesel şi slobod ca o căpriţă să lase câmpul cu flori, poveştile nesfârşite, cuibul şi şezătoarele satului şi să intre în viaţa chinurilor prin cartea de învăţătură… Nu este românul din acele neamuri fericite, ce au hrana minţii la uşa părintească; multe veacuri şi-a primblat el cortul de pe şesuri pe dealuri, de pe dealuri pe alte dealuri, căutându-şi pământul strămoşesc… acum încă e pribeag pe lumea înţelepciunii, şi trebuie în neagra străinătate să-şi agonisească putere, pentru a mărturisi şi sfinţi patria mult iubită, dar mult necăjită, patria asta ce se clatină ca o luntre uşoară în toate părţile, şi se întoarce când la apus, când la răsărit, când la miazăzi, când la miazănoapte, ca frunza vârtejită de furtunile toamnei… departe trebuie să câştige inima şi pâinea sufletească, ce susţine în zilele nedreptăţilor şi înfrumuseţează zilele senine… căci pâinea sufletească şi inima sunt un rod scump şi rar al pământului român, ist bogat de roduri… într-o zi, copilul care îl chemăm cuconaş şi se va chema mai târziu neamţ, franţuz, şi mai în urmă bonjurist, copilul crescut în huzur, în bumbac şi în toate dragostele mamei trece într-o caretă… careta se mişcă… se tot mişcă… merge şi tot merge peste nouă ţări şi nouă hotare… icoana tristă a vieţii politice a bietelor ţări…”

kalapod.net

PANTAZI GHICA

15 martie 1831 – 17 iulie 1882

Pantazi Ghica, figura boemă a familiei Ghica, cunoscut și sub pseudonimele Tapazin, G. Pantazi sau Ghaki, a fost scriitorul român căruia dragostea i-a grăbit sfârșitul.

Biografia lui Pantazi Ghica:

Pantazi s-a născut în familia Ghica, un grup prestigios de domni și boieri fanarioți în principatele dunărene, ale cărui origini erau grecești și albaneze. El a fost al douăsprezecelea din cincisprezece copii născuți ai banului Dimitrie Ghica și ai soției sale, Maria Câmpineanu (boiereasă din familia Câmpineanu). Ion, Pantazi, Temistocle și Maria Ghica au fost singurii patru copii care au supraviețuit până la maturitate.

În tinerețe a suferit prima decepție în dragoste, când s-a îndrăgostit de o tânără de origine poloneză, pe nume Wanda, fiind impresionat de povestea tristă de viață a fetei și considerând-o chiar inocentă. Înainte de a se căsători, Pantazi a aflat că inocenta fata în care avea încredere l-a înșelat cu un zugrav.

În urma decepției pe care a suferit-o în tinerețe, a dus o viață considerată destrăbălată. Pantazi a cautat fericirea și dragostea în compania multor femei, ceea ce l-a împins în final să cadă într-o gravă depresie.

Ilinca Arnoteanu, femeia cu care s-a logodit mai târziu, semăna izbitor de bine cu prima lui iubire, Wanda. Totuși, Pantazi nu s-a căsătorit nici cu Ilinca, deoarece la scurt timp după logodnă, aceasta a murit de scarlatină. El a sperat că va trăi alături de Ilinca, ceea ce nu a putut cu Wanda.

Ca și frații săi, Pantazi Ghica a studiat la Colegiul Sf. Sava din București. În jurul acelei perioade s-a împrietenit cu poetul Bolintineanu, care era cu doisprezece ani mai mare și era deja prietenul lui Ion Ghica. Mai târziu, mama sa l-a dus în Franța, unde se știe că a fost înscris într-o pensiune.

La întoarcerea sa în Țara Românească, în 1847, împreună cu fratele său, a fost implicat în agitația care a dus la revolta din 1848 și a devenit secretarul lui Bălcescu. Înainte ca Revoluția să-l răstoarne pe domnitorul Gheorghe Bibescu și să creeze o nouă administrație, Bălcescu l-a trimis pe Pantazi Ghica ca agitator, în serviciul organizației revoluționare FrățiaGhica a fost însărcinat să răspândească propaganda în județele Buzău și Prahova. O intervenție comună ruso-otomană a oprit rebeliunea din toamna aceluiași an. Ambii frați Ghica, ca majoritatea altor revoluționari, au fost arestați și exilați din Țara Românească.

Tânărul Ghica s-a stabilit din nou la Paris, unde mama lui, Maria, încă își avea reședința. După moartea ei, s-a mutat la Istanbul, alăturându-se fratelui său Ion (la puțin timp după ce sultanul Abdülmecid i-a oferit protecție acestuia).

Din nou la Paris, în 1849, el a devenit prieten apropiat cu un grup de revoluționari valahi în exil, printre care și D. Berindey, medicul Iatropolu, Alexandru Zissu și George Crețeanu. Cei cinci exilați au devenit frați de sânge.

Ghica a participat la întâlniri cu înalta societate și s-a împrietenit cu un tenor de la Opera Națională din Paris. Ulterior, el a susținut că a menținut contacte strânse cu figuri literare pariziene celebre, precum Alexandre Dumas și Alfred de Musset și că i-a familiarizat cu cultura românească – aceasta ar fi fost contestată de adversarii săi români. Se pare că a fost asociat și cu criticul literar Jean-Baptiste Alphonse Karr, compozitorii Daniel François-Auber și Fromental Halévy și dramaturgul Eugène Scribe. Probabil a studiat o vreme la Facultatea de Drept a Universității din Paris, dar nu este clar dacă și-a terminat educația. Detractorii săi au susținut mai târziu că Pantazi Ghica a petrecut mai mult timp în închisoarea debitorilor decât în rândul studenților, în timp ce este cunoscut că Ion Ghica s-a opus stilului de viață al fratelui său și că i-a cerut lui Bălcescu să-l supravegheze.

În jurul anului 1850, s-a îndrăgostit de Camila de Fernex, care era rudă cu familia gazdei sale franceze, Aimé Guyet de Fernex. S-au căsătorit în martie 1852, când catolica Camila a obținut o dispensie matrimonială de la arhiepiscopul de Paris, Marie-Dominique-Auguste Sibour. Firul evenimentelor arată că problema căsătoriei sale a fost rezolvată doar la sfârșitul unei lungi dezbateri: inițial, ortodoxul Ghica a consimțit să-și boteze copiii catolic, însă, apoi, și-a retras declarația, lăsându-l pe arhiepiscopul Sibour să-și dea consimțământul după ce a obținut un acord verbal mai puțin convingător din partea acestuia. Nunta a avut loc la o biserică ortodoxă grecească din Marsilia.

Frații Ghica s-au întors la București separat la sfârșitul anului 1850. Sosirea lor a coincis cu izbucnirea războiului din Crimeea. Pantazi Ghica s-a alăturat armatei otomane, slujind ca Yüzbașı în Corpul Cazacilor (parte a Gărzii Imperiale). Decorat și promovat, el a fost din nou prezent la București, Rusia fiind înfrântă, iar Tratatul de la Paris a permis Țării Românești să decidă o nouă administrație. Ion Ghica, care a fost promovat în 1854 Bei de Samos, a cerut fără succes să devină ofițer al domnitorului valah în 1858. Ulterior a promovat în oficiile ministeriale.

În perioada 1856-1858, a fost procuror în județul Dâmbovița, înainte de a începe o practică privată ca avocat pe Podul Mogoșoaiei din București. Pantazi Ghica a devenit ulterior unul dintre principalii activiști liberali și s-a raliat cu cea mai radicală aripa a lui, condusă de Rosetti. Aceasta s-a întâmplat într-un moment în care Țara Românească s-a unit cu Moldova sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (proclamată în 1859 și efectuată în 1862). În urma alegerii lui Cuza în ambele țări, Ghica a intrat în serviciul public. L-a înlocuit pe prietenul, George Crețanu, în calitate de inspector în Ministerul Justiției (aprilie-septembrie 1859) și șef de departament la Ministerul Afacerilor Externe (înainte de 1860). S-a întors la practica sa și, în 1861, a fost reprezentant legal pentru persoanele arestate în timpul revoltelor anti-unioniste din Craiova.

În 1859, Pantazi s-a alăturat lui Dimitrie Bolintineanu în editarea ziarului Dâmbovița, dar, cu doar un an mai târziu, articolele sale au făcut obiectul unui scandal și a fost arestat pentru presupusa încălcare a eticii jurnalismului. A împărțit celula cu colegul său, N. T. Orășanu, un adversar al domniei lui Carol. A fost, de asemenea, asociat al scriitorului Alexandru Odobescu și, după 1861, a colaborat la revista literară lunară Revista Română. Aici a publicat o revizuire critică a romanului Ciocoii vechi și noi, scris de prietenului său, Nicolae Filimon, care a fost deranjat și drept urmare, relațiile celor doi s-au răcit. Pentru o vreme în acei ani, Ghica a editat două reviste satirice, Păcală (numită în cinstea eroului popular eponim) și Scrânciobul. A fost adversarul revistei Convorbiri literare, antipatizat de Caragiale și de Eminescu, descris cu cruzime de acesta ca fiind „urâciunea fără suflet, fără cuget…negru, cocoșat și lacom.”

În 1862, a fost numit avocat pentru Ministerul Educației. A fost prefect de Buzău și inspector al monumentelor istorice.

Pantazi Ghica a primit lumina la 15 septembrie 1863 în loja bucureșteană Înțelepții din Heliopolis, în chiar anul renașterii acesteia din cenușa lojei Steaua Dunării. La 5 octombrie 1863, la 32 de ani, Pantazi Ghica a fost ridicat la rangul de Maestru Mason.

