TITU MAIORESCU

15 februarie 1840 – 18 iunie 1917

181 ani de la nașterea lui Titu Maiorescu.

Titu Maiorescu a fost cunoscut, încă din adolescență, ca un caracter puternic, ambițios și iubitor de ordine, pasionat de cultură și dornic să se afirme prin capacitățile sale intelectuale.

Lui Titu Maiorescu i-a fost reproșat faptul că nu s-a consacrat în totalitate literaturii. Totuși, atâta cât s-a dedicat acestui domeniu, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române, perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.

kalapod.net

Biografia lui Titu Maiorescu:

Titu Liviu Maiorescu, născut la Craiova, a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estet, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason.

Mama lui Titu Maiorescu, născută Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu. Familia Popazu era din Vălenii de Munte și, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu s-a dovedit un liber cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând din soția, Maria, născută Popasu, și cei doi copii, Emilia și Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămânând mai mult timp la Brașov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în țară după Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la Colegiul „Sfântul Sava”, director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de Litere din București.

Între 1846 – 1848, Titu Maiorescu frecventează cursurile școlii primare din Craiova. În zilele revoluției pașoptiste, Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu, a plecat în misiune la Frankfurt am Main, iar Maria Maiorescu, mama sa, pribegește cu copiii la București, Brașov, Sibiu. Prin decembrie 1848, sub conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Brașov. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848 – 1849 și 1849 – 1850) la școala protodiaconului Iosif Barac, unde urmează primele două clase elementare.

În perioada 1850-1851, este absolvent al școlii primare, și se înscrie la gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, apoi protopop al orașului. A absolvit clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Șchei. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neșters.

În septembrie 1851, familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de Justiție. În octombrie, Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul Academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Brașov și este trecut în clasa a II-a. Între 1851-1856, frecventează clasele 2-6 la Gimnaziul Academic.

carturesti.ro

În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu începe redactarea Însemnărilor zilnice (ținut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române și la Biblioteca Centrală de Stat din București), pe care le va continua până la sfârșitul vieții și care constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului Maiorescu. Succesul pe care îl obține în 1858, absolvind ca șef de promoție Academia Tereziană, reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care a dat dovadă.

La 3 ianuarie 1857, trimite o lucrare, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania cu intenția de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimite apoi revistei. În numărul următor intenționa să publice traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată Noapte de Anul Nou. Deși traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureșianu în Gazeta cărților, nr. 1, 1934, este considerată totuși „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a și fost retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare și franceza în casa Kremnitz.

Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin obține la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licența în litere și filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare la Paris, licența în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice, bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecții celor patru copii ai familiei, Klara (viitoarea sa soție), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soțul lui Mite Kremnitz, n[scut Bardeleben) și Hermann. Întors în țară, publică articolul Măsura înălțimii prin barometru în revista Isis sau natura.

Clara Kremnitz, soția lui Titu Maiorescu
Clara Kremnitz, soția lui Titu Maiorescu

În 1861, îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher Form (Considerații filozofice pe înțelesul tuturor), vădit sub influența ideilor lui Herbart și Ludwig Feuerbach. În continuare, Titu Maiorescu își va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârșitul anului, când va părăsi Franța.

În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ține la Berlin o conferință (Die alte französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză și muzica lui Wagner”), în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ și reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie.

La 28 noiembrie, obține la Paris diploma de licență în drept, cu teza „Du régime dotal”.

În ziua de 10 decembrie, el începe ciclul de conferințe despre „Educațiunea în familie”. Tot în decembrie se întoarce în țară și se stabilește în București.

Întors în țară la sfârșitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgașul unei vieți culturale și politice de nivel european. În acel momen,t în care totul era de făcut și în care era nevoie de energii proaspete și de oameni de cultură formați în școlile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaște la vârsta tinereții o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu (profesor universitar la Iași, la 22 de ani, decan, la 23, și rector la aceeași vârstă, academician, membru al Academiei Române, la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani). Dar această ascensiune n-a fost mereu lină și nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră și suspendarea lui din toate funcțiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzațiilor îndreptate împotriva lui.

În vara anului 1862, este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se căsătorește cu eleva sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie, devine profesor la Universitatea din Iași și director al Gimnaziului central din același oraș.

În 1863, i se încredințează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie, este Decan al Facultății de Filosofie a Universității din Iași. Pe 18 septembrie 1863, este ales rector al Universității din Iași pe o perioadă de patru ani. În octombrie, este numit director al Școlii Normale „Vasile Lupu“ din Iași. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia și compunerea. Inițiază, pentru prima oară în România, practica pedagogică a elevilor, printre care se numără și Ion Creangă.

Livia Dymsza, fiica lui Titu Maiorescu
Livia Dymsza, fiica lui Titu Maiorescu

În 1863, Titu Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din Iași pe anul școlar 1862—1863”. Anuarul este precedat de disertația lui: „Pentru ce limba latină este chiar în privința educației morale studiul fundamental în gimnaziu ?”. La 28 martie, se naște fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie, Titu Maiorescu este numit la direcția Institutului Vasilian din Iași, care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucțiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iași pe 4 ianuarie 1864.

A fost inițiat în Loja masonică ieșeană, Steaua României, la 26 noiembrie 1866 (al cărei Venerabil era George Șuțu), iar după câteva luni, la 11 februarie 1867, primește gradele de Companion și Maestru, în această lojă.

Anii 1860 au mai însemnat pentru Titu Maiorescuprelecțiunile populare“ (conferințe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iași, înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.

edenboutique.ro/

Deși perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor pașoptiste, totuși unele accente se schimbaseră, condițiile erau altele decât pe vremea tinereții romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generație, junimistă, cu o nouă concepție asupra vieții sociale și culturale românești. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluții naturale, organice și temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868, În contra direcției de astăzi în cultura română, în care condamnă introducerea unor instituții imitate după cele occidentale și cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creația și nivelul de cultură al poporului român.

Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași despărțiri de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice și o asemenea sarcină își asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acțiunea „critic judecătorească“, întrucât studiile și articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conțin mai mult sentințe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur și pe impresionante intuiții. (P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de critic literar.

librariadelfin.ro

În privința comportării, a felului de a fi i s-a reproșat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga„Cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii și discipolilor săi, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viața acestuia, ne relevă însă un om de o mare și, în același timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care își făcea scrupule în legătură cu proveniența mijloacelor materiale permițând întreținerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicatețe sufletească:

„Vrei să știi cu ce mijloace ești susținut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi așa străini unii de alții? Nu știi d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuințez cuvântul exact, deși este mai tare), admirația adeseori entuziastă ce o am eu și tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară și politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toți prietenii d-tale (și numai aceștia) am contribuit pentru puținele trebuinți materiale ce le reclama situația. Și n-ai fi făcut și d-ta tot așa din multul-puținul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.
Titu Maiorescu și Mihai Eminescu
Titu Maiorescu și Mihai Eminescu

Eminescu și poeziile lui

„Tânara generație română se află astăzi sub influența operei poetice a lui Eminescu.
Se cuvine dar să ne dăm seama de partea caracteristică a acestei opere și să încercăm totdeodată a fixa individualitatea omului care a personificat în sine cu atâta strălucire ultima fază a poeziei române din zilele noastre. …”

de Titu Maiorescu

Unul din defectele lui Titu Maiorescu, dacă putem să-i spunem astfel, era misoginismul. El a declarat într-o conferință de la Ateneul Român din 1882, susținând că femeile își merită locul de la marginea societății din cauza creierului lor prea mic:

„Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și prosperității materiale… Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“.

„Cu cât înaintăm însă în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât el trebuie să-și muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială și să fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale. El trebuie să miște cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în sfera practică a vieții, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea societăților culte. De aici, nici îndoială, diferența craniană“.

În perioada 1912 – 1914, devine prim-ministru al României și ministru de interne, apoi îndeplinește funcțiile de membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

Comediile domnului I. L. Caragiale

„O noapte furtunoasă, Conul Leonida față cu reacțiunea, O scrisoare pierdută, D-ale
carnavalului – cine din cei ce se duc la teatrul român nu a văzut una sau alta din aceste comedii? Mulți cunosc pe cea dintâi, mai toți pe cea de-a treia și câțiva pe celelalte.
De meritat toate merită să fie cunoscute și, după părerea noastră, lăudate – toate
fără excepție.
Publicul primelor reprezentări a judecat altfel. Scrisoarea pierdută a avut un succes mare; și Noaptea furtunoasă a avut succes; dar Conul Leonida, jucat pe o
scenă de a doua mână, nu a plăcut; și D-ale carnavalului a fost fluierată.
Foarte bine! …”

de Titu Maiorescu

Titu Maiorescu și I. L. Caragiale
Titu Maiorescu și I. L. Caragiale

La 4 iunie 1914, se retrage din viața politică, pronunțându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a României. În perioada iunie – octombrie, călătorește în străinătate, și merge într-un sanatoriu din Heidelberg, unde moare Ana Maiorescu.

noriel.ro

La 14/27 august 1916, participă la Consiliul de Coroană, pronunțându-se pentru neutralitate. În timpul războiului rămâne în București, refuzând orice colaborare cu ocupanții germani.

a data de 18 iunie 1917, Titu Maiorescu moare, la vârsta de 77 de ani, în urma unei boli de cord. E înmormântat la cimitirul Bellu din București.

Opera lui Titu Maiorescu:

  • O cercetare critică asupra poeziei române (1867);
  • În contra direcției de astăzi în cultura română (1868);
  • Direcția nouă în poezia și proza română (1872);
  • Comediile domnului Caragiale (1885);
  • Eminescu și poeziile sale (1889);
  • Povestirile lui Sadoveanu (1906);
  • Poeziile lui Octavian Goga (1906);
  • Retori, oratori, limbuți;
  • Beția de cuvinte.

Beția de cuvinte

„Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a spirtuoaselor; „ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum însumi am văzut. Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miazănoapte prind pavianii cei sălbatici punându-le la locurile unde se adună vase pline cu bere, de care se îmbată. El a văzut mai multe maimuţe în această stare şi ne dă o descriere foarte hazlie despre purtarea lor şi despre grimasele ciudate ce le făceau. A doua zi erau foarte rău dispuse şi mahmure, de durere îşi ţineau capul cu amândouă mâinile şi înfăţişau o privire din cele mai duioase. Dacă li se oferea bere sau vin, se depărtau cu dezgust, dar le plăcea mult zama de lămâie. O maimuţă americană, un ateles, după ce se îmbătase o dată cu rachiu, n-a mai vrut să-l mai bea şi a fost, prin urmare, mai cuminte decât mulţi oameni“ (Ch. Darwin, Descendenţa omului şi selecţiunea sexuală, I, 1). …”

de Titu Maiorescu

Operele publicate postum:

  • Jurnal, se întinde pe zece volume, e cel mai lung jurnal intim din literatura română;
  • Scrieri de logică, restituite de Alexandru Surdu, Editura științifică și enciclopedică, 1988;
  • Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, ediție de Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas, 1994;
  • Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, vol.I-V, studiu introductiv, îngrijire de ediție, note și comentarii de Constantin Schifirneț, Editura Albatros, 2001-2003.
Citat, Titu Maiorescu
Citat, Titu Maiorescu

„Lucrul cel mai important nu este numărul de idei adunate în mimntea ta, ci legătura care le unește”
libris.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s