17 martie1819 – 05 februarie1859

202 ani de la nașterea lui Alecu Russo.

Alecu Russo (Alecu Rusu, numele său de la naștere) a fost poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al generației de la 1848. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române.</p>

Motto: „Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase de la voi, atuncea mai bine muriţi prin sabia lui, decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în volnicia şi puterea de mai înainte” – Cronică moldovenească

Cântarea României

“… Doina şi iar doina!.. cântecul meu e versul de moarte al poporului la şezătoarea priveghiului… pământul îi e de lipsă… şi aerul îl îneacă… Văzut-am flăcăii scuturându-şi pletele… şi fruntea lor a se încreţi fără de vreme… florile de pe capul copilelor a se veştezi… şi poporul căutând în beţie uitarea necazurilor… Trist e cântecul în sărbătorile satului: “Birul îi greu, podvoada⁷ e grea!..” Bătrânii îşi ascund ochii plini de lacrimi, bărbaţii stau obidiţi… cântecele se sfârşesc în blestemuri… şi copiii căinează naşterea lor. Poporul e stâlpul ţării… fiecare părticică de pământ e vopsită cu sângele lui… şi într-o zi ni s-a zis: “Munceşte, române, de dimineaţă până în seară… şi rodul muncii nu va fi al tău!… tatăl tău ţi-a lăsat moştenire o ţarină şi arme… şi nu te vei bucura de dânsele… şi tu vei trăi vecinic robind… trupul şi sufletul tău vor fi străini pe pământul înrodit de tine… vei plăti aerul ce răsufli… vei plăti soarele ce te încălzeşte, şi locul unde zac oasele mamei tale, vei plăti dreptul să creşti vaca ce hrăneşte pe copiii tăi, şi boul ce-ţi ajută la muncă… trupul tău se va gârbovi sub bătaie, şi partea ta în lume va fi ocara!” Veneticii zisu-ne-au în limba lor: “Al nostru e pământul şi acei ce locuiesc pe dânsul… ale noastre câmpurile… ale noastre dealurile… ale noastre cotunele, satele şi târgurile, colibele şi curţile, toată mişcarea şi toată suflarea… Tu ai fost puternic şi viteaz în luptă… dar puterile tale s-au tocit de sărăcie şi de stricăciune… şi noi am cules rodul vitejiei tale… Vor veni feciori cu mângâieri mincinoase de ţi-or povesti că eşti şi tu un popor… Noi suntem păstorii… Tu eşti turma chinurilor…” Toţi îşi bat joc de viaţa, munca şi sărăcia ta, şi slugile slugilor calcă peste trupul tău… cei ce zic că sunt aleşii tăi cresc în măriri şi avuţii, şi ţie-ţi este frig, şi copiilor tăi le este foame!.. Ei fac legi, dar nu pentru dânşii, ci pentru împovărarea ta!.. Doina şi iar doina!.. Suntem pribegi în coliba părintească… şi străini în pământul răscumpărat cu sângele nostru!.. Dar în câmpie creşte, şi pe deal iarăşi creşte o floare pentru popoarele chinuite… Nădejdea! …”

Biografia lui Alecu Russo:

Alecu Russo s-a născut într-un sat pe valea Răutului, Prodăneştii Vechi – „un sat frumos, răşchirat între grădini şi copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un păr mare în mijloc” -, lângă Chişinău, în familia lui Iancu Rusu, care făcea parte din mica boierime, înrudindu-se cu familiile Negruzzi, Rosetti şi Gane.

În 1829, este trimis de tatăl său (mama îi murise în acest an în urma unei cumplite epidemii de holeră) în Elveția, la Institutul lui François Naville de la Vernier, unde învață limbile franceză și germană şi va lua contact cu marile curente intelectuale şi ideologice din Europa acelor ani. Pe băncile institutului scrie primele sale încercări literare. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză și au apărut postum, în traducere.