În 1863, el a plecat într-o excursie în Moldova, unde, printre altele, a vizitat-o pe ruda sa Cleopatra Ghica (căsătorită în familia rusească Trubețskoi). Pantazi a fost din nou implicat într-un proces pentru calomnie, dar a putut să dovedească faptul că articolul incriminat nu a fost al lui. De asemenea, Ghica s-a apropiat de scriitorul ieșean Iacob Negruzzi,care s-a instalat la București în jurul anului 1865. Ghica l-a introdus pe Negruzzi în cercul lui Rosetti.

În anii 1870, Pantazi a contribuit la articolele revistei lui Rosetti Românul. În aceeași perioadă, a început să-și publice piese literare în Revista Contimporană.

În 1866, Domnitorul Cuza a fost înlocuit cu Carol de Hohenzollern. Aparent, Pantazi Ghica a jucat un rol secundar în conspirația care l-a înlăturat pe Cuza, în calitate de comandant local al Gărzii CetățenilorGhica a fost ulterior desemnat prefectul județului Buzău de către primul cabinet al fratelui său. Numirea a fost salutată de Vasile Alecsandri, care păstra o corespondență detaliată cu ambii frați. Cu toate acestea, timpul său în funcție a fost scurtat, pentru că el l-a dezamăgit pe Carol. S-a întors în capitală, unde a cumpărat o vilă pe strada Cometei (actuala stradă Căderea Bastiliei), în apropiere de Piața Romană. Pentru a doua oară în opt ani, a fost expus controlului public pentru că nu și-a onorat datoriile – în 1868, bunurile sale din Buzău au fost sechestrate. În cursul anului, el a fost reprezentantul lui Alecsandri în timpul unui conflict juridic cu țăranii care locuiau pe domeniul său (după ce a câștigat procesul, Alecsandri l-a introdus pe Ghica prietenului său, ministrul de interne, Mihail Kogălniceanu).

La 51 ani, Pantazi urma un tratament medicamentos recomandat de medic pentru depresia de care suferea și s-a sinucis luând un pumn de pastile.

Opera lui Pantazi Ghica:

  • Un boem român, de Pantazi Ghica. Romanț. Partea I. Copilăria și adolescența. [Partea II. Streinatate și studiu. Partea III. România]. Bucuresci (Tip. Jurnalului Naționalului), 1860. (19 x 12,5). 344 p. Text cu alfabet de tranziție; p. de titlu și titlurile capitolelor cu caractere latine. Titlul părții a II-a, la p. 96, iar al părții a III-a, la p. 216.
  • Cămătarulu. Istorie simțimintală a unui compatriotu care pe aripele amorului ajunge la închisoare. Anecdotă, de P. Ghica. București, Librariu Edit. Christ. Ionninu & Comp., Romanow (Tipografia Națională a lui Josef Romanow & Companie), 1858. (19,5 x 12,5). 36 p. 60 parale. Cu alfabet de tranziție.
  • Iadesiu. Comedie într’unu actu de Pantazi Ghica. Bucuresci (Typografia Națională, Stephan Rassidescu), 1866. (19,5 x 14,5). 49 p.
  • O lacrimă a poetului Cîrlova, (nuvelă), de Pantazi Ghica. Bucuresci (Tip. Jurnalului Natzionalulu), 1858. (19 x 12). 41 p. 60 parale. Pe copertă, adaogă: „Editoru P. I.”. Textul cu alfabet de tranziție.
  • Sterian pățitul. Comedie originală în 3 acte, de Pantazi Ghica. Jucată pentru prima óră pe Theatrul Companiei Dramatice din Bucuresci. Bucuresci (Typ. C. A. Rosetti), 1866. (22 x 14,5). 88 p. 3 sfanți sau 6 lei și 30 parale.
  • Studiuri de drept și esplicația legilor civile române, [de] Pantazi Ghica. broș. I, București, 1865. (Iarcu, p. 109)
  • Răniții români
  • Marele vistier Cândescu

ALEXANDRU MACEDONSKI

14 martie1854 – 24 noiembrie1920

167 ani de la nașterea poetului, prozatorului, dramaturgului și publicistului român, Alexandru Macedonski.

kalapod.net

Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este primul reprezentant al simbolismului în literatura română.

Noaptea de decembrie

"Pustie si albă e camera moartă...
Si focul sub vatră se stinge scrumit...--
Poetul, ălături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...

Si nici o schinteie în ochiu-adormit.

Pustie si albă e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstristea-l sfâsie
Si luna priveste cu ochiu-otelit...--,
E-n negura noptii un alb monolit...

Si luna priveste cu ochiu-otelit.

Nămetii de umbră în juru-i s-adună...
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună --
Chiar alba odaie în noapte-a murit..."
Noaptea de iulie

"A-nceput din nou sa-mi fie dor de dulce fericire...
Vad ca-mi trece tineretea, vad ca anii mi se duc,
Si mi-e sete de placere, si mi-e sete de iubire,
Insa umbrele visate nu se poate sa le-apuc.

Numai aurul, el singur, imi lipseste-n asta lume,
Numai el, dar fara dinsul sunt un biet neputincios...
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi sa ia povara unui trai saracacios ?

Pica plins al tineretei pe un sin ce nu palpita,
Ai avut sa-l cumperi, e al tau pina in zori...
Vestejeste-te-a mea buza pe o buza vestejita,
Si tu, suflete, viseaza ca aduni ceresti comori.

Insa tu, o ! poezie, cu mantaua ta regala,
Iti acopera vederea --fugi in coltu-ntunecos,
Prin fereastra ma fixeaza luna rece si spectrala
Ca un doctor ce se uita la chip de ofticos. ..."

Poezii din volumul Nopțile

Rondelul rozelor ce mor

"E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, si mor si-n mine --
S-au fost atât de viată pline,
Si azi se sting asa usor.

În tot, se simte un fior,
O jale e în orisicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, si mor si-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmăsaguri de suspine,
Si-n marea noapte care vine,
Duioase-si pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor."
Rondelul beat de roze

"De roze e beată grădina
Cu tot ce se află imprejur
E beat si cerescul azur,
Si zizâie, beată, albina.

Se clatină parcă lumina,
Un tunet e simplu murmur. --
De roze e beată gradină
Cu tot ce se află-mprejur.

Dar iată... -- A mea nu e vina...
Chiar eu, in gentil trubadur,
Visind, lânga-al apei susur,
Mă schimb, asteptându-mi regina... -
De roze e beată grădina."

Poezii din volumul Rondelurile rozelor

carturesti.ro
Rondelul țiganilor

"Tiganii merg fără-ncetare-
Nu stiu nici ei când au pornit,
Dar se tot duc necontenit,
Impinsi de-o vecinica chemare.

Cu galbeni ochi pierduti în zare,-
De când se stiu s-au pomenit-
Tiganii merg fără-ncetare:
Nu stiu nici ei când au pornit.

Mereu tigani, -cu mic, cu mare,
Au tot născut si-au tot murit-
Si tot spre visul ne-mplinit,
Rapiti de-aceeasi aiurare,
Tiganii merg fără-ncetare."
Rondelul contimporanilor

"Acesti contimporani ai mei
Fac ne-ncetat acelasi sport:
De treizeci de ani îmi tot zic mort
Tot mai pizmasi si mai misei.

Strigoi, adesea-mi zic tot ei-
Batran, în ultimul resort:
Acesti contimporani ai mei
Fac ne-ncetat acelasi sport.

Desi par lei si paralei,
N-au cu talentul vreun raport.
Si n-au nici sfinti, nici dumnezei,
Trantiti în viata de-un avort...
Dar sunt contimporanii mei."

Poezii din volumul Rondelurile pribege

various-brands.ro
Rondelul cupei de Murano

"Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o sustin.
E datatoare de extaze,
Cu ea-n onoarea ta inchin.

In schinteierea-i de topaze
Coprinde-al nemuririi vin.-
Nu e de aur: e de raze.
O-ntind grifonii ce-o sustin.

E arta pura, fără fraze,
E cerul tot de soare plin.
Talaze largi, dupa talaze,
E sufletescu-avant deplin,
Nu e de aur: e de raze.
"
Rondelul orelor
Omnia vulnerant, ultima necat


"Pe rand orice ore ranesc,
Iar ultima vecinic omoara...-
Tot sufletul mi-este o vioara
Ce plange duios ca traiesc.

Si nici nu mai cerc să zambesc
Când viata s-arata usoara.-
Pe rand orice ore ranesc,
Iar ultima vecinic omoara.

Oricata cereasca comoara
Ar fi intr-un lut omenesc,
Zvarlit de pe clipa ce zboara
Recade în iadul obstesc;-
Pe rand orice ore ranesc.
"

Poezii din volumul Rondelurile celor patru vânturi

Pentru mai multe poezii din opera lui Alexandru Macedonski, accesați linkul http://www.romanianvoice.com/poezii/poeti/macedonski.php.

librex.ro

MIRCEA ELIADE

13 martie1907 – 22 aprilie1986

114 ani de la nașterea savantului, jurnalistului, memorialistului, autorului de ficțiuni, Mircea Eliade.

Mircea Eliade a fost socotit, alături de Emil Cioran și Constantin Noica, printre cei care au înnoit canoanele de atitudine și de expresie ale discursului intelectual modern.

