Arhive zilnice: 10/03/2021

PETRE DULFU

10 martie 1856 – 31 octombrie 1953

165 ani de la nașterea lui Petre Dulfu.

Petre Dulfu a fost autor de basme, poet, profesor, traducător și doctor în filozofie român.

noriel.ro

Biografia lui Petre Dulfu:

Petre Dulfu s-a născut în comuna Tohat, județul Sălaj, într-o familie de intelectuali. Mama, Gafia Bran, fiică și soră de preot, îi cultivă  inspirat din primii ani ai vieții  dragostea fierbinte pentru povești și basme. Tatăl său, Chifor Dulf, era un militant activ  pentru drepturile românilor aflați sub chinuitorul jug al stăpânirii austro-ungare.

În perioada 1864 – 1871, urmează clasele primare și cele 6 clase ale învățământului secundar, la Baia Mare, în limba maghiară, obligatorie pe atunci în toate instituțiile de învățământ din Transilvania și, cu tot handicapul reprezentat de studiul într-o limbă complet străină, se dovedește un elev excepțional, la finele fiecărui an de studii obținând premiul I. În clasa a IV-a de liceu a reușit apropierea pentru prima oară de literatura română. Devenit membru al societății de lectură, înființată de elevii români ai liceului, citește, între altele, remarcabilele Doine și Lăcrimioare  de „acel rege-al poeziei„ (M. Eminescu) Vasile Alecsandri. Sub impulsul acestor lecturi scrie primele versuri.

Între 1872 -1875, urmeaz[ cursurile liceale la Baia Mare, în foaia matricolă fiind consemnată, în dreptul numelui său, caracterizarea excepțional cu laude și sârguincios. Tot în 1872 începe să colaboreze la revista șapirografiată a liceului, pe care, în cele din urmă, aproape că o redactează singur. Adevăratul debut are loc în paginile revistei „Familia“, condusă de Iosif Vulcan, la opt ani după ce tot în această publicație debutase Mihai Eminescu. În această perioadă publică versuri patriotice ocazionale și o serie de poezii romanțioase, erotice într-o serie de reviste românești („Șezătoarea“, „Amicul familiei“, „Cărțile săteanului român“) și continuă totodată colaborarea la cunoscuta revistă din Oradea, „Familia“.”

cartepedia.ro

La 4 iunie 1876,  absolvește cursurile liceale la Cluj, unde a urmat, tot în limba maghiară, ultimele două clase.„Testimoniul de maturitate“ cu numărul 65, aflat în păstrarea familiei, atestă, nici vorbă, mai mult decât o pregătire excelentă, pilduitoare în adevăr, dacă nu una de excepție absolut la toate materiile de studiu.

În 1876, își începe studiile la Universitatea din Cluj. Preocupat de starea de atunci și de oricând a literaturii române, dar având temeinice cunoștințe în domeniul respectiv al literaturii universale, cunoscător sigur al câtorva limbi străine, devine studentul preferat al profesorului Grigore Silași, care-l recomandă călduros, într-o scrisoare, lui Vasile Alecsandri.

În perioada 1878–1880, student fiind, Petre Dulfu realizează traducerea, pentru prima oară în limba română, a capodoperelor dramaturgiei grecești antice, Ifigenia în Aulida și Ifigenia în Taurida, de Euripide. Spirit critic și autocritic, poetul se declară nemulțumit de valoarea traducerilor — deși acestea fuseseră publicate în revista „Amicul familiei“ și editate în broșuri, în 1880, la Gherla, care s-au epuizat: „… în această primă încercare de traducere am găsit pe urmă multe scăderi atât din punctul de vedere al interpretării textului original, cât și în ce privește limba și versificația românească…“. Aceste traduceri, evident, au fost ulterior perfecționate, cunoscând mai multe ediții și o largă circulație în epocă, dată fiind și condiția lor cultural-artistică.