În toamna anului 1835, părăseşte Elveţia, îndreptându-se spre Viena, pentru studii de comerţ.

În 1836, tânărul scrie poemele „La mort d’Alibaud” şi „Epitaphe d’Alibaud”, în limba franceză, ambele inspirate de tânărul Louis Alibaud care, care, după un atentat nereuşit împotriva regelui Ludovic Filip, este condamnat la moarte. Scrierile sale sunt semnate Alecu Russo. De pe acum, Russo se dovedește un revoltat, cu un deosebit simț al dreptății și al egalității, un liberal în gândire, fiind, mai apoi, ideologul mișcării revoluționare de la 1848 din Moldova.

 

În noiembrie 1836, se îndreaptă spre ţară, fiind expulzat din Austria, ca suspect politic, fiindcă la o percheziţie asupra sa se găsiseră două încercări poetice în limba franceză, în spirit revoluţionar.

În anul 1839, se întoarce în Moldova, probabil la moșia de la Negrișoasa, în ținutul Bistriței, unde tatăl său arendase niște pământuri. Împreună cu Alecsandri întreprind o călătorie în ținuturile Neamțului, intrând în contact cu frumusețea folclorului, cu peisajul românesc. Acestea toate, călătorii și impresii, vor deveni material etnopsihologic pentru celebra Piatra Teiului.

Un an mai târziu, în 1840, se stabilește la Iași, în urma unor dezacorduri cu familia. Impresionat de locuri și de locuitori, Alecu Russo scrie Iașii și locuitorii lui la 1848 (în franceză). Tot acum, scrie Studie naționale, lucrare apărută postum sub îngrijirea lui V. Alecsandri.

În 1841, Domnitorul Mihail Sturdza îi încredințează un post de funcționar la Tribunalul districtual de la Piatra Neamț, iar peste 4 ani, în 1845, Alecu Russo scrie piesele Băcălia ambițioasă și Jicnicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Național. La Mânjina, moșia lui C. Negri, face cunoștință cu mai mulți intelectuali progresiști munteni, printre care și Nicolae Bălcescu.

În anul 1846, îi apare în Albina Românească articolul „Critica criticii”, un studiu programatic în spiritul Introducțiunii de la Dacia literară, apoi, în urma reprezentaţiei comediei „Jicnicerul Vadră”, care i-a înfuriat pe reprezentanţii regimului „tiranic” al domnitorului Mihail Sturza, Russo este surghiunit, pentru câteva luni, la mănăstirea Soveja. Autorităţile, apreciau că piesa „atacă orânduiala publică şi întocmirea ţării”, hotărau „arestuirea tulburătorilor” şi trimiterea în surghiun: „Să se închidă Alecu Russo ca un răzvrătitor al orânduielii publice în ţara sa; să se privegheze zi şi noapte de către doi jandarmi destoinici şi nemitarnici, să se ţie la cea mai aspră popreală fără a i se da de scris sau a primi el scrisori, şi a se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni, spre a-şi veni la pocăinţă şi la ispăşania păcatelor”.

Cu acest prilej, Russo descoperă minunata baladă „Mioriţa” şi tot acolo, va scrie „Jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846”, publicat postum de Al. Odobescu.

