05 februarie 1920 – 24 septembrie 1998

101 ani de la nașterea Irinei Eliade.

Irina Eliade se evidenţiază ca o prozatoare care redă în mod detaliat decorul, crează atmosfera şi corelează tipologiile umane cu ambientul, ca spaţiu de mişcare al acestora. Se detaşează de statutul de creator secund, propriu traducătorului, asumându-şi-l pe cel de autor. Constructul narativ rezultat, în a cărui formulă se simt influenţe ale operelor lui Marcel Proust şi Henry James, se caracterizează prin dezvoltarea unor mici nuclee epice izolate din cotidian şi proiectate în trecut, cu precădere în perioada interbelică, nuclee purtând o sugestivă încărcătură fantastică.

Irina Eliade se înrudește cu Mircea Eliade prin soţul său, Gheorghe Eliade. Numele familiei Eliade a fost schimbat din Ieremeia dintr-un elan patriotic, modelul celor trei frați, Gheorghe Ieremia, tatăl lui Mircea Eliade, generalul Constantin Ieremia, socrul Irinei şi un al treilea frate, şef de gară, fiind scriitorul paşoptist Ion Heliade Rădulescu.

Biografia Irinei Eliade:

Irina Eliade s-a născut la Ploiești, ca fiică a Mariei (născută Ştefănescu) şi a lui Petru Hanciu, economist. A absolvit în 1938 cursurile Institutului „Pompilian” din Bucureşti, iar un an mai târziu s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde obţine licenţa magna cum laude (1943), având specializările limba franceză-limba engleză. Din 1945, este şi absolventă a Institutului Pedagogic Universitar.

Între 1946 şi 1948, lucrează ca translator şi traducător în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, iar în perioada 1963-1965, este interpret la Misiunea Română de la ONU.

În 1947, debutează la cenaclul „Sburătorul” cu romanul Linie moartă, premiat de un juriu alcătuit din Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu şi Camil Petrescu, dar nepublicat până astăzi din cauza schimbării regimului politic. Adeptă a unui alt tip de literatură decât cea supusă condiţionărilor ideologice, Irina Eliade se refugiază în domeniul traducerilor, realizând echivalări de referinţă pentru texte din literatura universală a ultimelor două secole (Guy de Maupassant, Andre Gide, Aldous Huxley, Andre Malraux, Colette).

Debutul editorial se produce abia în 1965, cu traducerea unui roman de Camille Lemonnier, numit Sfârşitul familiei Rassenfosse. Revine la proza originală, după ce publică alte traduceri din Maupassant, Gide, Malraux, Colette, Huxley şi eseuri de traductologie şi literatură universală, abia în 1987, cu volumul de nuvele Ziduri, ferestre, grădini.

Chiar dacă uitarea s-a transformat într-un „zid" ce obstrucţionează descifrarea semnificaţiei acestui fel de legendă personală, odată găsit stimulul potrivit (brăţara, trandafirul, şalul, ciorapul, evantaiul, pălăria, bazi­nul - obiecte alese drept titluri pentru nuvelele cuprinse în volum), se declanşează proustiana memorie involuntară, „fereastră" trimiţând spre „grădini" cu o arhitectură nebănuită. Brăţara din portretul unei femei misterioase devine pretext pentru relatarea unei iubiri nefericite dintre un pictor interbelic, specializat în reprezentări feminine, şi o frumoasă tânără de pe o moşie de la ţară. În noaptea de Anul Nou, printre acorduri de muzică pop şi romanţe, o bătrână doamnă, surprinsă de uluitoarea asemănare a unei invitate cu o cântă­reaţă de operă renumită cu o jumătate de secol mai înainte, retrăieşte drama pierderii unicului fiu într-un accident de prin anii '30, datorat unei neînţelegeri amoroase.

În 1947, a realizat cursuri universitare şi un eseu, însoţit de traducere şi comentarii, despre Marcel Proust. 

Activitatea didactică şi-o începe în 1948, până în 1953 funcţionând în învăţământul preuniversitar, ulterior făcând parte, până în 1975, din corpul profesoral al Catedrei de limba şi literatura franceză a Facultăţii de Limbi Străine din Bucureşti.

Romanul Un an fără echinoxuri (1991) reia într-o con­strucţie mai amplă strategiile narative şi tematica prozelor anterioare, aducând însă şi o mai pronunţată dimensiune autobiografică. Acelaşi narator, femeia vârstnică despre care se spune că era profesoară universitară având ca specializare semantica, se cufundă în amintiri odată cu primirea unui telefon din partea unui fost iubit şi încearcă, analizând retrospectiv, să aplice vechii relaţii una dintre teoriile reciprocităţii actului de comunicare, prin care să definească ideea de „a fi împreună“. Din nou, valoarea descrierilor amănunţite, a mărturiilor pri­vitoare la unele evenimente istorice (bombardamentul din 4 aprilie 1944) sau la unele obiceiuri casnice (explicaţia folosirii râşniţei din Delft) o depăşeşte pe cea a romanului în sine, stângaci construit, autoarea pierzându-se deseori în teorii lingvis­tice, în aplicaţii pe text, în argumentaţii mult prea lungi.

Orb prin Gaza

“- Una din creaturile de care vorbeai a venit și s-a așezat la masa mea, continuă Staithes. Am dansat cue ea. Credeai că e o femeie.
– E absolut imposibil să-ți dai seama, țipă Beppo surescitat ca și cum ar fi fost vorba de un fapt meritoriu la care ar fi avut și el o contribuție.
– Când s-a terminat dansul, s-a fardat și am băut un pahar de bere. Pe urmă mi-a arătat niște fotografii obscene. Cunoașteți genul, cam prea anatomice și ca atare respingătoare. Îți piere orice chef doar când le vezi. …”

traducere de Irina Eliade (de Aldous Huxley)

Irina Eliade se stinge din viață la 24 septembrie 1998, la București.

Scrierile Irinei Eliade: