Florile de cireș simbolizează fertilitatea, fericirea și sărbătoarea. În Japonia, ele sunt considerate drept flori naționale și întruchipează frumusețea, politețea/curtoazia și modestia. Chinezii le consideră un puternic simbol al puterii. Deși, pentru ei, florile de cireș reprezintă, în mod tradițional, frumusețea și sexualitatea feminină, ele sunt asociate și cu ideea puterii sau dominării femeii. În cadrul limbajului chinezesc al florilor, florile de cireș sunt adesea un simbol al dragostei.

Pentru japonezi, florile de cireș înglobează semnificații foarte diverse. Ele sunt simboluri ale efemerității și trecerii rapide a vieți, ale vieții războinicilor, dedicate până la sacrificiu unei cauze; sunt asociate vizual ori poetic cu norii și zăpada, dar reprezintă și un semn al norocului, ori o emblemă a dragostei și afecțiunii.

Odată cu echinocțiul de primăvară și mărirea imperceptibilă, dar fatidică a zilelor, frigul iernii își pierde vigoarea, iar razele soarelui mângâie pomii, îndemnându-i să-și dea la iveală gingașele, imaculatele flori. După o vreme, ca o încoronare a primăverii, florile de cireș explodeazaă în nuanțe strălucitoare de roz și alb-roziu. În această perioadă, Japonia devine „țara florilor de cireș”. Emblemă și obiect de mândrie națională în Japonia, florile de cireș, numite „sakura” (în limbajul kanji japonez) sau „hiragama” (în limba japoneză), sunt slăvite și onorate ca reprezentări ale primăverii și frumuseții.

Unul din motivele pentru care „sakura” sunt atât de apreciate constă în scurta perioadă de timp în care florile rezistă în crengile cireșului. Credința buddhistă asemuie vremelnicia și frumusețea vieții cu cele ale florilor de cireș, potrivit conceptului „mono no aware”. Din punct de vedere etimologic, „mono no aware” înseamnă „patosul lucrurilor”, dar poate fi tradus și ca ” sensibilitatea efemerului” și exprimă conștientizarea vremelniciei lucrurilor și ființelor, precum și o melancolie dulce-amăruie legată de această tranziență.

Petalele florilor de cireș se desprind de caliciu la numai două-trei zile de la apariție, iar această existență scurtă dar magnifică a fost reprezentativă pentru spiritul și credința războinicilor samurai și a dorinței lor de a se sacrifica pentru o cauză nobilă. Luptătorii japonezi își comparau cele câteva ore de glorie dintr-o bâtălie cu viața scurtă a florilor de sakura. Traiul samurailor, dedicați trup și suflet stăpânilor lor, era asemănată cu frumusețea de scurtă durată a florilor de cireș. Atâ de strânsă a fost această asociere, încât se spune că un samurai din perioada Kamakura, care își conducea trupele către câmpul de luptă, era în stare să își oprească marșul în cazul în care avea de trecut printr-o zonă acoperită cu cireși infloriți; pătrunderea într-o astfel de regiune echivala cu o profanare a florilor de cireș. Poate că, din aceasta cauză, multe din străvechile caste japoneze sunt înconjurate de întinse plantații de cireși.

Pe de altă parte, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, florile de cireș au fost utilizate ca mijloace de propagandă a naționalismului și militarismului. Celebrii Kamikaze, piloții japonezi care se angajau în misiuni sinucigașe, luau cu ei în carlingă o creangă de cireș sau își pictau flori de cireș pe aripile avionelor.

În timpul expansiunii colonialiste japoneze, pe teritoriile noi ocupate erau plantați pomi de cireș, semnificând noi spații intrate sub stăpânirea Japoniei.

 

 

O altă conexiune interesantă între sakura și viața japoneză poate fi observată cu ocazia nunților, când se prepară un ceai special din flori de cireș conservate în sare, obicei având menirea de a asigura fericirea viitorului cuplu.

Cultul florilor de cireș din Japonia este legat de muntele Yoshino și de Ko-no-hana-sakuya-hime, prințesa florilor de cireș. Potrivit mitologiei japoneze, această prințesă, fiică a zeului muntelui Ohoyamatsumi, și-a întâlnit viitorul soț, zeul Ninigi, pe țărmul mării, prilej cu care cei doi s-au îndrăgostit unul de celălalt. Inițial, Ohoyamatsumi nu a fost de acord să-i acorde lui Ninigi mâna lui Ko-no-hana-sakuya-hime, propunându-i, în schimb, să se căsătorească cu o altă fiică a lui, pe nume Iwa-Naga. În cele din urmă, cei doi îndrăgostiți s-au căsătorit, dar din cauza că Iwa-Naga, zeița stâncii/pietrelor, fusese refuzată de către divinul pețitor, viețile oamenilor au devenit scurte și gingașe asemeni florilor de cireș, în loc să fie lungi și rezistente precum pietrele.

