Rog să tratați aceste întâmplări ca pe un pamflet.
Finally, îmi făcui curaj, după niște ani, să las micuțul meu mobil pentru o călătorie cu caii de fier ai ferovicilor din Românica. … O încercare curajoasă, ținând cont de bârfele răutăcioase ale indivizilor care se vânturară toată vara, când pe litoral, când la munte. … Niște nerecunoscători! Nu au deloc milă de iepele bătrâne, aflate în agonie, care se chinuie să târâie carele de sider, pline ochi cu ființele cu chef de zefchiu.
Așa că, îmi pusăi rucsacu-n spate, mă încărcai cu energia și răbdarea ce … nu mă caracterizează, și … dă-i bice! Destinația – SINAIA. Acum mă alătur categoriei vânturicilor. Sper ca, după această călătorie, să nu continui și eu flecăreala lor. Da’, om videa ce-o fi! Numa’ bine să fie! … Să nu uit, ținui cont să-mi fac ieșirea din umila mea casă cu picioru’ drept. Asta, așa, să fiu sigur că oasele mele, aproape bătrâne, nu vor începe să scârție împreună cu … glasul roților de treeeen!
Până-n locul de încălecare, nu avusăi parte de nicio peripeție, așa că entuziasmu-mi începu să urce precum hașgeu’-n termometre. Eram pe cai mari! … Speram că tot pe cai mari voi săvârși călătoria. … Go on, Gheo, go on, că soarta-ți surâde!
Cum ajunsăi în stație, făcui vreo câțiva pași să mă dezmorțesc, și doar ce aud țignalu’ măgăoaiei care-și făcea intrarea degajând fum pe nări ca un armăsar nărăvaș. Numai spun de oprirea drăcească, cu scârțâit de roți, de-mi zburli păru-n cap! … În fine, mă îndreptai spre vagonetul în care am fost rânduit de duduia de la casa de bilete și mă urcai, făcându-mi cruce. … Acu’, fie ce-o fi, gândii eu, aducându-mi aminte de pălăvrăgeala dușmănoasă a vânturicilor.
Când ajunsăi pe hol, ce să vezi, bă’, frate-miu, bă! … Curățenie mai dihai ca-n Casa Poporului. Scaunele, ziceai că le puse atunci, special pentru mine și tovarășii mei de călătorie. Pe peretele de la intrare lumină un displei, cum se spune mai nou la televizoarele alea subțirele, în care îmi văzui moaca uimită complet. … Na, mai zi ceva rău despre caii de fier, care, în câteva clipe, deveniră niște armăsari țesălați și cu pinteni făcuți din haurul cel mai karatist posibil. … Bravo, națiune! Și, io care mă-ncredeam în toate balivernele pizmașilor vânturici.
Pusăi rucsacu-n coșu’ de deasupra mea, mă așezai pe scaun, și așteptai să-nceapă voiaju’ către centru’ țării.
Nu trecu mult timp, și începu să apară puhoi de lume. … Un’ vă duceți, bă, fârtaților, bă, că se-ncălzi tot aeru’ rece din vagon de-așa mulțime!? … Bineînțeles, lângă mine se așeză o ditai matahala și de-abia atunci observai că scăunelele pe care ne odihneam trupurile erau făcute pentru persoane sub 50 de kile. Acu’, eu peste sută, companionul meu peste sută, mai mișcă vreun organ dacă poți! … Și-așa înțepeni, din Constanța până-n București, de-mi amorțiră toți mușchii, din cap până-n picioare. Pe lângă asta, căldura din vagon mixă toate mirosurile, inclusiv cele ale secrețiilor provenite de la glandele sudoripare ale colegului meu de drum. … Și dă, și mergi, fără să pot mișca nici globii oculari, de teamă să nu transpir și eu.
Când îl văzui pe nașu’, zisăi „Doamne-ajută!” că am motiv să-mi mișc membrele inferioare, să prezint biletul la control. … Da’ ce, putui să mă desprind din strânsoarea măgăoaiei? Până nu-l rugai să se plimbe puțin pe hol, să-și aerisească subsuoarele, nu se dădu prins. … După ce prezentai biletu’, îl auzi pe nașu’ cum îl luă pe un puștan la trei păzește, că cică ăsta nu avea carnetul de elev la el. Săracu’ copil, degeaba încercă el să spună că este început de an școlar (ne aflam în 17 septembrie) și că are carnetul la vizat, că pace, cheferelul nu se dădea “prins” sub nicio formă. Totuși, băiatul, la vreo șapș’ce ani, slab ca trestia, nu avu deloc șanse cu colosul din fața lui, care avea șapca-n vârful capului, o burtă de luă toată lumina naturală ce intra pe geamul de lângă el și sudoarea curgându-i șiroaie.
– Nouăș’patru de lei, amendă, îl auzi dintr-o dată ridicând glasul!
Puștiul se făcu cârlig, ca semnu-ntrebării de teamă, scoasă ultimii bănuți pe care-i avea, și-i dădu monstrului.
După întâmplarea asta, îmi reluai poziția statuiei, și începui să mă rog ca drumul să se termine cât mai repede, fără să mă mai gândesc la curățenia și lucrurile făr’de cusur din vagon.
Când ajunsei în București, coborâi în viteză din tren, luai o gură mare de aer și, dintr-odată, mă loviră vorbele de duh ale vânturicilor. Bă’, băjeți, ce dreptate avurăți! Nu mă gândisem io că la iadu’ ăsta și la cei care-l păstoresc vă referirăți. Multă dreptate avurăți! Dar, acu’ trebe’ să fug, să-l prind pe cel către Sinaia, că se pune-n mișcare în zece minute. Mă-ntreb, oare săracii, cei cu dizabilități, ce fac dacă îs nevoiți să schimbe un tren cu altul, în cinșpe minute, la o distanță de vreo șase linii, unul de celălalt!? …
Pentru început, numa’ bine vă doresc! Următoarea aventură o vom depăna într-un capitol viitor.
Vă țucă Gheo!
Continuarea este aici: https://edu-opinion.com/2021/09/20/vacanta-la-sinaia-partea-a-doua/