Eliade a apărat și întrupat totodată statornicia unei civilizații de agricultori și deschiderea spre zări necuprinse a păstorilor purtați de ritmurile transhumanței. Cutreierând pământul în lung și în lat, făcând practic naveta între două continente, el a rămas statornic în spirit, gândind și scriind românește, făcând din cultura sa de origine un argument de universalitate.

carturesti.ro

Biografia lui Mircea Eliade:

Mircea Eliade s-a născut în București (primele amintiri, însă, sunt legate de Râmnicu Sărat, unde tatăl său se mută cu serviciul, la câteva luni după nașterea lui Mircea). Este fiul Ioanei, năcută Stoian, și al lui Gheorghe Eliade. Despre familia lui oferă date în Memorii:

„Fratele meu, Nicolae Remus, se născuse cu un an mai înainte, iar după patru ani a venit pe lume Cornelia. Tatăl meu etra moldovean din Tecuci și înainte de a-și schimba numele în Eliade, se numea Ieremia. Dicționarul francez-român pe care l-am folosit tot timpul liceului era semnat – Gheorghe Ieremia. Tata era cel mai mare din patru copii. Al doilea băiat, Costică, era, ca și tata, ofițer, dar făcuse Școala de Război, ajunsese ofițer de stat major și a înaintat până la gradul de general de divizie, în timp ce tata, mai înțelept sau mai nepriceput, n-a reușit să treacă de gradul de căpitan. Fratele cel mai mic, Pavel, după aventuri despre care familia nu vorbea niciodată, intrase funcționar la Căile Ferate. Ultima oară, când am aflat vești despre el, ajunsese șef de gară. L-am întâlnii de foarte puține ori. Era brun, ca și tata, dar nu-și pierduse părul și părea mai frumos. Singura lor soră murise curând, după ce se căsătorise cu un învățător. N-am știut niciodată cum arătase, unde trăise și cde făcuse […] N-am știut niciodată de ce tata și cu unchiul Costică și-au schimbat numele din Ieremia în Eliade, nici de ce celălat frate s-a încăpățânat să rămână Pavel Ieremia. Tata spunea că au făcut-o din admirație pentru Eliade-Rădulescu.”

Cât despre familia mamei „tatăl (bunicului) venise de copil la București, muncise câțiva ani argat la grajdurile de la barieră, ajunsese vizitiu de diligență, apoi geambaș, și în cele din urmă cumpărase nu știu câte hectare de grădină și-și clădise hanul. Nimeni nu știa exact să-mim spună de unde venise străbunicul. De la Dunăre, spunea unchiul Mitache. De la Olt, pretindea una din mătuși, și-mi spunea chiar numele satului: Arvirești.„.

În 1912, tatăl este mutat la Cernavodă (unde familia va rămâne până în 1914, când se reîntoarce în București). mircea urmează, în această localitate, clasa I.

În perioada 1917-1925, Eliade urmează cursurile Liceului Spiru Haret. își descoperă pasiunea pentru științele naturii, dar rezultatele la învățătură sunt mai degrabă mediocre și oscilante (în primul an rămâne corigent la română, franceză și germană). Prin 1919-1920 își improvizează un laborator de chimie în mansarda casei.

maroko.ro/

Pe 21 mai 1921, debutează cu articolul de popularizare a cunoștințelor științifice Dușmanul viermelui de mătase, publicat în Ziarul științelor populare și al călătoriilor, sub semnătura Eliade Gh. Mircea. Ziarul îi acordă Premiul I, pentru povestirea Cum am găsit piatra filozofală. Începe să scrie Romanul adolescentului miop, sub influența lui Giovanni Papini.

În 1925 se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie. Aici îi are profesori pe Constantin Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu și Nae Ionescu. Cel din urmă îi devine mentor.

În 1926, publică în Revista universitară, pe care o îngrijește, un articol teribilist-critic la adresa lui Nicolae Iorga, stârnind un scandal. Începând cu luna noiembrie, Pamfil Șeicaru îl angajează redactor la ziarul Cuvântul, unde scrie și Nae Ionescu. Aici Eliade desfășoară o publicistică abundentă și agresivă.

În primăvara lui 1927, călătorește în Italia, unde îl întâlnește pe Giovanni Papini, iar în septembrie, începe să publice seria de articole Itinerariu spiritual, manifest al generației sale.

În octombrie 1928, obține licența cu o teză despre filozofia Renașterii. Pe 20 noiembrie, pleacă spre India, unde primește o bursă de la maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar. Ajuns, la sfârșitul lui decembrie, la Calcutta, începe să studieze gramatica sanscrită și filosofia hindusă, sub îndrumarea profesorului Dasgputa.

În 1930, se mută în casa lui Dasgputa, unde o cunoaște pe Maitreyi, fiica profesorului. În septembrie, se produce ruptura de Dasgputa, provocată de povestea de dragoste dintre Eliade și Maitreyi. Dat afară din casa mentorului său, Eliade pleacă în Himalaya, unde se adăpostește, până în martie 1931, în câteva mânăstiri. În țară este publicat romanul Isabel și apele diavolului, debutul editorial al lui Eliade.

Revenit în Calcutta, în 1931, părăsește India, în decembrie, pentru a-și satisface serviciul militar în țară. Plănuiește să se întoarcă.

În 1932, apare micul volum de eseuri Solilocvii, iar în mai, 1933, apare Maitreyi, romanul care câștigase un concurs de manuscrise, premiat de o comisie formată din Perspessicius, cezar Petrescu, Mihail Ralea, Șerban Cioculescu și G. Călinescu.

Maitreyi

„Am şovăit atîta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă cînd am întîlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai tîrziu, după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întîmplat în 1929, iar eu întîlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni mai înainte. Şi dacă sufăr oarecum începînd această povestire, e tocmai pentru că nu ştiu cum să evoc figura ei de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranţa şi turburarea celor dintîi lntîlniri.
Îmi amintesc foarte vag că, văzînd-o o dată în maşină, aşteptînd în faţa lui “Oxford Book Stationary” ― în timp ce eu şi tatăl ei, inginerul, alegeam cărţi pentru vacanţele de Crăciun ― am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreţ. Mi se părea urîtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrînte, cu sînii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. …”

La începutul lui ianuarie 1934, în urma asasinării de către legionari a prim-ministrului I. G. Duca, Cuvîntul este interzis, iar Nae Ionescu, directorul publicației, considerat instigator moral al crimei, este arestat. Tot în ianuarie, Eliade se însoară cu Nina Mareș. Apar romanele Întorcerea din rai, prima parte dintr-o proiectată serie desprde aspirațiile tinerei generații, din care va reuși să mai scrie doar Huliganii (1935), și Lumina ce se stinge, carte de factură joyceană, pe care mai târziu o va renega, socotind-o ilizibilă. Publică volumele de eseuri și studii Oceanografie, India și Alchimia asiatică.

În 1935, apar Huliganii și Șantier, „roman indirect” sub formă de jurnal.

1936 este anul când Eliade publică, la București, cu titlul Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, lucrarea de doctorat. Apare romanul cu vampiri Domnișoara Christina, care va atrage autorului acuzația de pornografie și îndepărtarea din învățământ.

Domnișoara Christina

În 1937, îngrijește două volume de Scrieri literare, morale și politice din opera lui B. P. Hașdeu, în care vede un model, precum și Roza vânturilor, o amplă antologie din publicistica lui Nae Ionescu, căreia îi adaugă o consistentă postfață. Apare în volum nuvela Șarpele, de asermenea, vede lumina tiparului lucrarea Cosmologie și alchimie babiloniană. Sub influența lui Nae Ionescu, se accentuează alunecarea lui Eliade spre extrema dreaptă.

Șarpele

Pe 14 iulie 1938, Eliade este arestat și, pentru că refuză să se desolidarizeze publkic de Mișcarea Legionară, este închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, alături de Nae Ionescu și de numeroși alți legionari. Pe 25 octombrie este eliberat din motive medicale. Pe 29 octombrie, Eliade semnează totuși o declarație în care se desolidarizează Mișcafrea Legionară, acest episod nefiind amintit în Memorii. La sfârșitul anului, apare Nuntă în cer, roman scris în lagăr.

În 1939, publică volumul de eseuri Fragmentarium.

În 1940, pleacă la Londra, ca atașat cultural. Apar Secretul doctorului Honigberger și Nopți la Serampore.

Din februarie 1941 (până în 1944), Eliade este consilier cultural în Portugalia, la Lisabona. În acest răstimp, publică Mitul reintegrării, lucrarea cu tentă propagandistă Salazar și revoluția din Portugalia (1942), Comentarii la legenda Meșterului Manole și Insula lui Euthanasius (1943). Asupra acestei perioade dă seama Jurnalul portughez, publicat pentru prima oară în limba română în 2006 (Editura Humanitas).

În 1944, moare soția lui, Nina Eliade.

În 1945, neputând să se întoarcă în țara ocupată de sovietici, de teama represaliilor pentru trecutul său de dreapta, Eliade ajunge la Paris, în septembrie. La invitația lui Georges Dumezil ține un curs la Ecole des Hautes Etudes (Sorbona). Perioadă extrem de critică pentru Eliade, din punct de vedere material.

În perioada 1946-1949, ține cursuri la Sorbona și are numeroase contribuții la publicațiile științifice pariziene. În 1948, îi apare, la Editura Gallimard, Techniques du Yoga.

În 1949, publică la Paris, Tratatul de istorie a religiilor, lucrarea sa de căpătâi și pilonul sistemului său teoretic. Începe lucrul, în limba română, în care continua să scrie literatură, la romanul, Noaptea de Sânziene.

Vol. III, Istoria credințelor și ideilor religioase

În 1950, se căsătorește cu Christinel Cotescu. Desfășoară, acum și în anii următori, o bogată activitate ingternațională de conferențiar, în calitate de invitat, la numeroase universități, congrese și seminare. Apare La Nuit Bengali, traducerea în franceză după Maitreyi.

În 1951, apare monografia despre șamanism, Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase.

Publică, în 1954, în Franța, Le Yoga, Immortalite et liberte, iar în 1955, apare traducerea în franceză a romanului Noaptea de Sânziene, cu titlul Foret Interdite. Cartea, socotită de scriitor capodopera lui literară, va apărea în limba română abia în 1971, într-o editură a exilului (fiind publicată și în România, abia în 1991, sub îngrijirea lui Mircea Handoca, devotatul biobibliograf al lui Mircea Eliade).

