(18 ianuarie 1848 – 17 august 1925)
173 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici.
Cu o contribuție decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul modernităţii și întemeietorul realismului nostru modern, Slavici va fi, alături de ceilalți clasici, punctul de reper pentru romanul social și pentru cel psihologic.
Dacă prietenul lui, Eminescu, e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici și Creangă sunt cei care au pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului.
Biografia lui Ioan Slavici:
Născut la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, județul Vrancea, Ioan este al doilea copil al cojocarului Sava Slavici și al Elenei.
După ce frecventeaza şcoala “greco-ortodoxă”, avîndu-l dascăl pe D. Vostinari, urmează Liceul din Arad. În această perioadă, stă la gazdă, precum personajele sale din Budulea Taichii.
“… Iară noi umblam la școală, Budulea Taichii și eu, amândoi din Cocoraști, amândoi în gazdă la seca Lenca. …”
Își ia bacalaureatul la Satu-Mare, apoi se înscrie la Universitatea din Budapesta. În ianuarie, întrerupe facultatea, din cauză că se îmbolnăvește, iar în august se mai înscrie şi la Universitatea din Viena. Peste câteva luni, în august, angajează ca secretar al notarului din Cumlaus.
În capitala imperiului habsburgic, la Facultatea de Drept, l-a cunoscut pe prietenul de o viață, Mihai Eminescu. Vorbea cursiv limbile germană și maghiară.
Debutează în anul 1871, în Convorbiri literare, cu comedia Fata de birău, iar, cu un an mai târziu, publică prima poveste (comedie), Zâna zorilor.
“… Trei zile şi trei nopţi Florea nu mai stătu; calul zbură ca năluca peste munţi şi peste văi până ce n-ajunse la marginile împărăţiei.
Jur împrejur pe lângă împărăţie era o prăpastie adâncă şi peste această prăpastie o singură punte. La puntea asta mai stătu Florea o dată: să privească înapoi, apoi să ia “ziua-bună” de la ţară.
Ferească Dumnezeu şi pe sufletul păgân de aceea ce văzu Florea acum, când era să plece mai departe. Un balaur! dar balaur cu trei capete, cu nişte feţe grozave, cu o falcă-n cer, cu una în pământ.
Florea nici nu mai aşteptă ca balaurul să-l scalde în văpaie, ci dete pinteni la cal şi se duse ca şi când nici n-ar fi fost aici.
Balaurul suspină o dată şi pieri fără de urmă. …”
În 1872, i-au mai fost publicate poveștile: Ileana cea şireată, Peștele pe brazdă, Florița din codru și Doi feți cu stea în frunte. În același an, ia contactul cu viața țăranilor, colaborează la foaia umoristică Gura satului a lui Stănescu și adună mai multe povești și versuri populare din zona Aradului și material despre Păcală și Tândală și Pepelea.
“ I se urâse şi lui Păcală să tot umble răzleţ prin lume, aşa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile altora şi să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă şi el om aşezat, ca toţi oamenii de treabă, să-şi întemeieze casa lui, să-şi agonisească o moşioară, – vorbă scurtă, – să se astâmpere odată.
Şi fiindcă românul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse şi el în satul lui şi începu cum încep toţi oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-şi agonisi o viţeluşă şi o trimise la păşune în izlazul satului.
Căci aşa se facea averea. Păscând, viţeluşa se face viţea, viţeaua se face juncă, junca se face vacă, vaca fată, iar vaca cu viţelul o vinzi ca din preţul ei să cumperi şapte viţeluşe şi să le trimiţi şi pe ele la păşune în izlazul satului.“
Păcală în satul lui
La sfârșitul lui 1874, se mută la București, devine secretarul Comisiei Colecției Hurmuzachi, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, editează revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua și Gazeta Bucureștilor.
În 1875, se căsătorea cu Ecaterina Szöke Magyarosy, și este numit profesor suplinitor de filozofie la Liceul Matei Basarab din Bucureşti. În anul 1880, aparea nuvela Budulea Taichii, iar în 1881, volumul Novele din popor, care cuprindea proza scrisă până atunci, inclusiv Moara cu noroc.
“… De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu,iară mai departe locurile sunt rele. …“
Moara cu noroc
În 1881 – 1882, devine membru corespondent al Academiei Române. A fost numit într-o comisie literară pentru a face propuneri pentru a reforma învățământul secundar și predă ore de limbă română și filozofie la Azilul Elena Doamna. Colaborează la revista școlii, Educatorul, coordonată de directorul școlii, Barbu Constantinescu, unde-i apar cursurile Literatura poporană și Estetica, în anul 1883.
A înfiinţat ziarul Tribuna, la Sibiu, în 1884, iar în 1885, după ce a fost arestat de autoritățile maghiare pentru articolele în care revendica drepturile românilor, a divorțat.
După ce Curtea de Juri îl eliberează, organizează serbarea panromânească, de la Putna, împreună cu prietenul său, Eminescu, astfel punând bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună.
În primăvara lui 1886, se căsătoreşte, la Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, cu care are şase copii.
În urma unui proces de presă e condamnat la 3 zile închisoare.
În 1903, primeşte premiul Academiei Române și, puțin mai tîrziu, este arestat şi închis la Fortul Domneşti, apoi la hotelul “Luvru“. În timpul ocupaţiei germane, scrie articole de orientare progermană.
În 1919, după întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand, Slavici e arestat din nou, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dar eliberat în acelaşi an.
Slavici și-a exprimat păreri antisemite, spunând în lucrarea sa, Soll și Haben—Chestiunea Evreilor din România că evreii sunt o boală, și că ar trebui aruncați în Dunăre.
Bolnav şi obosit de viaţă agitată, din cauza proceselor şi detenţiilor în puşcării, se refugiază la fiica sa, la Panciu.
La 17 august 1925, trece în lumea umbrelor, și este înmormântat la schitul Brazi.
Opera literară a lui Ioan Slavici:
Comedii:
Fata de birău (1871)
Toane sau Vorbe de clacă (1875)
Polipul unchiului (1875)
Drame istorice:
Bogdan Vodă (1876)
Gaspar Graziani (1888)
Povești:
„Zâna Zorilor”
„Florița din codru”
„Doi feți cu stea în frunte”
„Păcală în satul lui”
„Spaima zmeilor”
„Rodul tainic”
„Ileana cea șireată”
„Ioanea mamei”
„Petrea prostul”
„Limir-împărat”
„Băiet sărac”
„Împăratul șerpilor”
„Doi frați buni”
„Băiat sărac și horopsit”
„Nărodul curții”
„Negru împărat”
„Peștele pe brazdă”
„Stan Bolovan”
„Boierul și Păcală”
Nuvele:
Popa Tanda (1873)
Scormon (1875)
La crucea din sat (1876)
Crucile roșii (1876)
O viață pierdută (1876)
Gura satului (1878)
Budulea Taichii (1880)
Moara cu noroc (1880)
Pădureanca (1884)
Comoara (1896)
Vatra părăsită (1900)
La răscruci (1906)
Pascal, săracul (1920)
Romane:
Mara (1894)
Din bătrâni (1902)
Din bătrâni. Manea (1905)
Corbei (1906)
Din două lumi (1920)
Cel din urmă armaș (1923)
Din păcat în păcat (1924)
Memorii:
Fapta omenească. Scrisori adresate unui tânăr (1888- 1889)
Serbarea de la Putna (1903)
Închisorile mele (1920)
Amintiri (1924)
Lumea prin care am trecut (1924)
