Din timpuri imemoriale și în multe culturi roșu-cârmâziu este culoarea simbolic asociată cu divinitatea și puterea.

În Grecia antică este folosit pentru a sfinți nunți și înmormântări.

Roșul (culoare de lumină și foc), a fost prezent în interiorul clădirilor religioase romane, cum ar fi Templul de la Afea Aegina sau Templul lui Isis din Pompei^.

În Roma Imperială, roșul a fost rezervat pentru împărat și căpeteniilor de război.

Descoperirea unui depozit mare de alaun în Piața Bizantină (ingredient esențial în kermis colorant) fac pe Papa Paul I și Cardinalii săi să schimbe culoarea hainelor în stacojiu.

În timpul secolului al XV-lea în Țările de Jos, Fecioara era reprezentată purtând această culoare, căci tinctura stacojie textilă era cea mai prețioasă.

În timpul Renașterii și în conformitate cu protocolul vestimentar strict venețian, stacojiul ar putea fi culoarea de doliu.

În Evul Mediu până în secolul al XIX-lea, miresele purtau roșu, de asemenea prostituatele au fost obligate să poarte o haină de culoare care a le deosebi. Aici găsim o dualitate simbolică de dragoste și păcat a cărnii.

Stacojiul nobilimei încă mai păstrează o referință. Covorul roșu de la intrarea la operă, teatre și hoteluri.

În prezent, încă Spania și Mexic extrag colorant roșu din cochineal (quermes), care este folosit pentru producerea de droguri farmaceutice, băutură și ruj.