În 1881, nereușind să obțină o bursă de studii în străinătate, la 10 iunie își  susține doctoratul la Cluj, cu lucrarea Alecsandri Vazul müködesea román terén (Activitatea lui Vasile Alecsandri în literatura română). Dincolo de curajul de a realiza o teză despre un autor român în acei ani de înăsprire a absolutismului austro-ungar, lucrarea a avut darul de a face cunoscută în rândurile cititorilor de limba maghiară, nu doar personalitatea și opera lui Alecsandri, ci și a contextului literar românesc. Cu o intuiție extraordinară, dar și în baza studiului aprofundat al literaturii române, Petre Dulfu notează în teza sa: „Națiunea română în momentul de față trăiește perioada de înflorire a creației poetice… Creația poetică română de până acum atinge punctul culminant cu opera lui V. Alecsandri. Cu aceasta nu vreau să spun că prin Alecsandri creația poetică a națiunii române și-a atins apogeul. Ea se află departe de punctul culminant al înfloririi sale, dar Alecsandri a trasat deja și a pregătit bine drumul spre culmi și, tocmai pentru aceasta, opera lui care oglindește înaintarea spirituală și starea dedezvoltare culturală a națiunii române merită atenția nu numai a națiunii române, ci a oricărei națiuni“. La sfârșitul tezei sunt cuprinse și traducerile efectuate în limba maghiară a douăsprezece poeme de bardul de la Mircești, Vasile Alecsandri.

librariadelfin.ro

Tot în 1881, înoOctombrie, este numit profesor de pedagogie la Școala Normală „Carol I“ din București, unde funcționează doar pentru o foarte scurtă perioadă de timp, deoarece este stăruitor rugat să preia conducerea Școlii Normale din Turnu-Severin.

În anul de învățământ 1881–1882, noiembrie, este profesor și director la Școala Normală dinTurnu-Severin, instituție ce urma să se desființeze la finele anului  școlar.

Între 1882–1887, revenit la București, la solicitarea profesorului și pedagogului Barbu Constantinescu, își desfășoară activitatea de profesor de filosofie la Azilul „Elena Doamna“ și la „Școala Normală a Societății pentru învățătura poporului român. În  această perioadă îi cunoaște pe Ioan Slavici, și el profesor la Școala Normală, pe  Eminescu, Vlahuță, Hașdeu și alte mari personalități ale culturii românești.

La 5 mai 1884, prin plecarea la Sibiu a lui Slavici, la conducerea revistei „Tribuna“, a  primit și postul de profesor suplinitor la catedra de limba română a aceleia și Școlii Normale. În toată această perioadă publică în revistele de pedagogie ale vremii — „Educatorul“, „Lumina pentru toți“, „Revista pedagogică“ — o serie de articole necesare pentru evoluția spiritului, articole în care își expune opiniile privitoare la rolul învățătorilor, considerându-i adevărați apărători ai ordinii și păcii sociale, mesageri ai civilizației și culturii în satele și orașele românești. Editează ca autor sau în colaborare cu alții diverse manuale școlare.

În 1886 se căsătorește cu Elena Mateescu, cu care a avut patru copii, unul botezat în tradiția ardelenească, tot cu numele tatălui, Petre. Viața alături de soția sa s-a dovedit benefică pentru scriitor, aceasta încurajându-l cu căldură să-și dedice viața scrisului, după cum mărturisea însuși Petre Dulfu într-o autobiografie manuscris aflată în arhiva familiei.

În 1897, publică povestea în versuri Prințesa fermecată.

În anul 1889, atras de genul dramatic, publică, la îndemnul lui Slavici, în revista „Tribuna“, piesa într-un act intitulată Ceartă pentru nimica. Asemeni altor încercări dramatice, și aceasta are indubitabil mai mult poate o valoare eminamente moralizatoare decât una propriu-zis literară, dacă e să spunem lucrurilor pe nume.

În 1890, publică cursul Etica.

zappatos.ro

În 1891, publică cursul Estetica, destinat elevilor școlilor normale, în care expune o seamă de idei interesante și originale cu privire la rolul primordial al educației estetice, al artelor frumoase și scrisului în viața de zi cu zi.

La 20 februarie1891, obține certificatul de cetățenie română.

La 4 iunie 1893, prin Ordinul nr. 4739 al Ministrului Instrucțiunii Publice, obține numirea definitivă la Azilul „Elena Doamna“ și „Școala Superioară Normală“.

În 1894, apare cartea care l-a consacrat în literatura română, Isprăvile lui Păcală, transpunere în versuri a povestirilor și snoavelor din literatura populară. Cartea a fost reeditată de nenumărate ori de-a lungul timpului.

Moștenirea

„Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, ap-a curs pe Olt cam multã!
(Sãnãtate, de la Domnul, celor care mã ascultã!)
Undeva, p-aici, sub cerul scumpei noastre Românii,
Într-un sat, trãia – se zice – un moșneag, ce-avea trei fii.
Cei mai vârstnici, de! ca lumea! când mai buni și când mai rãi,
Când mai dezghețați la minte, când mai proști, sãrmani de ei.
Cel mic însã… altã fire! Suflet bun, dar mult poznaș.
Ca sã facã el vreun lucru, cum se fãptuiește, aș!
Toate le fãcea sucite și pe dos, de te-ncruceai.
Un nãtâng, un gurã-cascã îți pãrea – când îl vedeai.
Și ieșeau la capãt însã toate-așa de minunat,
Cã, de fapta-i sãvârșitã, locului stãteai mirat.
O plãcere-avea: de lacomi, de neghiobi, sã-și râzã-n lege!
Și, ca el, la gard prostia cine mai știa s-o lege? …”

din Isprăvile lui Păcală

În 1896, publică Legenda țiganilor, cu subtitlul Din popor pentru popor.

În 1902, apare studiul Foloasele învățăturii care însumează opiniile și cercetările sale în legătură cu procesul de instrucție, menirea dascălilor etc. Apare în această perioadă, nespecificându-se anul publicării, Din lumea satelor. Alegere de strigături, de cântece glumețe și de snoave.  Cuprinde: Drăcușorii, Coțofana, Nărav rău.

În 1903, traducerile sale din Euripide au fost distinse cu premiul „Adamachi“ al Academiei, recunoscându-i-se de către N. Quintescu, un mare specialist în literatură antică, în Raportul de premiere, erudiția și realul talent literar.

În 1909, sub titlul Snoave, apare o culegere de snoave versificate care cuprinde: Norocul, Privighetoarea, Negrilă, Coțofana, Drăcușorii.

În 1910, sub titlul Cântece și povești, publică un volum selectiv cu creații apărute anterior.

În 1913, ca orice ardelean, visa să înfăptuiască neîndoielnic epopeea poporului român, astfel că, în urma unei munci inspirate și susținute, publică Gruia lui Novac,  o epopee alcătuită din cântecele de vitejie ale românilor.

În 1917, în timpul războiului a lucrat la Iași la Cenzura Poștei. În acest oraș Dulfu pierde, în urma îmbolnăvirii, pe una dintre fetițele sale.

1918. Unirea Transilvaniei cu patria mamă marchează prima abatere de la disciplina de fier pe care o propovăduia și demonstra la catedră. Vădit emoționat, cu lacrimi în ochi, dascălul i-a anunțat pe elevi că nu mai poate continua lecția și, abătându-se de la program, le-a vorbit despre însemnătatea momentului istoric de neuitat cu o căldură extraordinară. Printre elevii aflați atunci în clasă, în acea zi de 1 Decembrie, se număra firește și fiul său, Petre.

În 1919, publică Povestea lui Făt-Frumos, dar, continuându-și preocupările legate de destinul învățătorilor, editează în acest an și Visuri împli-nite, volum de versuri care le este dedicat.

grupdzc.ro

1920, în spiritul preocupărilor sale de pedagog, alcătuiește și publică Faptă și răsplată, o culegere de „povestiri pentru copii și pentru popor„, cu caracter moralizator.

În 1921, se retrage din rândul corpului profesoral al Școlii Normale de pe lângă Azilul „Elena Doamna“, întrucât, nerefăcut deplin de pe urma morții fiicei sale, nu mai putea să aibă zi de zi în față pe copilele care-i aminteau vrând-nevrând de pierderea dureroasă suferită.

În 1923, publică povestirea Ion Săracul  și un volum de povești, unele apărute anterior, sub titlul Odinioară.

În 1924, revine la pasiunea sa pentru creația dramatică, publicând o „comedie poporană, cu cântece, în patru acte“, intitulată Păcală argat, în fapt o transpunere pentru scernă a câtorva isprăvi a personajului său favorit.

În 1925, publică noi povestiri cu caracter etico-civic și educativ, moralizator, în definitiv, reunite sub titlul comun Răzbunarea Lenuței.

În 1926, scoate de sub lumina tiparului o fermecătoare poveste în versuri, intitulată Zâna Florilor.

În 1931, apar două povești, Povestea unui orfan și Povestea României Mari.

1939. În pofida vârstei înaintate — avea 83 de ani! — se dovedește același suflet sensibil, apropiat de copii, cărora le oferă o ultimă și foarte frumoasă poveste în versuri, Cei doi Feți-Logofeți cu părul de aur.

În 1953, în ultima zi a lunii octombrie părăsește această lume, intrând în nemurire cu aceeași discreție și decență cu care a trăit vreme de aproape un secol. Uitat practic de critica și istoria literară, în care găsim arar scurte referiri la creația și personalitatea sa, Petre Dulfu va rămâne pururi iubit de cititorii pe care i-a încântat cu poveștile sale.

Opera lui Petre Dulfu:

Isprăvile lui Păcală (1894):

  • Moștenirea
  • Vânzarea
  • Împărțirea comorii
  • Fuga
  • Fluierul
  • Tocmeala
  • Caprele popii
  • La oi
  • Boii lui Păcală
  • Moara dracilor
  • Cucul
  • Evanghelia
  • Răfuiala
  • Mireasa
  • Păcală și Tândală
  • Învierea morților
  • Păcală însurat
  • Strechea
  • Prânzul
  • Otrava
  • Rămășaguri c-un boier
  • Alte rămășaguri
  • La vatra părintească
  • Păcală mare gospodar

Gruie-al lui Novac (1913):

  • Cuvânt înainte
  • Dor de însurat
  • Aripile zânei
  • În pețit
  • La arat
  • Tătarul
  • În Țarigrad
  • Prânzul
  • Negrușor
  • Voichița și mama ei
  • Zâna Magdalina
  • Beție
  • Lupta
  • Răzbunarea Magdalinei
  • Turcul viteaz
  • La veselie
  • Niță
  • Fata turcului
  • La socri
  • Moartea lui Novac
  • În robie tătărească
  • Ileana
  • Nunta
  • Legea
  • Șarpele

Dor de sat (1922):

Publicat în suplimentul muzical al revistei Transilvania, Petre Dulfu a contribuit cu versurile pentru acest cântec de dor. Versurile reproduse mai jos au fost culese de Paște 2010 de la cea mai vârstnică bătrână de 97 de ani din Tohat, acum aparținător orașului Ulmeni, jud. Maramureș, satul natal al lui Petre Dulfu și cel care este subiectul acestei poezii. Lotica Morar păstrează în memorie această creație după aproape 80 de ani de la prima și singura ei publicare (ea nu știe să citească și să scrie, însă are o memorie extraordinară).

Iese luna dintr-un nor
Și-mi aprinde-n suflet dor
Dor de satul părăsit
Dor de câmpul înverzit.

Dauar Dumnezeu să dea
Să mă văd la vatra mea
Să nu fie-n sat drăguță
Ca și-a mea nici o căsuță.

Zi și noapte să muncesc
Pân-oi face cum doresc
Casa, cuib de vesel trai
Satul, colțișor de rai.

inpuff.ro