În 1957, ajunge, ca profesor, la Chicago, Va rămâne aici până la moarte, continuând însă să își petreacă o parte a anului la Paris. Apare, în germană, versiunea originală din Sacrul și profanul (traducerea franceză va fi publicată în 1965).

La Gallimard, în 1963, apare Aspects du mythe. Publică la Madrid, în română, un volum de Nuvele.

Peste 3 ani, în 1966, este ales membru al Academiei Americane de Arte și Științe și devine Doctor Honoris Causa al Universității Yale. La Madrid apare, în română, primul volum de Amintiri: Mansarda.

cartepedia.ro

Îi apare, în 1968, în România, un interviu dat lui Marin Sorescu, în revista Luceafărul.

Continuă recuperarea românească, în 1969, a scrisului exilatului. La București apar două volume Eliade: Maitreyi, Nuntă în cer, cu o prefață de Dumitru Micu, și antologia de proză fantastică, La țigănci și alte povestiri (studiu introductiv de Sorin Alexandrescu, în sumar: Domnișoara Christina, Șarpele, Secretul doctorului Honigberger, Nopți la Serampore, Un om mare, Douăsprezece mii de capete de vite, Fata căpitanului, Ghicitor în pietre, La țigănci, Adio! și Podul).

În 1972, apare în revista Contemporanul un amplu interviu luat lui Eliade de Adrian Păunescu, deși autoritățile comuniste depun eforturi pentru a-l convinge pe savant să viziteze România, interviul este cenzurat, fapt care stârnește furia lui Eliade.

În 1973, apare, la Gallimard, primul volum din jurnalul lui Eliade (Fragments d’un journal, 1945-1969). Volumul al doilea va apărea în 1978, iar al treilea, în 1986.

În 1976, i se acordă, la Sorbona, titlul de Doctor Honoris Causa. E publicat, în franceză, primul volum din Istoria ideilor și credințelor religioase (vol. II, 1978, vol. III, 1983). Traducerea românească a trilogiei, semnată de Cezar Baltag, e publicată la București, înttre 1981 și 1988.

Apare, la Paris, în 1977, în limba română, la o editură a emigrației, culegerea de nuvele fantastice În curte la Dionis, iar în 1978, în România, este publicată traducerea Aspecte ale mitului (în traducerea lui Paul G. Dinopol). În același an, apar o traducere în franceză după Șarpele și volumul de convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, L’Epreuve du labyrinth (Proba labirintului).

Traducerea De la Zalmoxis la Genghis Han, realizată de Maria și Cezar Ivănescu, apare la București, în anul 1980. Tot acum, e publicat primul volum de memorii (Memoires, I, 1907-1937), Les promesses de l’equinoxe). Versiunea engleză apare în 1981, cu titlul Autobiography. La o editură românească din Paris apare miniromanul Nouăsprezece trandafiri.

În 1981, la București, este publicată masiva antologie de proză fantastică În curte la Dionis, cu o postfață de Eugen Simion. Din cuprins fac parte, pe lângă câteva texte deja incluse în culegerea La țigănci, nuvelele Pe strada Mântuleasa, Les trois graces, Șanțurile, Ivan, Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, În curte la Dionis și Tinerețe fără bătrânețe.

În 1985, catedrei de Istoria religiilor, de la Universitatea din Chicago, i se dă numele Mircea Eliade.

Pe 22 aprilie 1986, Mircea Eliade moare la Chicago, fiind incinerat a doua zi.

În 1987, apar cele 16 volume din The Encyclopaedia of Religions, pe care Eliade le-a coordonat și îngrijit în calitate de editor, în ultimii ani ai vieții.

Al doilea volum de Memorii, apare, în franceză, în anul 1988.

În 1989, este publicat, la București, un volum cuprinzând scrierile de tinerețe Romanul adolescentului miop și Gaudeamus.

edenboutique.ro/

Opera lui Mircea Eliade:

Opere literare:

  • Romanul adolescentului miop, roman (1928);
  • Gaudeamus, roman (1929);
  • Isabel și apele diavolului, roman (1930);
  • Lumina ce se stinge, roman (1931);
  • Maitreyi, roman (1933);
  • Întoarcerea din rai, roman (1934);
  • Huliganii, roman (1935);
  • Șantier. Roman indirect (1935);
  • Domnișoara Christina, nuvelă (1936);
  • India (1936);
  • Șarpele, nuvelă (1937);
  • Nuntă în cer, roman (1939);
  • Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940);
  • Nopți la Serampore, nuvelă (1940);
  • Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963);
  • La țigănci, nuvelă (1959);
  • Noaptea de Sânziene, roman (1971);
  • În curte la Dionis, nuvele (1977);
  • 19 trandafiri, roman (1980);
  • Viața nouă (Ștefania), roman neterminat.

Lucrările publicate în limba română:

  • Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat la Editura Muzeul Literaturii Române abia în anul 1988, ediție curentă, Humanitas, 2004;
  • Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004;
  • Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003;
  • Solilocvii, 1932,
  • Maitreyi, 1933, roman indian;
  • Oceanografie, 1934;
  • Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991;
  • India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Incercarea labirintului , roman;
  • Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Huliganii, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991;
  • Șarpele, 1937;
  • Fragmentarium, 1938;
  • Nuntă în cer, 1938;
  • Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Nopți la Serampore, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Mitul reintegrării, 1942;
  • Salazar și revoluția în Portugalia, 1942;
  • Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006;
  • Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003;
  • Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991;
  • Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004;
  • Coloana nesfârșită (piesă de teatru), 1970 Roma „Revista scriitorilor Români”, 1976 în „Secolul XX”, 1996 Editura Minerva, 2001 Editura „Destin” din Deva;
  • Noaptea de Sânziene, 1971;
  • În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004;
  • Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas, 2004;
  • Viață nouă (Ștefania), Jurnalul Literar, 1999;
  • Religii australiene, ediție curentă Editura Herald, 2012.

Lucrările publicate în limbi străine:

  • Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), în limba franceză;
  • Os Romenos, latinos do Oriente („Despre Români, latinii orientului”), 1943, în limba portugheză;
  • Tehnici ale Yoga, 1948;
  • Traité d’histoire des religions (1949), în limba franceză;
  • Le mythe de l’éternel retour (1949), în limba franceză;
  • Imagini și simboluri, 1952;
  • Yoga. Nemurire și libertate, 1954;
  • Le Sacré et le Profane (1956), în limba franceză;
  • Forgerons et alchimistes (Făurari și alchimiști), 1956, în limba franceză;
  • Mythes, rêves et mystères, (Mituri vise și mistere), 1957, în limba franceză;
  • Initiation, rites, sociétés secrètes (Nașteri și renașteri), 1958, în limba franceză;
  • Mefistofel și androginul, 1962;
  • Patañjali et le Yoga (1962), în limba franceză;
  • Aspects du mythe (1963), în limba franceză;
  • The Quest (titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969;
  • De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970;
  • Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l’extase (1974), în limba franceză;
  • Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions (1976), în limba engleză;
  • Istoria credințelor și ideilor religioase, 1976-1983;
  • Uniformes de général, nouvelles, traduction du roumain par Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1981;
  • Les Trois grâces, nouvelles, traduction du roumain par Marie-France Ionesco et Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1984;
  • Symbolism, the sacred, and the arts, 1985;
  • Briser le toit de la maison, 1986.

Opere memorialistice:

  • Romanul adolescentului miop,scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004;
  • Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris);
  • Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa);
  • Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006;
  • Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006.

Ecranizări:

  • The Bengali Night (1988);
  • Domnișoara Christina (1992);
  • Șarpele („The Snake”) (1996);
  • Eu sunt Adam! (1996);
  • Tinerețe fără tinerețe („Youth Without Youth”) (2007);
  • Domnișoara Christina (2013).
kalapod.net

CONSTANTIN CHIRIȚĂ

12 martie 1925 — 14 noiembrie1991

96 ani de la nașterea prozatorului, scriitorului, romancierului, scenaristului, eseistului, Constantin Chiriță.

Constantin Chiriță a fost prozatorul ale cărui cărţi se adresau în special cititorilor de vârsta pre-adolescenței și adolescenței. 

carturesti.ro

Biografia lui Constantin Chiriță:

Constantin Chiriță s-a născut în familia unor învăţători din comuna Ibăneşti, judeţul Vaslui. Primele șase clase liceale le-a absolvit la Colegiul Național „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad, ultimele două la București.

A urmat Politehnica din București, dar nu a finalizat studiile. A fost apoi redactor la ziarul Scînteia și muncitor pe șantierul de la Bumbești-Livezeni.

În anul 1949, debutează ca scriitor cu nuvela Matei Ioan a cucerit viaţa, scrierile sale fiind în parte creații în stilul realismului socialist. S-a remarcat ca romancier și scenarist. A fost redactor la diferite publicaţii literare, sociale şi politice din ţară printre care „Luceafărul”, „Sportul literar”. A deținut funcția de vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor.

Inspirându-se din viaţa lumii industriale, el publică romane precum: Oţelul (1960), Întâlnirea (1971). Romanul Pasiuni (1962) este dedicat vieţii universitare.

Se remarcă ca scriitor de proză de aventuri pentru copii şi tineret. Ciclul de romane care îi aduce popularitatea este Cireşarii, început în 1956, încheiat în 1968, cuprinzînd 5 volume: I – Cavalerii florii de cireş (numit iniţial Teroarea neagră), II – Castelul fetei în alb, III – Roata norocului, IV – Aripi de zăpadă (numit iniţial, Teroarea albă), V – Drum bun cireşari!.

Cavalerii florii de cireș

„De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din turnul şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardinale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme indicau fără greşeală ora exactă. Rareori, iarna, în timpul viscolelor, zăpada cotropitoare oprea mersul lor pe cadranul dinspre soare răsare, iar primăvara, hulubii sau ciorile sau alte zburătoare, în zbenguiala lor, grăbeau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare dată, moş Timofte Păstrăvanu, paznicul şcolii, care-şi începuse meseria aceasta încă de pe vremea instalării marelui ornic, şi care, aşa cum spuneau elevii din clasele superioare, şi-o va încheia doar o dată cu oprirea definitivă a ceasului, se urca în turn, scutura scripeţii uriaşi şi începea să învârtească o manivelă cât oiştea carului. După ce asculta câteva clipe tic-tacul tunător şi clătina din cap a încuviinţare, moş Timofte scotea de la brâu o cutie rotundă de metal, cândva strălucitoare, o cutie mare cât o farfurie, o proptea pe genunchi şi o pocnea cu pumnul în creştet. …”

Cireșarii, volumul I

Castelul fetei în alb

„În orăşel se aciuase liniştea zilelor de vară. Tinerii plecau dis-de-dimineaţă la scăldat, lăsînd curţile, străzile şi mahalalele pustii, moleşite şi tăcute. Spre seară se pornea un oarecare freamătcare se risipea însă la primele adieri ale nopţii, cînd orăşelul îşi aşternea docil străzile la picioarele perechilor visătoare. Era vară şi cald, era vacanţă, era un oraş mic, era monotonie,lene, amorţeală, adică tot ceea ce nu se potriveşte tinereţii. Pentru că tinerii erau acei care sufereau cel mai mult în orăşel. Şi era cald şi era moleşeală şi nimic neobişnuit nu se profila încă înzarea vremii.
Un timp, toţi tinerii, și nu numai ei, își obosiseră gura tot povestind şi lăudînd isprava Cireşarilor în Peştera Neagră. Dar gloria, cu cît creşte mai repede, cu atît dispare mai repede. Maiales într-un orăşel unde zgomotul unei ferestre sparte în centru se aude în acelaşi timp în toate mahalalele. S-au spus vrute
şi nevrute pe socoteala Cireşarilor, dar seştie că orice melodie cîntată prea des începe, după un timp, să obosească. Singurul care nu prea părea încîntat de celespuse cîndva de un mare spirit al omenirii despre glorie era, bineînţeles, Tic. …’

Cireșarii, volumul II

lensa.ro

Roata norocului

„Cum ajunseseră cireşarii în orăşelul D….? Nu e foarte greu de răspuns. Mai întîi orăşelul nu era foarte departe de fratele lui, destul de geamăn, în care trăiau cireşarii. Apoi, aşa cum se întîmplă deseori, unul dintre locuitorii orăşelului D. avea rude în orăşelul cireşarilor. Apoi, cel care avea rude avea şi o fată care se numea Ioana, dar asta n-ar fi însemnat nimic, dacă Ioana n-ar fi fost verişoara lui Dan şi dacă, în sfîrşit, Dan nar fi primit o scrisoare de la ea prin care era invitat împreună cu prietenii lui „oricîţi ar fi, chiar douăzeci”, deşi ştia ea bine că sînt numai şase, pentru cîteva zile, spre sfîrşitul vacanţei, în orăşel. De ce, spre sfîrşitul vacanţei? Pentru că se deschidea bîlciul de pe malurile Căprioarei, care „nu-şi are pereche în ţară” şi pentru că se puteau face plimbări frumoase într-o poiană tăinuită în care „se bănuieşte că ar exista nişte ruine misterioase, chiar de pe timpul…” ― dar urma o scuză pentru că „nimeni n-a reuşit să stabilească vechimea lor cu precizie”. …”

Cireșarii, volumul III

Aripi de zăpadă

„Uriaşa cabană, cocoţată temerar deasupra vechiului burg, cu toate camerele, cu toate paturile, cu restaurantul, bucătăria, holurile şi sălile de distracţie, dar mai ales cu spaţiile albe şi cu pîrtiile de schi dimprejur, fusese reţinută pentru elevi, ca în fiecare an la începutul primei vacanţe şi înaintea sărbătorilor de iarnă. Ninsese mult şi mai ningea uneori, noaptea, cu fulgi mari care se împotriveau blînd întunericului; soarele se dăruia limpede şi fără părtinire fiecărei zile, din depărtări prietene; razele lui nu topeau, dar nici nu înfrigurau prea tare; vînturile întîrziau mai întotdeauna prin alte hăuri, doar spre dimineaţă se burzuluiau cîtva timp, înecîndu-se în vîrtejuri albe, pufoase, dar se potoleau repede pentru a nu înspăimînta tinereţea.
„Era vreme frumoasă!” spuneau toţi cei care voiau să dea a înţelege că apucaseră peacolo, altădată, răscoale şi vijelii cumplite. „Nici nu se putea vreme mai bună pentru concursurile de schi!” spuneau alţii care voiau să dea a înţelege, plimbîndu-şi triumfători tuleiele, că erau veterani ai concursurilor şcolare de iarnă. „Era grozav!” spuneau toţi, fără excepţie. Şi într-adevăr era grozav. …”

Cireșarii, volumul IV

Drum bun, cireșari!

„Peronul era ticsit de lume. Şi era agitaţie, larmă, şi atîtea gesturi şi vorbe inutile, îmbrăţişări şi mîngîieri grăbite, lacrimi şterse pe furiş, zîmbete curajoase, sau de-a dreptuleroice, şi sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori, spuse în clipe de stînjeneală, pentru a ascundeo emoţie, pentru a întrerupe un oftat sau pentru a aminti realitatea despărţirii.
― Dragul meu, ai grijă, să nu cumva să…
Nu trebuia mai mult nici pentru cel care rostea cuvintele, nici pentru cel căruia îi erauadresate. Şi unul şi celălalt găseau în această frază banală, neterminată, inutilă, prilejul de arespira cîteva clipe liniştite, de a se întîlni cu alte gînduri, pînă simţeau din nou, poate înaceeaşi fracţiune de secundă, cum îl asaltau furnicile emoţiei. …”

Cireșarii, volumul V

bestkids.ro

În 1969, publică de asemenea Trilogia în alb, în anul (1969), care cuprinde trei romane: Trandafirul alb (1964), Pescăruşul alb şi Îngerul alb.

Scriitor fecund și, deseori, militant politic al timpului (secretar PCR al Uniunii Scriitorilor, 1972–1977, și vicepreședinte al ei, din 1977), a colaborat la diferite reviste literare, sociale și politice din țară.

Constantin Chiriţă este cunoscut şi ca scenarist pentru filmele: Despre o anume fericire (1973), Cireşarii, serial TV (1974), Aripi de zăpadă (1985), Cetatea ascunsă (1987).

Uniunea Scriitorilor l-a premiat de două ori (1964 și 1974).

edenboutique.ro/

A fost un eseist virtuoz. În romanele sale pentru adulți l-a preocupat lumea universitară și tehnocrată.

A participat la toate manifestările culturale ale liceului „Gheorghe Roșca Codreanu” și ale Bârladului.

A fost căsătorit cu Gertrud Gregor, cu care a avut 3 copii: Victor, Diana și Adrian.

A decedat la 14 noiembrie 1991 în orășelul Königswinter, vecin cu fosta capitală Bonn a RFG.

Opera lui Constantin Chiriță:

Constantin Chiriță este autorul unui foarte popular ciclu de romane pentru tineret, intitulat Cireșarii. Titlurile celor cinci volume sunt:

  • Cavalerii florii de cireș (numit inițial Teroarea neagră), 1956;
  • Castelul fetei în alb, 1958;
  • Roata norocului 1960;
  • Aripi de zăpadă (numit inițial Teroarea albă) 1961;
  • Drum bun, Cireșari 1963.

Alături de romanul Toate pânzele sus! al lui Radu Tudoran, „Cireșarii” era unul din romanele favorite ale adolescenților români.

librex.ro

Bibliografie cronologică:

  • Matei Ion a cucerit viața, 1949 (nuvele; volumul de debut);
  • Oameni din orașul nostru, 1951;
  • Cireșarii, 1956;
    • Cavalerii florii de cireș 1956
    • Castelul fetei în alb 1958
    • Roata norocului 1960
    • Aripi de zăpadă 1961
    • Drum bun, Cireșari! 1963
  • Întâlnirea, 1959;
  • Oțelul, 1960 (vide infra, Livada);
  • Pasiuni, 1962;
  • Trilogia în alb, 1974 (trei romane polițiste publicate inițial separat în perioada 1964-1969):
    • Trandafirul alb, 1964
    • Pescărușul alb, 1969
    • Îngerul alb, 1969
  • Adâncimi, 1974 (piesă de teatru);
  • Livada, 1979 (romanul Oțelul revizuit radical);
  • Romantica, 1985.

Scenarii de film:

  • Cireșarii (1984).
noriel.ro

PETRE DULFU

10 martie 1856 – 31 octombrie 1953

165 ani de la nașterea lui Petre Dulfu.

Petre Dulfu a fost autor de basme, poet, profesor, traducător și doctor în filozofie român.

noriel.ro

Biografia lui Petre Dulfu:

Petre Dulfu s-a născut în comuna Tohat, județul Sălaj, într-o familie de intelectuali. Mama, Gafia Bran, fiică și soră de preot, îi cultivă  inspirat din primii ani ai vieții  dragostea fierbinte pentru povești și basme. Tatăl său, Chifor Dulf, era un militant activ  pentru drepturile românilor aflați sub chinuitorul jug al stăpânirii austro-ungare.

