VACANȚĂ LA SINAIA (partea a doua)

Vă rog să tratați aceste întâmplări ca pe un pamflet.

Ora 15.00. București, … în gară.

Puzderie de lume, haos, unii vin, alții pleacă, trenurile țiuie, o duduie își dă duhul în megafon, anunțând plecările și sosirile trăsurilor cu aburi, totul se petrece într-o viteză amețitoare. Să păstrez trendul, mă-ncadrai și io perfect în peisaj. Când ajunsăi pe stradela care mă îndruma spre următorul tren, mă zăpăci pentru câteva secunde, dar îmi revenii repede că aveam la dispoziție doar 10 minute. Găsii o tabelă mare pe care scria numerele trenurilor și direcțiile de mers ale acestora, o consultai și, într-un final, aflai linia la care trebuia să ajung.

Ora 15.07. În 8 minute, musai trebuia să fiu în vagon, altfel riscam să-mi petrec timpu-ntr-o berărie, împreună cu mușteriii stabilimentului. Cum sunt un om cu prințipii sănătoase, mării puțin viteza, și mă îndreptai spre măgăoaia de sider care urma să mă transporte către destinația mea finală.

Ora 15.10. Trenu-i pe linia 6. Încă puțin, și urc în el. Mai măresc viteza, trecând printre oamenii care se vânzoleau de colo-colo. Îl împing pe unu’, o calc pe-o duduie pe bombeu, trec printre doi „porumbei” care tocmai ce încercau să-și ia rămas-bun și, într-un final, ajung la vagonul 1B (sau bis, whatever), cu un zâmbet de învingător pe figură.

Ora 15.13. Uraaaa! … Urcai în tren, și bucuros că, la fel ca cel de pe ruta Constanța-București, și ăsta era dichisit ultimu’ răgnet, optimismul începu să se îndrepte către cele o sută de procente. Astfel că, o oră și zece minute, cât aveam de mers până la destinație, îmi propusăi să-mi încarc bateriile.

Îmi găsii locul, îmi aruncai rucsacu-n coșu’ de deasupra mea și mă lăsai să cad pe scaun, istovit de aventura de câteva minute, din gară.

După mine, în același cupeu se înființă o duduiță cu copilașul ei de vreo 4, 5 ani, iar după un minut, își făcu apariția și doi sportivi. Cei doi, el pe la 1,90 – 2 m și slab de-i numărai coastele prin maioul albastru, iar ea, pesemne nevastă-sa, îi explica, în timp ce-și aranjau bagajele, programul următoarelor concursuri. … Ne aranjarăm după cum aveam locurile, doamnele și copilul pe-o parte, eu și sportivul de partea cealaltă. Mă gândii, după ce văzui oamenii așezați pe scaune unu’ lângă altu’, precum borcanele de zacuscă în cămară, că trenu-i plin ochi.

Totu’ bine pân-aci! …

După ce plecă trenu’, nu trecu mult timp, și începu gradele din termometru’ să se adune-n juru’ nostru. … După cum spunea Nenea Iancu al lui Caragiale, se făcu Căldură mare, mon cher. … Îmi spusăi că rezist o oră de sudoare și mirosuri amestecate și încercai să trag pe dreapta, măcar 20 – 30 minute.

Când să intru-n transă:

– Mami, de ce te duci la muncă în fiecare zi, îl auzii pe ficioru’ din fața mea țipând la mă-sa! Dar unde megem acum, continuă el? Bunica ne așteaptă în gară? … Și când începu cu “De ce?, Cum?, Când?, Unde? etc.”, cu glasul ridicat, crezui că fac infarct. Dar, fiindcă mi-s dragi copiii, schițai un zâmbet protocolar, și îmi reluai poziția de repaus.

Mai trecură vreo 10 minute, timp în care mă chinui să mă hodin, și, dintr-o dată, îmi gâdilă nările un amestec de miros de ceapă cu parizer și bocanc jilav. Crezui că este din cauza visului pe care începui să-l am. … După vreo câteva secunde, același miros mă prinsă de nas, precum sârma din râtu’ porcului, și începu să mă tragă de-mi pocniră măselele din gură. În momentu’ ăla, sări instantaneu în picioare, iar companionii mei se uitară mirați la mine, de parcă luă foc cupeu’.

– Mă scuzați, visai urât, îmi cerui eu iertare în timp ce scrutam cu privirea locul de unde veni mirosu’!

Sportiva, în timp ce dormeam, își scoasă din valiză o plăsuță cu parizer, ceapă, pită și ce-o mai fi având pe-acolo și făcu două senvișuri, pentru ea și omu-su. Când începu să-și zdrumice bucatele, își aruncă picioarele încălțate în niște bocăncioi, trecuți prin ‘jde mii de bălți, chiar sub nasul meu. … Normal că, aroma degajată dinspre sportivi, împreună cu căldura din cupeu, îmi dădură deșteptarea sub o formă mai neașteptată. … Ce mai? … Ieșii pe hol, luai niște aer curat în plămâni și începui să caut un loc mai acătării.

Cum mersei eu, preț de două cupeuri, ce să vezi, … locuri libere ca la balamuc! Acu’, îmi veni iar în minte gândul cu borcanele de zacuscă și mă cruci câtă ordine hălăduiește în PC-urile chefereilor, de ne-nșiră pe locuri, precum cărțile-n bibliotecă.

Mă-ntorsei la colegii mei de călătorie, îmi luai rucsacu’, urai călătorie plăcută și pe-aci ți-e drumu’. Când ajunsăi pe unu’ din locurile libere, verificai cât timp mai am până-n Sinaia și, deoarece se făcu 16.25, iar la 16.40 trebuia să cobor, îmi reluai fața jovială, de la-nceputul călătoriei, și așteptai să-nceapă adevărata vacanță.

Când coborâi din tren, în Sinaia, simții aeru’ curat de munte și, imediat, uitai de peripețiile călătoriei cu caii de fier pe plaiurile mioritice. Îmi luai cu mine confiența și … mă-ndreptai spre hotel.