Festivalul japonez al florilor de cireș numit Hanami, duce mai departe o tradiție de peste 7 secole și își are originea într-o sărbtoare elitisită a curții imperiale, răspândită apoi printre samurai și, în cele din urmă, în rândul întregii populații din Japonia. Previziunile despre înflorirea cireșilor (numite sakurazensen) sunt difuzate zilnic de televiziunile japoneze în cadrul rubricilor meteo și sunt urmărite cu febrilitate de locuitorii din toate regiunile Japoniei. În zilele noastre, festivalul florilor de cireș constă, de obicei, din petreceri în aer liber, sub ramurile pomilor de cireș, și este marcat în unele zone, de lanterne de hârtie care luminează în nopțile de pe parcursul întregii festivități. Potrivit unora, Hanami ar trebui să fie mai puțin dedicat mâncării și băuturii, cât, mai ales, contemplării florilor de cireș și reînnoirii spiritului oamenilor, precum și reevaluării vieții din perspectiva aspectului ei efemer.

 

 

O celebră legendă japoneză povestește de ce cireșii din orașul Nago, din Okinawa, sunt cei dintâi din lume care înfloresc în fiecare primavară … În vremuri străvechi, un țăran sărac își ducea zilele de azi pe mâine alături de soția sa și de cățelușul lor, numit Chintin („micuțul”). Acest câine foarte credincios, care îl însoțea pretutindeni pe țăran, era iubit atât de stăpânul său cât și de nevasta lui. Un vecin răutăcios și ranchiunos îl spiona pe țăran cât era ziua de lungă. Într-o zi, Chintin, aflat în curtea stăpnului său, a început să latre zgomotos și să sape pământul cu lăbuțele. Țaranul s-a uitat la el și și-a zis ” Aha, ai găsit ceva și vrei să te ajut să îl dezgropi”; apoi, și-a luat sapa și a răscolit pământul până când, în țărână, a început să strălucească o mulțime de aur. Desigur, stăpânul lui Chintin a fost în culmea fericirii, iar vecinul a văzut tot ce s-a întâmplat…

A doua zi, lacomul vecin a bătut la ușa țăranului, l-a rugat pe acesta să îi dea cu împrumut câinele, iar cererea i-a fost îndeplinită. Vecinul l-a postat pe cățel în curtea lui și, sub amenințarea bătăii, i-a ordonat câinelui să îi găseasca aur. Chintin a adulmecat cu atenție peste tot, iar după o vreme a început să latre și să scormonească pământul. Vecinul și-a luat pe dată sapa și a adâncit-o în pământ până când a dat peste o grămadă de gunoi urât mirositor. Înnebunit de furie, omul a bătut cățelul cu sapa până când l-a omorât.

Atunci când țăranul s-a dus să îl recupereze pe Chintin, vecinul i-a zis că i-a omorât câinele. Îndurerat, țăranul a luat trupul neînsuflețit al cățtelușului și l-a îngropat, împreună cu soția sa, după care a plantat peste mormânt un arbore de pin. Soții au îngrijit pinul, iar acesta, odată cu anii, a devenit mereu mai înalt. Într-o zi, țăranul i-a spus soției lui: ”Îți mai aduci aminte ce mult ii plăceau lui Chintin prăjiturile din orez? Ce-ar fi să tăiem pinul și să facem din lemnul lui o piuă mică în care să poți prepara orezul?” Zis și făcut. Când piua a fost gata, iar nevasta a început să fărâmițeze orezul pentru prăjituri, a început să iasă din piuă nimic altceva decât aur; pe masură ce femeia bătea mai mult orezul în piuă cu atât mai mult aur ieșea la iveală. Desigur, furișat la fereastră, vecinul a văzut tot ce se întâmplase, așa că, după o vreme, a venit să ceară cu împrumut piua. Atunci când a ajuns acasă, vecinul i-a spus soției sale că aceasta era o piuă fermecată și cei doi au pus în ea orez, după care au început să îl fărâmițeze cu râvna, însă, în locul aurului, a apărut un gunoi puturos. Plin de mânie, vecinul a aruncat piua în sobă din bucătărie și a lăsat-o să ardă.

Când țăranul a venit să își ia bunul înapoi, vecinul i-a mărturisit ce făcuse. Țăranul i-a cerut, atunci, să îi dea înapoi măcar cenușa în care se transformase piua. Întors acasă, el și-a găsit nevasta în gradină și i-a zis: ”Îți mai aduci aminte cât de mult îi plăceau lui Chintin pomii de cireș? Cum se mai juca sub ei și se odihnea la umbra lor? ”Țăranul a contemplat cireșii, apoi a presărat o parte din cenușă la rădăcinile lor, iar pomii au înflorit, ca prin minune, dintr-o dată.

Zvonul despre cireșii țăranului, care înfloriseră înaintea tuturor celorlalți, s-a răspândit peste tot. Prințul care stăpânea acele meleaguri, mâhnit că cireșii din livada lui nu dădusera înca floare, s-a dus la țăran și l-a rugat să îi dea ajutor. Fără să stea pe gânduri, țăranul a aruncat restul de cenușă în livada stăpânului său, și toți cireșii au înflorit. Recunoscător, prințul l-a înnobilat pe țăran și l-a făcut și mai bogat decât era.

Din aceasta zi, cireșii din Nago sunt cei dintâi din lume care înfloresc primăvara.