FLORIN MUGUR

07 februarie 1934 – 09 februarie 1991

87 de ani la nașterea lui Florin Mugur.

Florin Mugur (n. Legrel Mugur) a fost poet, eseist și prozator evreu român. Fiul unui ziarist, Florin Mugur a debutat literar la vârsta de 13 ani, iar la vârsta de 19 ani a publicat prima carte.

Dansul cu cartea (1981)

Cum să fii scund și caraghios
și cu barca ca un văl de mireasă
și cu ochi albaștri

și cum să fii bătrân
și cu hainele ude de lacrimi
și cum să țopăi totuși fericit!

Pe patul meu
dansează beat bătrânul prinț
cu cartea-n brațe.

Îi șiruie udă cămașa pe umeri
îi piuie nasturii veseli -
el țopăie plin de scântei și de țepi

Și ce e scris în cartea Bătrânului? Destinul
meu obosit. Dansează lent. Spre seară
ouă mici, străvezii, îi curg dulce din păr.

De behăit, ce bâlbâială de petale!
Alunecă moale pe-o lacrimă. Uite, se ține
de cartea ce-i tremură leneșă-n brațe.

Și nu-mi mai e frică și nu-mi mai e frică.
Ce fraged e! Capul meu trist și muncit
îndrăznește să râdă.
Frumoaso

mersul tău prin iarbă
și felul cum te uiți în treacăt la mine
și iarba care s-a înălțat
la un metru de pământ
să te urmărească de-aproape
zăpăcită de pofte

aș vrea să scriu despre tine
frumoaso
dar hârtia alunecă
de parcă-aș fi așezat-o
pe-o moviliță de cireșe coapte

Viața obligatorie, de Florin Mugur
Viața obligatorie, de Florin Mugur
Furnica

Trei mici sori
plini de acid
trei mici sori cu labele negre -

ea e o mică sărbătoare
aristocratică.
Furnica e inevitabilă, furnica e viitorul.

Mâinile mele trăgându-și încet
mănușile de furnici.
Nu balaurul îl mănâncă pe Făt-Frumos, ci furnica.

Nimeni nu o cheamă
dar după cum se știe furnica vine și nechemată.
Inima mea - un trist accident în drumul furnicii.
Instrument

Nu vă faceți iluzii -
tremurul meu scutură pomii
și atinge cu un deget pătat toate fructele
un mic semn de putreziciune, vedeți?
de parcă și-ar face loc în carnea fiecăruia
subminând totul, coruptă, o inimă
de copil bolnav.

Nu vă faceți iluzii -
tremurul meu nu va fi niciodată domesticit
el e un curent cu gheare
un cancer mobil, un cancer al electricității
care geme prelung și-i scapă printre dinții-ncleștați
mici scântei otrăvite.

Sigur, eu altceva sunt, asta știți -
un mic revolver cărunt
o bibliotecă în formă de miel
un sertar încâlcit cu câteva broșuri visătoare
dar tremurul vine de dincolo
dar tremurul m-a aflat gol
dar tremurul m-a găsit epuizat
și trece prin mine
ca printr-un dormitor de impotenți
puțin îi pasă.

Și acum? și acum?
Dacă încerc să râd, aerul plin de râie
dacă ating fierul, iată-l tăiat
de oglinzi purpurii și de răni
dacă-ți pun mâinile pe sâni, sânii vibrează brutal
se fac negri și duri - și acum? și acum?

Un cancer al electricității, un cancer mobil
tremurul, tremurul.
Întâmplare

Mi-a intrat în poem o frunză de viță sălbatică
și toate ființele se adună în jurul ei
o contemplă cu ochii speriați
îi cântăresc în palme răsuflarea săracă
omenirea mea restrânsă și demnă
truditorii mei pe jumătate orbi de durere
supunând-o la un examen rapid
al rezistenței și al curajului
și făcându-mi un semn încrezător:
lucru bun
miroase a aer
observă
filosofia ei reținută
profilul ei modest de femeie inteligentă
lucru bun, ne putem bizui pe ea, lucru bun
chiar dacă această bizară și neașteptată
asemănare cu sinuciderea
această bizară și neașteptată asemănare care tremură.
Simplu dialog

Und' te ducitu, mielule?
E-ntuneric, domnule.

Si de ce dansezi?
Pentru ca mi-e frig.

Si de ce ti-e frig?
Prea multe hartii.

Cerul iscalit
campul numarat.

De ce tremuri, mielule?
Imi miroase, domnule.

Le-au atins, le-au scris
maini de macelari.

Si te duci tu, mielule?
Da, e bezna, domnule.

