Arhive lunare: ianuarie 2021

ION HOBANA

Lasă un răspuns

25 ianuarie 1931 – 22 februarie 2011

“Fantezia m-a însoţit, într-adevăr, de-a lungul întregii mele vieţi, constituind imboldul şi suportul tuturor realizărilor mele, îndeosebi pe tărâmul literaturii.“

Interviu cu Ion Hobana

Ion Hobana

90 de ani de la nașterea fostului scriitor, ziarist și editor, Ion Hobana.

Debutând ca poet şi păstrând un lirism discret şi captivant în tot ce a scris, proză realistă sau ştiinţifico-fantastică, istorie literară, studii de ştiinţă popularizată etc., Hobana este, în fond, un eseist modern, cumpătat în polemica de idei, preocupat de exactitatea informaţiilor şi de claritatea stilului, erudit până aproape de pedanterie, dar urmărind mereu să instruiască şi să educe.

A fost un cunoscut cercetător al fenomenului OZN, președinte al Asociației pentru studiul fenomenelor aerospațiale neidentificate (ASFAN Romania).

Pentru întreaga  activitate în domeniul SF-ului i s-au decernat Marele Premiu al Ministerului Culturii și Artei din Polonia (1973), Premiul Special „Aripile de aur ale fanteziei“ (1980) și Premiul World F (Brighton, 1984). A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Societé Européenne de Culture, Centre International Jules Verne, H. G. Wells Society, Associazione Internazionale per gli Studi sulle Utopie.

După cum spunea el însuși, era persoana căreia “călătoriile extraordinare i-au marcat copilăria şi adolescenţa“.

A încercat să-și “plătească” datoria faţă de marele scriitor, Jules Verne, prin trei cărţi consacrate vieţii şi operei sale, prin mai multe traduceri, prin zeci de articole şi emisiuni de radio şi televiziune, prin participarea la colocvii, în ţară şi în străinătate.

Contribuția sa la dezvoltarea literaturii de ficțiune speculativă, din Romania, este majoră pe mai multe planuri.

Biografia lui Ion Hobana:

Ion Hobana, născut sub numele Aurelian Manta Roșie, la Sînnicolau Mare, a fost scriitor, ziarist, editor, secretar al Uniunii Scriitorilor și membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, specializat în analizarea literaturii știintifico-fantastice și teoretician al literaturii de anticipație.

Scriitorul este tatăl cunoscutului comentator sportiv de la TVR, Sorin Hobana.

Părinții săi au fost Antonia (Patrichi), profesoară, și Ion Manta Roșie, magistrat. A copilărit la Bârlad și a făcut școala primară la Alba Iulia și la Bârlad. Tot aici a absolvit și liceul Gheorghe Roșca Codreanu.

În 1955, și-a luat licența La Facultatea de Filologie a Universității din București cu o teză de doctorat despre Science-fiction, prima de acest fel din România.

A debutat cu versuri și recenzii în ziarul Păreri tutovene (1948), iar, în 1954, i-a apărut primul volum, Centru înaintaș, o plachetă de versuri pentru copii. A avut o activitate vastă în presa legată de literatura SF, iar scrierile sale au fost traduse în peste douăzeci de țări.

Înainte de a se consacra, cu precădere, SF-ului, a publicat volumele de versuri Caleidoscop (1958) și Orar de vacanță (1962) și romanul Sfârșitul vacanței (1960).

Caleidoscop

Când îl ridic înspre lumină
Și-n el privirea mi-o cufund,
Mărunte cioburi își îmbină
Sticlirea într-un joc rotund;

Iar când i-nvârt în palme trupul,
Mereu noi forme și culori
Se iscă izvorând din stupul
Amăgitoarelor comori ...

Am încerc at și eu în pagini
Frânturi de viață să îmbin,
În ritmuri, rime și imagini,
De la surâs pân-la suspin

De-aceea, isprăvind ăst op,
L-am botezat "Caleidoscop".
Caleidoscop, de Ion Hobana

Debutul în gen datează din 1955, în revista Știință și Tehnică, cu povestirea Glasul mării. Au urmat nuvela Ultimul văl (1957), volumele de povestiri Oameni și stele (1963), Un fel de spațiu (1988) și Timp pentru dragoste (2009, Editura Bastion).