În perioada 1864 – 1871, urmează clasele primare și cele 6 clase ale învățământului secundar, la Baia Mare, în limba maghiară, obligatorie pe atunci în toate instituțiile de învățământ din Transilvania și, cu tot handicapul reprezentat de studiul într-o limbă complet străină, se dovedește un elev excepțional, la finele fiecărui an de studii obținând premiul I. În clasa a IV-a de liceu a reușit apropierea pentru prima oară de literatura română. Devenit membru al societății de lectură, înființată de elevii români ai liceului, citește, între altele, remarcabilele Doine și Lăcrimioare  de „acel rege-al poeziei„ (M. Eminescu) Vasile Alecsandri. Sub impulsul acestor lecturi scrie primele versuri.

Între 1872 -1875, urmeaz[ cursurile liceale la Baia Mare, în foaia matricolă fiind consemnată, în dreptul numelui său, caracterizarea excepțional cu laude și sârguincios. Tot în 1872 începe să colaboreze la revista șapirografiată a liceului, pe care, în cele din urmă, aproape că o redactează singur. Adevăratul debut are loc în paginile revistei „Familia“, condusă de Iosif Vulcan, la opt ani după ce tot în această publicație debutase Mihai Eminescu. În această perioadă publică versuri patriotice ocazionale și o serie de poezii romanțioase, erotice într-o serie de reviste românești („Șezătoarea“, „Amicul familiei“, „Cărțile săteanului român“) și continuă totodată colaborarea la cunoscuta revistă din Oradea, „Familia“.”

fashiondays.ro

La 4 iunie 1876,  absolvește cursurile liceale la Cluj, unde a urmat, tot în limba maghiară, ultimele două clase.„Testimoniul de maturitate“ cu numărul 65, aflat în păstrarea familiei, atestă, nici vorbă, mai mult decât o pregătire excelentă, pilduitoare în adevăr, dacă nu una de excepție absolut la toate materiile de studiu.

În 1876, își începe studiile la Universitatea din Cluj. Preocupat de starea de atunci și de oricând a literaturii române, dar având temeinice cunoștințe în domeniul respectiv al literaturii universale, cunoscător sigur al câtorva limbi străine, devine studentul preferat al profesorului Grigore Silași, care-l recomandă călduros, într-o scrisoare, lui Vasile Alecsandri.

În perioada 1878–1880, student fiind, Petre Dulfu realizează traducerea, pentru prima oară în limba română, a capodoperelor dramaturgiei grecești antice, Ifigenia în Aulida și Ifigenia în Taurida, de Euripide. Spirit critic și autocritic, poetul se declară nemulțumit de valoarea traducerilor — deși acestea fuseseră publicate în revista „Amicul familiei“ și editate în broșuri, în 1880, la Gherla, care s-au epuizat: „… în această primă încercare de traducere am găsit pe urmă multe scăderi atât din punctul de vedere al interpretării textului original, cât și în ce privește limba și versificația românească…“. Aceste traduceri, evident, au fost ulterior perfecționate, cunoscând mai multe ediții și o largă circulație în epocă, dată fiind și condiția lor cultural-artistică.

În 1881, nereușind să obțină o bursă de studii în străinătate, la 10 iunie își  susține doctoratul la Cluj, cu lucrarea Alecsandri Vazul müködesea román terén (Activitatea lui Vasile Alecsandri în literatura română). Dincolo de curajul de a realiza o teză despre un autor român în acei ani de înăsprire a absolutismului austro-ungar, lucrarea a avut darul de a face cunoscută în rândurile cititorilor de limba maghiară, nu doar personalitatea și opera lui Alecsandri, ci și a contextului literar românesc. Cu o intuiție extraordinară, dar și în baza studiului aprofundat al literaturii române, Petre Dulfu notează în teza sa: „Națiunea română în momentul de față trăiește perioada de înflorire a creației poetice… Creația poetică română de până acum atinge punctul culminant cu opera lui V. Alecsandri. Cu aceasta nu vreau să spun că prin Alecsandri creația poetică a națiunii române și-a atins apogeul. Ea se află departe de punctul culminant al înfloririi sale, dar Alecsandri a trasat deja și a pregătit bine drumul spre culmi și, tocmai pentru aceasta, opera lui care oglindește înaintarea spirituală și starea dedezvoltare culturală a națiunii române merită atenția nu numai a națiunii române, ci a oricărei națiuni“. La sfârșitul tezei sunt cuprinse și traducerile efectuate în limba maghiară a douăsprezece poeme de bardul de la Mircești, Vasile Alecsandri.

librariadelfin.ro

Tot în 1881, înoOctombrie, este numit profesor de pedagogie la Școala Normală „Carol I“ din București, unde funcționează doar pentru o foarte scurtă perioadă de timp, deoarece este stăruitor rugat să preia conducerea Școlii Normale din Turnu-Severin.

În anul de învățământ 1881–1882, noiembrie, este profesor și director la Școala Normală dinTurnu-Severin, instituție ce urma să se desființeze la finele anului  școlar.

Între 1882–1887, revenit la București, la solicitarea profesorului și pedagogului Barbu Constantinescu, își desfășoară activitatea de profesor de filosofie la Azilul „Elena Doamna“ și la „Școala Normală a Societății pentru învățătura poporului român. În  această perioadă îi cunoaște pe Ioan Slavici, și el profesor la Școala Normală, pe  Eminescu, Vlahuță, Hașdeu și alte mari personalități ale culturii românești.

La 5 mai 1884, prin plecarea la Sibiu a lui Slavici, la conducerea revistei „Tribuna“, a  primit și postul de profesor suplinitor la catedra de limba română a aceleia și Școlii Normale. În toată această perioadă publică în revistele de pedagogie ale vremii — „Educatorul“, „Lumina pentru toți“, „Revista pedagogică“ — o serie de articole necesare pentru evoluția spiritului, articole în care își expune opiniile privitoare la rolul învățătorilor, considerându-i adevărați apărători ai ordinii și păcii sociale, mesageri ai civilizației și culturii în satele și orașele românești. Editează ca autor sau în colaborare cu alții diverse manuale școlare.

În 1886 se căsătorește cu Elena Mateescu, cu care a avut patru copii, unul botezat în tradiția ardelenească, tot cu numele tatălui, Petre. Viața alături de soția sa s-a dovedit benefică pentru scriitor, aceasta încurajându-l cu căldură să-și dedice viața scrisului, după cum mărturisea însuși Petre Dulfu într-o autobiografie manuscris aflată în arhiva familiei.

În 1897, publică povestea în versuri Prințesa fermecată.

În anul 1889, atras de genul dramatic, publică, la îndemnul lui Slavici, în revista „Tribuna“, piesa într-un act intitulată Ceartă pentru nimica. Asemeni altor încercări dramatice, și aceasta are indubitabil mai mult poate o valoare eminamente moralizatoare decât una propriu-zis literară, dacă e să spunem lucrurilor pe nume.

În 1890, publică cursul Etica.

zappatos.ro

În 1891, publică cursul Estetica, destinat elevilor școlilor normale, în care expune o seamă de idei interesante și originale cu privire la rolul primordial al educației estetice, al artelor frumoase și scrisului în viața de zi cu zi.

La 20 februarie1891, obține certificatul de cetățenie română.

La 4 iunie 1893, prin Ordinul nr. 4739 al Ministrului Instrucțiunii Publice, obține numirea definitivă la Azilul „Elena Doamna“ și „Școala Superioară Normală“.

În 1894, apare cartea care l-a consacrat în literatura română, Isprăvile lui Păcală, transpunere în versuri a povestirilor și snoavelor din literatura populară. Cartea a fost reeditată de nenumărate ori de-a lungul timpului.

Moștenirea

„Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, ap-a curs pe Olt cam multã!
(Sãnãtate, de la Domnul, celor care mã ascultã!)
Undeva, p-aici, sub cerul scumpei noastre Românii,
Într-un sat, trãia – se zice – un moșneag, ce-avea trei fii.
Cei mai vârstnici, de! ca lumea! când mai buni și când mai rãi,
Când mai dezghețați la minte, când mai proști, sãrmani de ei.
Cel mic însã… altã fire! Suflet bun, dar mult poznaș.
Ca sã facã el vreun lucru, cum se fãptuiește, aș!
Toate le fãcea sucite și pe dos, de te-ncruceai.
Un nãtâng, un gurã-cascã îți pãrea – când îl vedeai.
Și ieșeau la capãt însã toate-așa de minunat,
Cã, de fapta-i sãvârșitã, locului stãteai mirat.
O plãcere-avea: de lacomi, de neghiobi, sã-și râzã-n lege!
Și, ca el, la gard prostia cine mai știa s-o lege? …”

din Isprăvile lui Păcală

În 1896, publică Legenda țiganilor, cu subtitlul Din popor pentru popor.

În 1902, apare studiul Foloasele învățăturii care însumează opiniile și cercetările sale în legătură cu procesul de instrucție, menirea dascălilor etc. Apare în această perioadă, nespecificându-se anul publicării, Din lumea satelor. Alegere de strigături, de cântece glumețe și de snoave.  Cuprinde: Drăcușorii, Coțofana, Nărav rău.

În 1903, traducerile sale din Euripide au fost distinse cu premiul „Adamachi“ al Academiei, recunoscându-i-se de către N. Quintescu, un mare specialist în literatură antică, în Raportul de premiere, erudiția și realul talent literar.

În 1909, sub titlul Snoave, apare o culegere de snoave versificate care cuprinde: Norocul, Privighetoarea, Negrilă, Coțofana, Drăcușorii.

În 1910, sub titlul Cântece și povești, publică un volum selectiv cu creații apărute anterior.

În 1913, ca orice ardelean, visa să înfăptuiască neîndoielnic epopeea poporului român, astfel că, în urma unei munci inspirate și susținute, publică Gruia lui Novac,  o epopee alcătuită din cântecele de vitejie ale românilor.