Caricatură - Florin Mugur
Caricatură – Florin Mugur
Tipar

Amant al cărților, acoperit de praf
plec din arhiva stingerii, pe seară
urc în tramvaie, leneș trec prin piețe -
la gât fularul desfăcut, fularul
pătat cu suc de piersici și de ceară.
Prea tânăr gâtul vulnerabil, punctul slab
al trupului, punctul rămas copil.
Poți fi stăpân pe-un lucru atât de nou? Tăcut
îmi înfășor fularul mai strâns, e tot mai lung
se răsucește-n jurul pieptului gol, în jurul
burții, genunchilor - și-ncet cobor în lut
învăluit în lungi fâșii. Sub ierburi
foșnesc familiar fulare dulci -
se duce carnea, tinerele oase
sunt crengi friabile. Întreg, dispar domol.
Fularul vechi păzind un spațiu gol
al trupului, tiparul meu veșnic, de mătase.
Un timp integru

Fascinant mirosul crinilor, fascinant -
scriu despre el cu mâna stângă
scriu ferindu-mă
eu care urăsc florile
aceste mici imitații de animale gingașe
aceste boturi și fălci și buze și limbi
ce nu știu să putrezească.

Dar el, dar mirosul crinilor e fascinant
dar el vrea să facă ceva și chiar face
nu șovăie, lucrează
el ți se-așează pe față
și-ți umple gura cu buzele și limbile lui dominatoare
el îți pune genunchiul în gură
și se-ndeasă în tine
plăpândul, nevinovatul de miros al crinilor, atotstăpânul
pe care-ncerci să-l spui disperat și febril
ferindu-te
pe care-ncerci să-l denunți
dar cum poți denunța un miros? cum să-l scrii
cu mâna stângă ce abia se mișcă
umflată, pe hârtii, înăbușindu-se.
Viața obligatorie

da, camera lungă și gri de spital
da, viața e obligatorie, doare
da, patul femeii și sângele ei mult prea pal
plecat să se plimbe la soare

iar tu acasă întrebându-te: cum o mai duce inima într-un poet sfârșit? dar scufița roșie când lupul îi mănâncă o dată la două zile o scufiță plină de globule roșii? și sângele ei eliberat adunând zmeură și fragi
de pe străzile fără urmă de zmeură și fragi

sângele ei la plimbare pe corso
bună dimineața, doamnă scufiță palidă
bună ziua, domnișoară scufiță lividă
bună seara, fetiță cu scufa vânătă
bună dimineața, bună ziua, bună seara
printre nămeți de globule albe
și lupii albi (de gheață?) și trăsura
în care trece viitorul, Marele
Stop Cardiac - o zi din două sângele
pe corso la plimbare, azi nu, mâine!

iar tu, bărbatul, acasă și cineva care întreabă prostește: câte sărbători poate răbda un om, câte duminici? oricâte! până vineri uriașa Duminică, eterna, sfânta Duminică să te ducă în bordeiul ei sub pământ

și sângele luând-o la plimbare
o, dumnezeule, cât sânge într-un om
mătasea roșie acoperă tarabele
din piață - păstârnace, verze, lobodă
trec profesorii speriați ștergându-și
de sânge ochelarii, iar pe stradă
copiii joacă fotbal înjurând
mingile moi și stacojii care se sparg
la fiecare lovitură mult prea lesne
globule roșii, da, globule roșii
un milion, o zăpăceală fragedă
de mingi spărgându-se, de ochelari, de verze
huo, arbitrule celest, ce joc e ăsta?

iar tu acasă încercând să-ți imaginezi degetele ei pe pieptul tău
mare: palma lividă, o moviliță de falange, o traistă de fluiere
pentru cel mai umil dintre îngeri, un mănunchi de lanterne,
mici becuri stingându-se lin, pe pieptul tău mâna ei ușoară, impalpabilă
ca ochelarii unui orb.

sunt forme care vin și pleacă, forme
ele-se departe, cum nu le pricep?
ele trec unele într-altele ca sângele
care se-ntoarce leneș în artere
și ea nu vrea să știe, și ea ține
un cărăbuș în palma plină de emoție
și are ochi doar pentru el, doar pentru el -

e gingaș, ce să mai vorbim, e viu!

și tu acasă notând: viața unui om, adică lunga și nespus de luminoasa istorie a unui stop cardiac, iar eu ce sunt acum decât un caraghios bătrân - la douăzeci de ani cu totul altfel lucrurile, eram, dumnezeule, eram, victorie și strălucire, un caraghios tânăr!

și tu acasă o asculți povestindu-ți: am strigat nu mai aud și m-am trezit răzând și-l tot întrebam pe doctor ce i-a venit să-mi tragă cu pumnul în piept, nimic, mi-a spus, o mică oprire, și m-am auzit răzând și m-am uitat la medic care era foarte palid

și tu gândindu-te: cândva va fi să fie, peste un mileniu, se va trezi
din nou după o vreme întrebând ce-aveți cu mie și râzând, de
ce dai, doamne, și de ce ești atât de palid?