Oameni și stele, de Ion Hobana

Oameni și stele

“Și deodată, în visul lui monoton interveni o schimbare.
Nefiresc de pământean, odinioară, pe “Nox”, el, cel dintîi coborîtor, întîlnise mirosul aspru al fînului abia cosit … Asta s-a petrecut însă foarte demult, pe cînd fusese tînăr, totuși și-aici ceva, ca un miros și o amintire, străbate încăperile, peste decenii. E ca atunci cînd trebuia să moară și-aproape-și blestema copilăria, căci mirosul acela al planetei a fost o cumplită otravă.” …

În ianuarie 2011, volumul de povestiri Timp pentru dragoste, apărut în 2009, la Editura Bastion, este preluat, ca ediție definitivă, de către integrala science fiction și fantasy Seniorii Imaginației (Editura Eagle), readucând pe copertă titlul Oameni și stele.

Două dintre povestirile sale au fost incluse în antologiile internaționale Twenty Houses of the Zodiac, respectiv The Penguin World Omnibus of Science Fiction.

wevelvet.ro

El a fost, de asemenea, coscenarist la primul film polițist românesc, numit Portretul unui necunoscut, și autor al unei dramatizări dupa Omul invizibil al lui H. G. Welles, pusă în scenă, la București, în 1974.

A semnat numeroase prefațe și studii introductive pentru romane și culegeri de povestiri semnate de autori ca: Mark Twain, Edgar Allan Poe, Villiers de l’Isle-Adam, Emilio Salgari, Jack London, Herbert George Wells, Maurice Renard, Arthur Conan-Doyle, Jan Weiss, Karinthy Frigyes, Felix Aderca, Stanislaw Lem.

Moartea acestuia, la 22 februarie 2011, este regretată de toți oamenii de cultură din Bârlad.

Opera lui Ion Hobana:

  • Centrul înaintaș, București, 1954;
  • Petrică și ceasul vrăjit, București, 1957 (ed. II. 1970);
  • Ultimul val, București, 1957;
  • Caleidoscop, București, 1958 (ed. II, 1979);
  • Sfîrșitul vacanței, București, 1960 (ed. II, revazuta. 1969);
  • Orar de vacanță, București, 1962;
  • Oameni și stele, povestiri, București, 1963;
  • Imaginile imposibilului, filmul științifico-fantastic, București, 1968;
  • OZN – O sfidare pentru rațiunea umană, în colaborare cu J. Weverbergh, București, 1971;
  • UFO’s in East and West, I-II, în colaborare cu J. Weverbergh, 197l-l972;
  • Horea, poem, București, 1974 (ed. II, 1983);
  • 20 000 de pagini în cautarea lui Jules Verne, București, 1979 (Ven-limila pagine alia ricerca di Jules Verne, Milano, 1981);
  • Science fiction. Autori, cărți, idei, I, București, 1983 (ed. II. Literatură de anticipație. Autori, cărți, idei, 1986);
  • Un fel de spațiu, povestiri, București, 1988;
  • Călătorie întreruptă, București;
    • Traduceri:
  • S. Milialkov, Unchiul Steopa milițian, București, 1957, J. Verne, Insula cu elice, București, 1959 (ed. II, 1978; ed. in, 1986);
  • O zi din viața unui ziarist american, București, 1961;
  • Cele cinci sute de milioane ale Begumei, București, 1968 (ed. II, 1976);
  • Steaua Sudului. Țara diamantelor, București, 1973 (ed. II. 1984);
  • J. H. Rosny-Aine, Navigatorii infinitului, București, 1974;
  • A. S. Puskin. Poveste cu un pescar și un peștișor, București, 1975 (ed. II. 1982);
  • J. Verne, Șarpele de mare, București. 1976;
  • J. Allen Hynek, Experiența OZN, în colaborare cu P.-Gr. Nastase, CIuj-Napoca, 1978;
  • Cyrano de Bergerac, Statele Lunii, Statele Soarelui, pref. de ~, București, 1980.

“Când ne întâlnim cu lucruri pe care nu ni le putem explica, nu avem voie să le ironizăm sau să trecem pe lângă ele.“

Ion HOBANA

librex.ro

VICTOR EFTIMIU

Lasă un răspuns

24 ianuarie 1889 – 27 noiembrie 1972

132 ani de la nașterea lui Victor EFTIMIU.

Dramaturgul, eseistul, povestitorul, scriitorul şi traducătorul român de origine aromână, Victor Eftimiu, este autorul a circa 140 de volume, între care peste 40 de piese de teatru, unele dintre ele mereu jucate și reluate.

Scriitor cu priză la public, dar repede perimat postum, EFTIMIU, a scris, în total, aproximativ 200.000 de versuri, 5.000 de articole literare și a ținut peste 1.000 de conferințe publice.

Odă limbii române

Alcătuire de cuvinte româneşti
Îţi văd prin veacuri inedita bogăţie
Întinerind, pe zi ce-mbătrâneşti,
O, grai din viitor, mărire ţie! ...

Biografia lui Victor Eftimiu:

Victor Eftimiu s-a născut în ținutul Korcei, Albania. A fost al doilea din cei 12 copii ai negustorului macedoroman Ghergo Eftimiu (bunicul se numea Eftimie Ceavo) și ai Mariei (născută Cociu), fiică de preot.

Între anii 1895-1897, urmează clasele primare în limba greacă, în comuna natală. În anul 1897, este înscris, în București, la școala primară de pe strada Silvestru, în apropiere de băcănia tatălui său. Se stabilește definitiv în România în 1905.

A fost directorul teatrelor Comedia (1913) și Național (1920, 1930 și 1944-1945). În 1920, ajunge director general la Teatrul Național, iar în perioada 01 august-31 decembrie 1927, îndeplinește aceeași funcție și la Teatrul Operei din Cluj.

A colaborat la ziarele și revistele vremii, între care: Luceafărul (la care a și debutat în 1904), Viața Literară (1906) și Țara noastră.

În 1932, primește Premiul Național pentru Literatură, iar la 31 mai 1948, este ales membru titular al Academiei Române.

Începând cu anul 1912, publică povestiri, teatru, eseu, interviuri în presa franceză (cotidiene, reviste teatrale etc.). Piesele de teatru îi sunt jucate atât în România, cât și în Franța, Albania etc.

La 21 de ani (vârsta ultimă a lui Labiș), va apărea cu traduceri în Anglia și Franța, iar volumul său „Cantes roumains” s-a bucurat de aprecierea superlativă a lui Laurent Tailhade: „Victor Eftimiu este unul dintre aceia care va popula într-o zi toate memoriile. Merită să fi cucerit Franța. I-o dă dreptul poezia și talentul.”

În 1935, obține în francmasonerie gradul 33 și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat și este ales Venerabil al Lojii bucureștene Meșterul Manole. În actul I din opera sa, Meșterul Manole reproduce aproape cuvânt cu cuvânt, ceremonialul de inițiere în gradul al treilea, cel de Maestru.

“Cămara de lucru a Meșterului Manole. Multe, foarte multe lumânări aprinse pe masă, pe blidar, în fereastră. Pe masă e un chip mic de lemn al viitoarei biserici. Starețul Bogumil, șezând în fața mesei, privește drept înainte, din când în când clipește repede din ochi. Găman, figură ca de poveste, barba lungă împletită, haina de lână ca un cojoc, doarme într-un colț mișcându-se neliniștit în somn, când și când scoate sunete ca un horcăit și ca un suspin în același timp. Meșterul Manole, la masă, aplecat peste pergamente și planuri, măsură chinuit și frământat. Noapte târziu. …“

Actul I, Meșterul Manole

Meșterul Manole, de Victor Eftimiu

Victor Eftimiu a fost autorul pieselor de teatru în versuri Înșir’te mărgărite, Omul care a văzut moartea, Cocoșul negru, Prometeu. A introdus teatrul poetic în România după modelul lui Federico Garcia Lorca în literatura spaniolă.

Actul I

“La curtea lui Alb-împărat. În primul plan, la dreapta şi la stânga, cât mai departe posibil unul de altul, doi meri înfloriţi, cari îşi împreună ramurile, foarte sus. Mai în fund, la stânga, tronul lui Alb-împărat şi al împărătesei. Pe acelaş plan, la dreapta, banca de marmoră a celor trei fete de împărat. La spatele lor şi al tronului, e intrarea palatului: la mijloc, poartă largă — deasupra câtorva trepte — prin care se vede, în fund de tot, un lac pe care apune soarele; la dreapta şi la stânga, ceardac, cu coloane de lemn în stil românesc. Patru trâmbiţaşi ies din palat, cântând şi trec în stânga. Alb-Iiripărat intră după ei, de mână cu împărăteasa, pe care o pofteşte pe tron, la stânga lui. După ei, vin oştenii şi sfetnicii împăratului, fiecare cu o jupâniţă de mână. Când s’au înşirat toţi în jurul tronului, ies din palat, din dreapta, cele trei fete de împărat, fiecare cu câte un măr de aur în mână şi se aşează pe banca de marmoră, din dreapta.“

Partea I, Mărul de Aur, Actul I, Înșir’te mărgărite

Actul I

“Palatul lui Verde-împărat. Zid de piatră roasă și acoperită cu mușchi, mărginește terasa. E noapte. Cerul e înnorat. Nici un fulger. Marea geme surd, în poale. Un orologiu bate miezul nopții; din depărtare îi răspund altele. Dinspre dreapte trec în goană, pe terasă, șapte purtători de facle. Se face iar întuneric; s-aude oftatul înăbușit al mării. Apoi liniște. Dezlipindu-se ca două bucăți de întuneric, din întunericul nopții, cei doi paznici ies din dreapta sălii și privesc de pe trepte în urma celor șapte facle. Apoi, paznicul cel bătrân se întoarce la dreapta și, cu ochii la fereastra închipuită a lui Verde-împărat, spune paznicului tânăr: …“

Actul I, Cocoșul Negru

Opera lui Victor Eftimiu:

Teatru:

  • Meșterul Manole;
  • Cocoșul negru;
  • Înșir-te mărgărite;
  • Omul care a văzut moartea;
  • Inspectorul broaștelor;
  • Marele duhovnic;
  • Haiducii;
  • Parada;
  • Pană Lesnea Rusalim;
  • Strămoșii;
  • Crinul vieții;
  • Akim (1914).

Volume de versuri:

  • Poemele singurătății, 1913;
  • Odă limbii române, 1958;
  • Minciuni terestre, 1961;
  • Poezii, 1964;
  • Crizanteme.

Beletristică:

  • Kimonoul înstelat, roman polițist.
Citat, Victor Eftimiu

„M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!”

Victor EFTIMIU

elefant.ro

PETRU CREȚIA

Lasă un răspuns

21 ianuarie 1927 – 14 aprilie 1997

94 ani de la nașterea marelui cărturar, Petru CREȚIA.

Reputatul filolog, elenist, editor, traducător și eseist, Petru Creţia, era persoana pe care “jos-ul” îl catapulta. Pentru el, treapta cea mai de jos era o rampă de lansare pentru vârful gândirii și scrierii profesioniste.

Petru Creția

Gabriel Liiceanu spunea despre el că: “Inteligenţa lui era incisivă: tăia gînduri care, deja despicate, păreau să nu mai suporte o nouă diviziune. În ce şcoli o şlefuise? Nu studiase în nici o universitate celebră şi nu avusese maeştri. Totul se născuse miraculos, printr-un soi de partenogeneză culturală. Avea ceva suveran în conducerea unui gînd către imprevizibilul deznodămîntului său.“

Biografia lui Petru Creția:

S-a născut la Cluj, fiului funcționarului, Aurel Creția, și al soției acestuia, Călina Creția (înainte de căsătorie, Humița).

În perioada 1946-1951, a studiat limbile clasice la Universitatea din București.

A debutat în ziarul Națiunea al lui G. Călinescu (1947) cu un eseu despre sensul morții la Poe, scriitor care l-a urmărit o viață

Între 1952-1971, ajunge asistent, apoi lector la Secția de Limbi Clasice a Facultății de Litere din București, unde ține cursuri de filologie greacă, alături de soția sa, Gabriela Creția.

Gabriela spunea despre relația cu soțul său:

“Am avut un noroc extraordinar şi un privilegiu unic: i-am fost lui Petru studentă, colegă, camaradă de drum preţ de vreo douăzeci de ani şi apoi prietenă frăţească pînă la plecarea lui dintre noi. Am trăit sub binecuvîntata lui aură.“

Gabriela Creția

Între 1971 și 1975 este cercetător la Institutul de Filozofie al Academiei Române.

Din 1975, editează, alături de Dumitru Vatamaniuc și un grup de auxiliari de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediția națională a operei complete a poetului Mihai Eminescu.