În 1917, în timpul războiului a lucrat la Iași la Cenzura Poștei. În acest oraș Dulfu pierde, în urma îmbolnăvirii, pe una dintre fetițele sale.

1918. Unirea Transilvaniei cu patria mamă marchează prima abatere de la disciplina de fier pe care o propovăduia și demonstra la catedră. Vădit emoționat, cu lacrimi în ochi, dascălul i-a anunțat pe elevi că nu mai poate continua lecția și, abătându-se de la program, le-a vorbit despre însemnătatea momentului istoric de neuitat cu o căldură extraordinară. Printre elevii aflați atunci în clasă, în acea zi de 1 Decembrie, se număra firește și fiul său, Petre.

În 1919, publică Povestea lui Făt-Frumos, dar, continuându-și preocupările legate de destinul învățătorilor, editează în acest an și Visuri împli-nite, volum de versuri care le este dedicat.

grupdzc.ro

1920, în spiritul preocupărilor sale de pedagog, alcătuiește și publică Faptă și răsplată, o culegere de „povestiri pentru copii și pentru popor„, cu caracter moralizator.

În 1921, se retrage din rândul corpului profesoral al Școlii Normale de pe lângă Azilul „Elena Doamna“, întrucât, nerefăcut deplin de pe urma morții fiicei sale, nu mai putea să aibă zi de zi în față pe copilele care-i aminteau vrând-nevrând de pierderea dureroasă suferită.

În 1923, publică povestirea Ion Săracul  și un volum de povești, unele apărute anterior, sub titlul Odinioară.

În 1924, revine la pasiunea sa pentru creația dramatică, publicând o „comedie poporană, cu cântece, în patru acte“, intitulată Păcală argat, în fapt o transpunere pentru scernă a câtorva isprăvi a personajului său favorit.

În 1925, publică noi povestiri cu caracter etico-civic și educativ, moralizator, în definitiv, reunite sub titlul comun Răzbunarea Lenuței.

În 1926, scoate de sub lumina tiparului o fermecătoare poveste în versuri, intitulată Zâna Florilor.

În 1931, apar două povești, Povestea unui orfan și Povestea României Mari.

1939. În pofida vârstei înaintate — avea 83 de ani! — se dovedește același suflet sensibil, apropiat de copii, cărora le oferă o ultimă și foarte frumoasă poveste în versuri, Cei doi Feți-Logofeți cu părul de aur.

În 1953, în ultima zi a lunii octombrie părăsește această lume, intrând în nemurire cu aceeași discreție și decență cu care a trăit vreme de aproape un secol. Uitat practic de critica și istoria literară, în care găsim arar scurte referiri la creația și personalitatea sa, Petre Dulfu va rămâne pururi iubit de cititorii pe care i-a încântat cu poveștile sale.

Opera lui Petre Dulfu:

Isprăvile lui Păcală (1894):

  • Moștenirea
  • Vânzarea
  • Împărțirea comorii
  • Fuga
  • Fluierul
  • Tocmeala
  • Caprele popii
  • La oi
  • Boii lui Păcală
  • Moara dracilor
  • Cucul
  • Evanghelia
  • Răfuiala
  • Mireasa
  • Păcală și Tândală
  • Învierea morților
  • Păcală însurat
  • Strechea
  • Prânzul
  • Otrava
  • Rămășaguri c-un boier
  • Alte rămășaguri
  • La vatra părintească
  • Păcală mare gospodar

Gruie-al lui Novac (1913):

  • Cuvânt înainte
  • Dor de însurat
  • Aripile zânei
  • În pețit
  • La arat
  • Tătarul
  • În Țarigrad
  • Prânzul
  • Negrușor
  • Voichița și mama ei
  • Zâna Magdalina
  • Beție
  • Lupta
  • Răzbunarea Magdalinei
  • Turcul viteaz
  • La veselie
  • Niță
  • Fata turcului
  • La socri
  • Moartea lui Novac
  • În robie tătărească
  • Ileana
  • Nunta
  • Legea
  • Șarpele

Dor de sat (1922):

Publicat în suplimentul muzical al revistei Transilvania, Petre Dulfu a contribuit cu versurile pentru acest cântec de dor. Versurile reproduse mai jos au fost culese de Paște 2010 de la cea mai vârstnică bătrână de 97 de ani din Tohat, acum aparținător orașului Ulmeni, jud. Maramureș, satul natal al lui Petre Dulfu și cel care este subiectul acestei poezii. Lotica Morar păstrează în memorie această creație după aproape 80 de ani de la prima și singura ei publicare (ea nu știe să citească și să scrie, însă are o memorie extraordinară).

Iese luna dintr-un nor
Și-mi aprinde-n suflet dor
Dor de satul părăsit
Dor de câmpul înverzit.

Dauar Dumnezeu să dea
Să mă văd la vatra mea
Să nu fie-n sat drăguță
Ca și-a mea nici o căsuță.

Zi și noapte să muncesc
Pân-oi face cum doresc
Casa, cuib de vesel trai
Satul, colțișor de rai.

inpuff.ro

RADU BOUREANU

09 martie 1906 – 05 septembrie 1997

115 ani de la nașterea actorului de scenă, dramaturgului, eseistului, scriitorului și traducătorului român, Radu Boureanu.

bonami.ro

Poet, pictor, actor, muzician, remarcabil printr-un talent aproape egal în toate aceste domenii, Radu Boureanu tinde mereu să refacă pierduta sinteză a artelor, să fie un artist total, căci fiecare creaţie se resimte de infiltraţiile celorlalte. Poezia sa, de un lirism meditativ, cu gesturi solemn-teatrale, compusă în ritmuri muzicale, sugerează parnasian tablouri de un colorit intens: „în care lume fi-vor: cuvinte, ritm, culori / Să nu fi prins rugină, scăzând sub timp lumina?” (Cuvintele, culorile).

O casă

Aş vrea să-mi fac o casă, din bârne, ţărănească
Cu hornul alb ca vârful unei lulele mari
Din care să fumeze tăcerea muntenească
Suflând pe nară neguri prin brazii drepţi şi tari.

Pe bârne să-i lucească luceafărul de seară,
Să lumineze tinda pe care să te-aştept,
Pe care să se urce cântând ca o vioară
Prelungul par de aur, cuprins de braţul drept.

Biografia lui Radu Boureanu:

Radu Boureanu s-a născut în București, descendent al unei vechi familii moldovenești. Bunicul, Gheorghe Boureanul, a fost erou al războiului din 1916-1918 (autor de tratate de tactică și pedagogie, poet amator eminescizant), tatăl, Eugen Boureanul, avocat și scriitor, iar mama, Jeanne Boureanul (născută Michel, de origine franceză), a fost profesoară.

A studiat la colegiile (liceele) Mihai Viteazul și Matei Basarab din București și privat la Bazargic.

În 1931, a absolvit Academia de Muzică și Arte Dramatice din București, fiind student în clasa celebrei Lucia Sturdza-Bulandra.

Între 1929 și 1947 este, cu întreruperi, actor la Teatrul Național din București, apoi se dedică scrisului.

În 1927, au apărut primele sale poeme în Ritmul vremii. Alte publicații, în care Radu Boureanu a publicat, au inclus revistele literare GândireaVremeaAdevărul literar și artistic și Bilete de Papagal. Se face cunoscut și apreciat de Mihail Dragomirescu cu o poemă publicată în „Lumea” de la Iași, dedicată lui Mihail Sadoveanu și intitulată „Cherhanaua de altădată, cherhanaua de acum„.

În 1932, împreună cu Zaharia Stancu, scriitorul a fondat revista Azi. Prima sa carte de poezii, apărută în 1933, volumul Sbor alb, a atras atenția criticului Pompiliu Constantinescu.

Cântec de brotac

A sărit din Balta Rea
Drept în iarbă un brotac,
A făcut o temenea
Către lună, către stea,
Către cerul prins în stele,
Către sălcii cocoșate,
Către trestii tremurate
Cari s-au înclinat și ele,
Și-a rugat,
Și-a cuvântat,
Ca să fie ascultat:
Oac! Oac!
Stele-n cer și stele-n lac;
Lună, sălcii, trestii, toate,
Ascultați dacă se poate
Tot ce știe un brotac:
Mai la deal,
Peste prival,
E o cherhana pe mal;
Lipoveni spre ea vâslesc,
Lotcă după lotcă vine
Și-i aduce coșuri pline
De bibani,
Și de ciortani,
Știuci și clene,
Somni și mrene,
Și-năuntru le golesc;
Lotcile le priponesc
Și de ciorbă vrând să pună,
Pește din grămezi adună,
Și îl spintecă în grabă,
Înfigând până-n plăsele,
Custurile nemiloase,
Custuri harnice la treabă
Cu privirile tăioase;
Ș-apoi, răzuie pescarii,
Jos, pe prispă, lângă apă,
Ciortani aurii,
Mrene argintii,
Și toți solzii-n unde scapă
Și se duc în joc rotund
Ca să stea comori pe fund.
Dar în baltă e un vrac
Ce întinde-o bisactea
Și toți solzii cad în ea...
Și-are mii de bisactele;
Solzi de aur,
Solzi de-argint
Cu luciri de mărgărint,
Râd, zâmbesc, sclipesc în ele...
Și de-o vreme vracu-adună,
Însă tot ar vrea să spună
Că-i sărac...
Lună, tu zâmbești?
Oac! Oac!
Lăcrimați de râs voi stele,
Dar veniți în fund, pe baltă,
Haideți! Haidem laolaltă
Să vedeți și bisactele,
Și comoara lor,
Și vrac.
Haideți!
Lună,
Stele,
Oac!

volumul Sbor alb

Între anii 1936 și 1940, a condus revista de turism și artă „România„, a îngrijit suplimentul „Caiet de poezie” al „Vieții românești„, al cărei redactor-șef va deveni între 1967 și 1974. Ca poet, a obținut mai multe premii naționale și internaționale (începând din 1933), concomitent realizând și o remarcată creație de pictură (a participat și a fost premiat la Saloanele Oficiale cu începere din 1942).