Soveja – ZIARUL UNUI EXILAT POLITIC LA 1846 –

“Iași – 4 martie



4 martie. Iata-ma dar pus la-nchisoare si singur. Temnicerul meu a pornit azi la Iasi… Am ramas dar singur… adica sechestrat intr-o vizuina fara orizont, unde soarele abia patrunde-n sila printre niste brazi starciti… Vantul suiera toata ziua; omatul acopera cu un giulgiu intristat coastele aprige ale muntilor. Oamenii umbla aci acoperiti cu niste vesminte salbatice de piei de oaie; ar putea crede cineva ca ma aflu in Siberia si cu atat mai mult in Siberia, incat sunt aici pe temeiul unei legi care nu are fiinta… Dar, ce sa zic! Nici partea mea nu e tocmai de lepadat, caci iata-ma cu putina cheltuiala preschimbat in jertfa politica… suferind lipsuri, bantuit de exil si de arbitrar, cine ma va putea oare opri de a ma declara un om mare prigonit? De n-ar fi pilda cam primejdioasa, eu n-as avea alta decat a rade de aceste imprejurari… si daca nu mi-ar lipsi cartile, de n-as fi pus la popreala, daca as avea cu mine straie si rufe, in sfarsit, daca nu mi-ar fi asa de urat si as mai putea sa vad cateodata vreo figura cunoscuta, apoi, zau, nu stiu de n-as fi aici tot asa de bine, ca si in Iasi…”

În 1847, scrie articolele Poezia populară și Decebal și Ștefan cel Mare, publicate postum în Foaia societății pentru literatură și cultură română din Bucovina. După încercarea lui Negruzzi din 1840, Poezia populară devine o operă fundamentală de cercetare a folclorului.

În anul 1848, Russo participă la mișcarea revoluționară din Moldova alături de V. Alecsandri, după care a luat parte la Marea Adunare Națională românească de la Blaj din 3/15 mai 1848 și la adunarea de la Lugoj din 15/27 iunie 1848. A fost arestat la Dej și întemnițat la Cluj. A militat pentru Unirea Principatelor Române. În urma eșecului acestei revoluții, Alecu Russo se refugiază mai întâi în Ardeal, iar mai apoi se stabileşte la Paris.

În 1850, apare în România Viitoare, revistă politică a românilor exilați la Paris, Cântarea României (versiune franceză): „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată «Cântarea României» … E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic” (Nicolae Iorga).

În 1851, se întoarce în țară; publică în Zimbrul scriere Studie moldoveană sub pseudonimul Terenție Hora, iar în 1855, după o absență mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în România literară a lui Vasile Alecsandri Cugetări. Adept al unui conservatorism literar și lingvistic, fără a fi potrivnic influențelor apusene, înverșunat critic al „restauratorilor“ limbii, al latiniștilor și al „ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluția limbii și a literaturii române cu o cumpănită gândire, ținând seama de tradiție: „Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă și formele și stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și cea latină și greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi gramatic, aș călători pe toate malurile românești și aș culege limba“. Apare în România literară a lui Alecsandri Cântarea României (versiunea românească).

Studie moldovană

“… IV

Acestea sunt suvenirele care le jelesc, parte s-au dus, parte se duc… cu cât vremea trece mai iute şi le acoperă de uitare, cu atâta par mai frumoase. Nu mai înţelegem viaţa de la ţară; părinţii noştri singuri o cunoşteau. Vara şi iarna, porţile curţilor scârţâie, orzul şi ovăzul nu ajungeau la musafiri, pivniţa era plină până în gât de vin vechi, de Odobeşti şi de Cotnari, iar pelinul voios se scotea cu mare ceremonie la zi-întâi mai. Boierii de primprejur în chiotele surugiilor, în pocnetele harapnicelor, în împuşcăturile feciorilor boiereşti se adunau când la unul, când la altul. Ţiganii trăgeau la manele de se omorau, cucoanele sulimenite oftau, iar boierii aşezaţi pe covoare beau vutcă în papucii amorezelor; îşi zvârleau în sus fesurile şi se sărutau cu lautarii; când nu erau nici musafiri, nici lăutari, nici amor, rămânea frica tâlharilor. Gătirea unei familii boiereşti de ţară era un eveniment serios, la care cucoana gândea cu cinci luni mai nainte; pornirea era o bejenie întreagă. Astăzi ducerea la ţară seamănă o preumblare la Copou; cel mai ahotnic şade două sau trei luni între gazete, reviste şi publicaţiile nouă ale Parisului şi ale Iaşului; poarta îi încuiată, boierul cască pe un divan, cucoana pe celălalt, când şi când câte o rară vizită întreieşte mai mult decât împrăştie urâtul; boierii nu mai au prin sat nici cumetri, nici fini, nici finişoare; nici că se mai învârteşte prin ogradă hora sătească, de-abia s-a zărit boierului când ajung şi când pornesc… Verdeaţa câmpului se cuprinde în iarba din ogradă… umbra copacilor… în doi salcâmi din grădină. După trei luni de zile, boierul şi cucoana se întorc în colbul Iaşilor, şi nouă luni suspină iarăşi după petrecerea şi frumuseţea de la ţară. …”