și această viziune a sângelui ei care aleargă pe străzi copilărindu-se
chiar așa, deși nu-ți vine să crezi, copilărindu-se e soare, e bine
vântul plimbă prin aer funigei
o fată smulge convențional petalele unui mac
mă iubește nu mă iubește
globule roșii, globule albe
două zăpezi care s-au îndrăgostit
și se topesc râzând una-ntr-alta
ce tumbe
ce gâlgâit de ape subțiri și ce tumbe!

și tu acasă, doborât de oboseală, plângi ca un bou cu lacrime cât boul, și boii uriași înaintează în turme lungi și străvezii spre abatorul copilăros și el care-l așteaptă, dar pentru dumnezeu dar jucându-vă ați nimerit cu toții-n paradisul copilăriei
- ce mai faci, copilărie?

uite, domnule, umblă pe străzi la cerșit de soare și râde
nu i-ar fi rușine
uite, domnule, crede-n fantomele primăverii
nu i-ar fi rușine
uite, domnule, spune că ea e de pe vremea dantelei veritabile
cum să reziste?
uite, domnule, se-ntinde-n șezlongul ultimei zăpezi
și dormitează fără pic de rușine

iar acasă, după ce te-ai convins că mare ispravă cu emoție impersonală n-o să faci, închizi ochii și-i strângi până ce vezi șaptezeci de sori roșii, șaptezeci de argonauți în căutarea lânii de aur, șaptezeci de caiere de lână pe cer, degeaba, tot nu poți scăpa de imaginea sângelui ei alergând pe străzi și copilărindu-se

a dat năvală pe șosele sângele
femeii, s-a spart piața de flori triumfătoare
și cerșetoru-ntinde mâna după bani
șovăitor cum ar întinde-o floare

tu, cel cu șapte capete, ce faci
prins între crini, distinse domn balaur?
a dat năvală pe șosele sângele
argonauților - pe cver, lâna de aur

iar tu acasă glumind: de frică, parc-aș purta în burtă un copil mort - și lumina ascensorului urmărită din cameră vine?
când vine? un înger bătrân șchioapătă pe scară, dar dacă e ea?
dar dacă se oprește curentul electric cum mai ajunge sus? dar
dacă a căzut în zăpadă trupul palid și îngust, o sanie îngropată sub nămeți, râsul ei, zurgălăii, banalii zurgălăi, magnificii,
și cineva care-i astupă cu zăpadă și-și vâră mâna în gura și-n
gâtul lor până la cot

și tu acasă șoptind: te iubesc, ușă de la intrare, masivă, vopsită în alb și maro, cu urmele colților unui dulău, ușă care te deschizi fără cheie, cu un romb în mijloc și cu un cristal în formă de romb
când se va auzi clanța înseamnă că ea s-a întors
ea a încercat alaltăieri un pas de dans
veselă
ea e de pe vremea dantelei veritabile
(am mai spus)
iar tu nu vei ceda isteriei
nu vei îngenunchea în fața ușii
te vei stăpâni
scriindu-i calm semnalmentele:
înălțime un metru nouăzeci
lățime un metru douăzeci și dinci
grosimea lemnului nouă centimetri
un bubuit
tot mai puternic
dă cineva în ea
dar de ce, dar cu ce?
sunt pietre, bulgări de zăpadă?
cine izbește în ușă
cu inimi?

e timpul, un mic rezumat liniștit -
o cameră lungă și gri de spital
și trupul femeii-ntr-un lent asfințit
și sângele ei ce se duce la bal

sau doar la plimbare pe corso - o oră, trei, șase
se face mai limpede și mai curat
și muzica rupe mănuși de mătase
și-i soare și-o nuntă și fii de-mpărat

se-ntoarce pe lângă copacii-nțelepți
el, sângele copilăros, încă pal
iar tu ce să faci? o aștepți, o aștepți
să vină - sau nu - de la bal

Când soția, Iulia, a decedat, și fiind și el însuși bolnav, s-a sinucis.

Florin Mugur
Florin Mugur

Scrieri:

Visele de dimineață„;
Mituri„;
Piatra palidă„- pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor;
Aproape noiembrie„;
Convorbiri cu Marin Preda„;
Profesiunea de scriitor„;
Ultima vară a lui Antim„;
Scrisori la capătul zilelor„;
Vârstele rațiunii„;
Dansul cu cartea„;
Viața obligatorie„;
Portretul unui necunoscut„;
Firea lucrurilor„;
Schițe despre fericire„.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s