Teii din inimi

Teii mari din inimi serile ne-mbata
Chiar cand cade neaua ca-ntr-o veche stampa;
Unde-i abajurul verde ca de lampa
Si profilul care-l aurea odata?

Unde e tacerea ce cadea pe umeri
Ca un sal de lana tricotat de noapte
Dintr-un ghem de umbra neagra sau de soapte
Auzite-n veghe, fara sa le numeri ?

Unde-i oare mana, albele nervure
Care-mi umbla oarbe, azi, prin amintire,
Ori ca funigeii lungi prin cimitire,
Sau ca pacla rara trasa prin padure?

Unde e cuvantul explodat in spatiu
Care ma ranise pentru totdeauna ?
Unde e oglinda ce-o ascunde luna
In care-ti privisem chipul cu nesatiu ?

Zarurile noptii zodiile-arata ;
Am pierdut si nici o mana nu le strange ...
- Joaca mai departe indarjit, nu plange,
Teii mari din inimi serile ne-mbata.
Sipetul

Atat de gol e sipetul in care
Credeam c-am adunat esarfe vii
Rupte din cer, din valea inimii
Sa va-nvesmant bogat, pe fiecare.

De unde sa mai sfasii valuri, oare,
Cand tremura doar zdrentele tarzii,
Insangerate, negre, vinetii,
Pe trunchiu-ncremenit ce nu mai moare ?

Dar iata, fluturand batista moale
Ea o zvarli in sipet si pe fund,
Oglinda unui rau parea pe prund

Cu ceru-n ochii ei. O, ganduri goale !
Atat de plin e sipetul acum,
Ca pot sa-mbrac tot ce-ntalnesc in drum

Radu Boureanu a mai scris și critică de artă, memorialistică, proză, teatru, ca și literatură poematico-dramatică, și a făcut numeroase traduceri.

carturesti.ro

Opera lui Radu Boureanu:

Poezie:

  • Zbor alb, 1932;
  • Golful sîngelui, 1936;
  • Cai de Apocalips, 1939;
  • Sîngele popoarelor, 1948;
  • Umbra stelelor, 1957;
  • Cîntare cetății lui Bucur, 1959;
  • Moartea morilor de vînt, 1961;
  • Vioara cosmică: poezii alese; [pref. de Ov. S. Crohmalniceanu], 1962;
  • Inima desenată, 1964;
  • Cheile somnului, 1967;
  • Cocoși de vînt, 1968;
  • Solara noapte, 1969;
  • Piramidele frigului, 1970;
  • Mîinile orelor, 1971;
  • Ce oră e în lume?, 1973;
  • Harap Alb: basm în versuri după Ion Creangă, 1974.
  • Planeta curată, 1976;
  • Planeta nebunilor’, 1979;
  • La nord de Aldebaran – Au Nord de Aldebaran; ediție bilingvă, traducere de Gina Argintescu-Amza, prefață de Al. Balaci, București, 1981;
  • Frumusețile oarbe, 1982;
  • Snop de fulgere, 1985;
  • Oceanul întrebărilor, 1985;
  • Albastra umbră a tristeții, 1986;
  • Dulce uragan, 1989.

Piese de teatru:

  • Lupii: piesă în 4 acte (6 tablouri), 1952 – Premiul de Stat;
  • Cazul Bennet : piesă în 3 acte : (6 tablouri) de Radu Boureanu și Horia Deleanu, 1954;
  • Satul fără dragoste, poem dramatic, 1955 – recompensat cu premiul Uniunea Scriitorilor;
  • Fata de pe Mureș: piesă într-un act (două tablouri), 1954.

Proza scurtă:

  • Nicolae Milescu Spatarul, o biografie romanțată a lui Nicolae Milescu, 1936;
  • Ceașca, 1956;
  • Între Marea Neagră și Marea Albă, 1964;
  • Üstuné sau Colina goală, 1965;
  • București; prezentare grafică: T. Mironescu, 1966;
  • Holbein, 1975;
  • Edgar Degas; prezentare grafică: Mihail Boitor, 1983.

Romane:

  • Fata din umbră, 1936;
  • Enigmaticul Baikal, 1937;
  • Ceașca, roman, 1956;
  • Frumosul Principe Cercel, 1978.

Publicistică și memorialistică:

  • Funia de nisip: publicistică politică și literară, 1972;
  • Văzuți în oglinda timpului, 1987.

Antologii:

  • O călătorie în Făgăraș, în Microfonul vagabond: publicistică literară radiofonică din Arhiva Societății Române de Radiodifuziune : (reportaje, însemnări de călătorie, eseuri) : 1932-1935 / [cercetarea de arhivă, selecția și îngrijirea textelor Maria-Elena Negoescu și Horia Pop. – p. 163-167;
  • Pentru pace, pentru socialism: poeme, de Maria Bănuș, Mihai Beniuc, Radu Boureanu … [et al.], 1950;
  • Scrieri – 1972-1979:

– Vol. 1 Zbor alb: poezii- Vol. 2 Piramidele frigului: poezii- Vol. 3 Călătorii pierdute- Vol. 4 Traduceri din lirica universală

cartepedia.ro

Traduceri:

  • M. Constantin-Weyer – Trecutul domnului Monge, 1937;
  • Henry de Monfreid – Aventuri pe mare, 1944;
  • L.N. Tolstoi – Prizonierul din Caucaz, 1948;
  • Alexandru Blok – Poeme, 1949;
  • Karinthy Frigyes – Zidarii, 1952;
  • A. N. Ostrovskij – Fata de zăpadă: (Snegurocika) : basm de primăvară în patru acte și un prolog, 1954;
  • Aleksandr Nikolaevich Ostrovskij – Kozma Zaharici Minin Suhoruk: cronica dramatica în cinci acte în versuri, 1956;
  • A. N. Ostrovski – Voievodul (Visul de pe Volga): comedie în cinci acte, cu prolog în versuri, 1958;
  • Émile Verhaeren – Poeme; tălmăciri de Radu Boureanu ; cuv. înainte de Ion Vitner, 1960;
  • Méliusz József – Cît cuprind cu ochii’: poeme : (1931-1960); în românește de Emil Giurgiuca și Radu Boureanu ; pref. de M. Gafita, 1962;
  • Pablo Neruda – Poeme; trad. [;i pref. de] Radu Boureanu, 1965;
  • Nguyên Du – Kim-Van-Kiêu: poem național vietnamez, 1967;
  • Antologie de poezie belgiană de limba franceză; antol. îngrij., trad. și comentată de Radu Boureanu, 1968;
  • Arthur Haulot – Roșcatul în lună, 1968;
  • Nuvele din Flandra; în românește de Radu Boureanu, Valeria Sadoveanu și Petre Solomon ; cuv. înainte de Geo Dumitrescu, 1968;
  • Robert Goffin – Versuri, 1970;
  • Arthur Haulot – Mierloiul chior, 1973;
  • Hugo Claus – Apropo de Dédé (pref. și trad.), 1974;
  • Muriel Spark – Domnișoara Brodie’, în floarea vîrstei; trad. de Livia Deac ; trad. versurilor de Radu Boureanu, 1975;
  • Mihai Eminescu în critica italiană; texte alese și traduse de Radu Boureanu și Titus Pârvulescu ; argument de Radu Boureanu ; pref. de Ștefan Cuciureanu, 1977.
Ad uxorem

Tu, jumatatea mea, precum se spune,
Dar mai intreaga decat un intreg,
Acum cand sfertul lunii stins apune
Si snopii amintirii prind sa-i leg,

Alaturi mi te pleci seceratoare,
Sa legi cu mine fiecare snop,
Privirea ta albastra-n fund de zare
Blanda-nsoteste-al anilor galop.

Acel cu care-mparti si alb si negru
Si mierea vietii si pelinu-amar,
Cand va sosi la porti radvanul negru,
Vrea inima sa-ti lase-n palme dar :

Sa arda cu a dragostei vapaie,
Ca-n golu-ntunecarii care-l las,
Sa lumineze candela-n odaie
Si palpaitul ei sa prinda glas ;

Sa spuna cu a flacarilor limba
Tot ce cu graiul vietii nu ti-a spus, 
In ceasul cand paunul noptii plimba
Atatia ochi ce te privesc de sus.

In parul tau de aur si matase
Va scanteia adesea ochiul meu ;
Ca norii cand voi trece peste case,
Tu umbra vei simti, stiind ca-s eu.

De te-oi lasa la jumatate cale,
Intreaga fire va simti c-am mers
Stransi mana-n mana peste-a vietii vale
Si c-am suit pe muntii mei de vers,

Si ca esti tu in fiecare cantec
Si ca in timp te duc cu-al lor destin,
Precum isi poarta mama pruncu-n pantec,
Deopotriva-n dragoste si chin.

Nu las in urma mea moneda buna,
Pe dunga si pe latura tocit,
Dar sa nu-ngadui nimanui sa spuna
Ca langa mine pretu-mi n-a sporit.

Eu nu stiu cand suna-va ceasul negru,
Cu ultima bataie-ncet si rar,
Cand va sosi la porti radvanul negru 
Si-o sa descalec rosu armasar ...

El va porni in slavi batand aripa,
Purtand in sa un alt stihuitor,
Cand tu sub sanul stang simti-vei clipa
Ca-ncep supus vecia s-o masor.

Tu, jumatatea mea, precum se spune,
Dar mai intreaga decat un intreg,
Oricate vieti prilejul mi l-ar pune,
Numai pe tine-as sti sa te aleg.
maroko.ro/