În urma acestui articol, sunt sigur că voi primi o mulțime de critici din partea persoanelor care trăiesc în trecut, inclusiv din partea apropiaților mei. Asta nu înseamnă că acest subiect este mai puțin adevărat sau că voi retracta vreodată ceea ce consider o normalitate.

Consilierea psihologică, un subiect tabu pentru familiile conservatoare și nu numai! Asta constat de o bună perioadă de timp, și descopăr din ce în ce mai des la persoanele pe care le credeam open minds.

Meseria mea de bază nu este cea de psiholog, psihoterapeut sau psihiatru. Dar, în perioada în care am profesat, am fost nevoit să aplic psihologia persoanei, astfel încât să-mi motivez oamenii și să formez o coeziune în cadrul echipei, pentru a desfășura o muncă eficientă.

Intrând în miezul problemei, sunt sigur că, la fel ca și în cazul meu, ați intrat în contact cu persoane pe care le-ați îndemnat să meargă la psiholog, după ce le-ați aflat situația tulbure din cadrul familiei, jobului sau din cauza oricărui motiv care le deteriorează comportamentul. Și cred că este un sfat uman, pe care orice prieten sau membru al familiei ar trebui să îl dea unui apropiat, dacă are o minimă afectivitate pentru acesta.

Eu am dat asfel de sfaturi de foarte multe ori. Am făcut asta, deoarece consider că, în societatea actuală, plină de activități stresante, anomalii politice, etalarea unor comportamente deviante etc., creierul nostru se umple de probleme nocive, care ne scot de pe traiectoria unei gândiri normale. Și, concretizând acest lucru, împărtășirea problemelor dăunătoare creierului către o persoană care este gata să ne preia greutățile/povara pe care le/o purtăm în secret este același lucru cu momentul în care un pahar plin de apă trebuie golit pentru a putea fi umplut din nou.

Totuși, aproape toate persoanele pe care le-am îndrumat să urmeze o terapie la psiholog, mi-au ripostat astfel: “Sub nicio formă! … Ce, crezi că sunt nebun/ă? … Vrei să râdă lumea de mine?“. Răspunsuri de acest gen mi-au blocat, inițial, replica în cazul multor prieteni la care credeam că orizontul gândirii lor se întinde pe o distanță cât mai mare. Cu timpul, însă, m-am convins că rănile educației comuniste sunt atât de acutizate pentru majoritatea populației, încât nu se poate depăși limita conformismului dăunător.

Personal, mărturisesc că am trecut, împreună cu familia mea, printr-o situație în care a fost necesară consilierea psihologică, și am făcut-o fără niciun pic de reținere. După câteva ședințe (psihologul respectiv ne-a demonstrat că problemele care pe noi ne-au demobilizat sunt niște probleme zilnice, reale și normale, dar care ne otrăvesc încet creierul), am remarcat liniștea care m-a cuprins și eliberarea de gândurile negre care îmi făceau rău psihicului. Însă, pot să spun că nici eu, cel care a adus în discuție acest subiect destul de actual, nu am participat la un astfel de tratament al creierului pe cât de mult ar fi trebuit.

În final, recomandarea mea este să încercați să vedeți consilierea psihologică, terapia de cuplu sau oricare alt tratament care vă ajută să aveți un comportament pozitiv ca pe o activitate normală, precum somnul sau mesele pe care le luați pentru a vă potoli foamea.

Aștept replicile voastre, privind actualitatea acestui subiect, nevoile voastre pentru terapia psihicului și felul în care vedeți aplicarea tratamentului de acest gen!