La doar câteva zile după Unirea Principatelor Române, unul din idealurile sale cele mai înalte, la 05 februarie 1859, Alecu Russo moare, la doar 40 de ani, fiind bolnav de „troahnă” (tuberculoză).

A fost înmormântat la mănăstirea Bărboi, din Iaşi, într-o groapă de cărămidă, în curtea bisericii, iar mai târziu a fost depus în cripta comună din interiorul lăcaşului de cult.

O inscripţie aminteşte de faptul că acolo se află osemintele celui care, dăruindu-se cu toată fiinţa sa luptei pentru dreptate, libertate şi unire, s-a socotit „ostaşul propăşirii”. Într-o mică nişă, săpată în perete, este mormântul lui Alecu Russo, marcat de o placă de marmură neagră, nefixată în perete, cu următoarele cuvinte: „Alecu Russo, 17 martie 1819 – 14 februarie 1859, ale cărui oseminte au fost mutate de lângă zidul de afară în Sf. Biserică, în semn de patriotică recunoştinţă”.

Garabet lbrăileanu spunea despre Alecu Russo: „În epoca dinainte de 1848, în Moldova critică, numai un om ca A. Russo, cu cultura lui franceză şi liberală dinainte de 1848 şi de după 1830, anul ce se numeşte în istorie anul slavei, cu temperamentul lui entuziast, visător, generos, cu mintea lui largă şi înţelegătoare, cu firea lui blândă, unduioasă, dezmierdătoare, bogată, izvorâtoare de gândiri şi de simţiri, a putut deveni reprezentativ”.

Opera lui Alecu Russo:

• Cântarea României (1850);
• Amintiri;
• Iașii și locuitorii lui în 1840;
• Palatul lui Duca Vodă;
• Decebal și Ștefan cel Mare;
• Piatra Teiului;
• Stânca Corbului.

 

Amintiri

“… III

Dar anii trec… vine vremea ca copilul cel vesel şi slobod ca o căpriţă să lase câmpul cu flori, poveştile nesfârşite, cuibul şi şezătoarele satului şi să intre în viaţa chinurilor prin cartea de învăţătură… Nu este românul din acele neamuri fericite, ce au hrana minţii la uşa părintească; multe veacuri şi-a primblat el cortul de pe şesuri pe dealuri, de pe dealuri pe alte dealuri, căutându-şi pământul strămoşesc… acum încă e pribeag pe lumea înţelepciunii, şi trebuie în neagra străinătate să-şi agonisească putere, pentru a mărturisi şi sfinţi patria mult iubită, dar mult necăjită, patria asta ce se clatină ca o luntre uşoară în toate părţile, şi se întoarce când la apus, când la răsărit, când la miazăzi, când la miazănoapte, ca frunza vârtejită de furtunile toamnei… departe trebuie să câştige inima şi pâinea sufletească, ce susţine în zilele nedreptăţilor şi înfrumuseţează zilele senine… căci pâinea sufletească şi inima sunt un rod scump şi rar al pământului român, ist bogat de roduri… într-o zi, copilul care îl chemăm cuconaş şi se va chema mai târziu neamţ, franţuz, şi mai în urmă bonjurist, copilul crescut în huzur, în bumbac şi în toate dragostele mamei trece într-o caretă… careta se mişcă… se tot mişcă… merge şi tot merge peste nouă ţări şi nouă hotare… icoana tristă a vieţii politice a bietelor ţări…”