“Elaborată de Perpessicius, între 1933 și 1963, apoi de continuatorii săi, între 1976 și 1994, ediția [Operelor lui Eminescu] este rodul a aproape o jumătate de secol de muncă. Și abia încheierea lucrărilor a fost în măsură să dea perspectiva de ansamblu asupra editării integrale a lui Eminescu și să pună în lumină nu puținele scăderi a ceea ce a făcut atât Perpessicius, cât și noi. Întreaga ediție trebuie regandită temeinic și apoi reluată. Când și de cine n-aș ști să spun. Știu însă bine ce anume rămâne de facut și mă simt obligat să spun acest lucru pe larg, cu gândul că poate spusele mele vor sluji cuiva, cândva, chiar dacă demersul de până acum va părea arhaic și metodele se vor fi modernizat radical […] Mărturisesc că a existat un moment în care m-am gândit să contribui cu lunga experiență acumulată la realizarea unei noi ediții critice a operei poetice a lui Eminescu. Apoi, tot asteptând, zadarnic, o dezlegare, au venit anii târzii, cu neajunsurile lor, și am renunțat. Mă simt totuși, cumva, vinovat. De aici și nevoia de a lăsa moștenire măcar acele lucruri pe care le-am înțeles și pe care consider necesar să le împărtășesc și altora. Altfel m-aș face vinovat de îngroparea talantului.“

Petru Creția, Testamentul unui eminescolog

Constantin Noica

Din 1971, coordonează, în colaborare cu Constantin Noica, ediția Platon la Editura Științifică și Enciclopedică.

„Cu câteva luni înainte ca Noica să moară, l-a numit, într-una dintre revistele culturale ale vremii, «întâiul om de cultură al ţării». Dar era mai mult decât atât. Ajunsese foarte departe în ceea ce s-ar numi libertatea minţii cuiva. Ajunsese la libertatea ei pătimitoare, adică la o inteligenţă care absorbise cultura lumii  în câmpul de experienţă al vieţii.“

Gabriel Liiceanu

După 1989, conduce revista de istorie literară Manuscriptum.

Din 1993, este director onorific și cercetător la Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” din Ipotești.

Din viața politică a lui Petru Creția, putem aminti că a fost unul din ultimii vorbitori din balconul Pieței Universității, înaintea mineriadei din 13-15 iunie 1990. În 1996, a candidat pe listele FSN(PD).

S-a stins din viață la 14 aprilie 1997.

Postum, i-au apărut mai multe eseuri de elevație hermeneutic-speculativă despre scriitori clasici și moderni, români și străini, de la citatul Poe la Ștefan Agopian.

Opera lui Petru Creția:

Volume:

  • Norii (Cartea Românească, 1979);
  • Epos și logos (Univers,  1981);
  • Poezia (1983);
  • Pasărea Phoenix, (1986);
  • Oglinzile (Humanitas, 1993);
  • Luminile și umbrele sufletului (Humanitas, 1995);
  • Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare (Humanitas, 1997);
  • În adâncile fântâni ale mării (Humanitas, 1997);
  • Testamentul unui eminescolog (Humanitas, 2000);

Traduceri:

  • din Vechiul Testament:
    • Iov, Iona, Ecleziastul, Ruth, Cântarea Cântărilor (cu studii introductive, 1995);
  • din latina medievală:
    • Dante, De vulgari eloquentiae, Epistolae, Eclogae;
  • din italiană:
    • M. Bontempelli, Oameni în timp (1966);
    • E. Cecchi, Peștii roșii (1973);
    • Longos, Daphnis și Chloe;
    • A. Tilgher, Viața și nemurirea în viziunea greacă;
  • din franceză:
    • Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale (1993);
    • Alexis, Creierul negru al lui Piranesi (1996);
    • Georges Dumézil, Zeii suverani ai indoeuropenilor;
    • Emil Cioran, Emil Cioran.Antologia portretului – de la Saint-Simon la Tocqueville (Humanitas, 1997);
    • G. Duby, Cavalerul, femeia și preotul (1997);
    • François Bluche, De la Cezar la Churchill. Vorbe memorabile explicate în contextul istoric (1995);
  • din engleză:
    • Virginia Woolf, Doamna Dalloway (1968), Valurile (1973), Eseuri (1972);
    • T. S. Eliot, Eseuri (1975);
    • Frances A. Yates, Iluminismul rozicrucian;
    • Graham Swift, Ultima comandă.

ȘMECHERIA versus EDUCAȚIA

1 Răspuns

M-am confruntat, în ultima vreme, cu o mulțime de persoane care se laudă cu calitatea de șmecher. Și îmi pun întrebarea dacă aceste persoane cunosc etimologia termenului respectiv! Cuvântul șmecher este de origine nemțească și provine din substantivul german „Schmecker” care înseamnă o „persoană cu un gust rafinat, un degustător”. Este adevărat că, în România, semantica acestui termen a fost modificată într-un mod cu totul neașteptat, oferindu-i-se un înțeles mai vulgar.

ȘMÉCHER, -Ă, șmecheri, -e, adj. (Adesea substantivat) Care știe să iasă din încurcături, pe care nu-l poți păcăli; abil; isteț, dezghețat; șiret, șarlatan; sm (Fam.) Tânăr care caută să se remarce ca om de spirit prin manifestări ostentative (și impertinente), menite să epateze (și să scandalizeze) pe cei din jur.

Sursa: https://dexonline.ro

Am auzit tot mai mulți părinți, cu o situație materială peste medie, dar cu o educație de calitate îndoielnică, spunând că doresc să-și menajeze copiii, nu să-i supună stresului zilnic care-i apasă în mediul educațional. Afirmă tot mai des că, “jmecheria” indigenă înfățișează modelul desăvârșit al ființei umane. Cel mai important, pentru ei, este dezvoltarea abilităților copiilor lor de a se adapta situației, într-o manieră imorală. Educația nu reprezintă o prioritate în preferințele acestora. Dimpotrivă, întruchipează, în accepțiunea lor, ideologia unei mase de oameni snobi, care pierd o bună perioadă din viață cu acumularea de cunoștințe și reguli fără substanță în societatea actuală, monopolizată de valoarea banului.

Cine sau ce îndeamnă la aspirația oamenilor pentru însușirea acestei trăsături care tinde să devină identitate națională? … Ne punem întrebări, facem dezbateri, încercăm să ne explicăm rațiunea acestor persoane pentru a le înțelege. În schimb, nu știu câte eforturi se fac pentru redirecționarea interesului general către educația proprie și a propriilor copii.

Dar, haideți să vedem care este sursa acestui concept!

Inteligența emoțională:

În primul rând, cred că principala capacitate care ne ajută să conștientizăm cum ne este influențat viitorul este inteligența emoțională. Un concept care, dacă i se acordă o preocupare firească pentru orice epitrop, crează un cadru adecvat pentru formarea unui caracter puternic, fără echivoc.

Inteligența emoțională reprezintă înțelegerea și gestionarea atât propriilor emoții, cât și pe ale celorlalți. 

Trebuie cunoscut că inteligența emoțională poate fi cultivată de la vârste fragede și dezvoltată pe tot parcursul vieții. De aceea, pentru construirea acestei abilități la un copil este nevoie de o atenție responsabilă din partea familiei, de o comunitate practică și, nu în ultimul rând, de un sistem de învățământ fidel societății.

Asigurându-li-se copiilor toate aceste influențe externe, sub o formă corectă de exprimare a emoțiilor, aceștia vor ajunge, mai târziu, să empatizeze ușor cu cei din jurul lor, să treacă fără dificultate peste evenimente negative, să-și recunoască greșelile, să aibă un grad ridicat de auto-cunoaștere și auto-control, să accepte critici constructive etc.

Astfel că, dobândirea unei inteligențe emoționale pozitive îi va ajuta, atât pe copii, cât și pe părinți, să dezvolte și să mențină relații autentice la nivel personal și profesional pe tot parcursul vieții.

carturesti.ro

Influența familiei asupra inteligenței emoționale a copilului:

Se știe că, pentru a clădi o inteligență emoțională pozitivă propriului copil, părinții trebuie să se implice total în dezvoltarea comportamentului acestuia. Și, pentru a reuși acest lucru, este nevoie de o colaborare strânsă cu școala și comunitatea în care se află.

Altfel spus, familia trebuie să le asigure copiilor:

  • o atitudine curioasă pentru învăţat în orice mediu, acasă, la şcoală şi în comunitate;
  • prezenţă continuă la şcoală, punctualitate şi respectarea unor obiceiuri pozitive;
  • conversații utile despre viitorul, speranţele şi visurile lui;
  • o încurajare permanentă pentru hobby-uri, activităţi extraşcolare şi activităţi comunitare;
  • îndrumare pentru cum să se poarte în societate și cum să construiască relații bune cu cei din jur.

Dar toți membrii unei familii (părinți, bunici) au primit o astfel de educație, când aveau nevoie de ea? … Au avut și ei parte de un cadru familial ideal? … Le-a fost dezvoltată și lor o inteligență emoțională potrivită îmbunătățirii abilităților parentale?

Sunt niște întrebări la care putem să reflectăm și, în urma cărora, putem să aflăm cum s-a infiltrat conceptul de șmecherie autohtonă în sânul unor familii.

Care credeți că este modalitatea de a ne elibera de acest flagel, ce are consecințe nocive, în special, în rândul copiilor?

noriel.ro

IOAN SLAVICI

Lasă un răspuns

(18 ianuarie 1848 – 17 august 1925)

173 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici.

Cu o contribuție decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul modernităţii și întemeietorul realismului nostru modern, Slavici va fi, alături de ceilalți clasici, punctul de reper pentru romanul social și pentru cel psihologic.

Dacă prietenul lui, Eminescu, e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici și Creangă sunt cei care au pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului.

Ioan Slavici

Biografia lui Ioan Slavici:

Născut la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, județul Vrancea, Ioan este al doilea copil al cojocarului Sava Slavici și al Elenei.

După ce frecventeaza şcoala “greco-ortodoxă”, avîndu-l dascăl pe D. Vostinari, urmează Liceul din Arad. În această perioadă, stă la gazdă, precum personajele sale din Budulea Taichii.

Budulea Taichii

“… Iară noi umblam la școală, Budulea Taichii și eu, amândoi din Cocoraști, amândoi în gazdă la seca Lenca. …”

Își ia bacalaureatul la Satu-Mare, apoi se înscrie la Universitatea din Budapesta. În ianuarie, întrerupe facultatea, din cauză că se îmbolnăvește, iar în august se mai înscrie şi la Universitatea din Viena. Peste câteva luni, în august, angajează ca secretar al notarului din Cumlaus.

În capitala imperiului habsburgic, la Facultatea de Drept, l-a cunoscut pe prietenul de o viață, Mihai Eminescu. Vorbea cursiv limbile germană și maghiară.

Debutează în anul 1871, în Convorbiri literare, cu comedia Fata de birău, iar, cu un an mai târziu, publică prima poveste (comedie), Zâna zorilor.

“… Trei zile şi trei nopţi Florea nu mai stătu; calul zbură ca năluca peste munţi şi peste văi până ce n-ajunse la marginile împărăţiei.
Jur împrejur pe lângă împărăţie era o prăpastie adâncă şi peste această prăpastie o singură punte. La puntea asta mai stătu Florea o dată: să privească înapoi, apoi să ia “ziua-bună” de la ţară.
Ferească Dumnezeu şi pe sufletul păgân de aceea ce văzu Florea acum, când era să plece mai departe. Un balaur! dar balaur cu trei capete, cu nişte feţe grozave, cu o falcă-n cer, cu una în pământ.
Florea nici nu mai aşteptă ca balaurul să-l scalde în văpaie, ci dete pinteni la cal şi se duse ca şi când nici n-ar fi fost aici.
Balaurul suspină o dată şi pieri fără de urmă. …”

Zâna Zorilor

În 1872, i-au mai fost publicate poveștile: Ileana cea şireată, Peștele pe brazdă, Florița din codru și Doi feți cu stea în frunte. În același an, ia contactul cu viața țăranilor, colaborează la foaia umoristică Gura satului a lui Stănescu și adună mai multe povești și versuri populare din zona Aradului și material despre Păcală și Tândală și Pepelea.

Păcală în satul lui

“ I se urâse şi lui Păcală să tot umble răzleţ prin lume, aşa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile altora şi să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă şi el om aşezat, ca toţi oamenii de treabă, să-şi întemeieze casa lui, să-şi agonisească o moşioară, – vorbă scurtă, – să se astâmpere odată.

Şi fiindcă românul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse şi el în satul lui şi începu cum încep toţi oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-şi agonisi o viţeluşă şi o trimise la păşune în izlazul satului.

Căci aşa se facea averea. Păscând, viţeluşa se face viţea, viţeaua se face juncă, junca se face vacă, vaca fată, iar vaca cu viţelul o vinzi ca din preţul ei să cumperi şapte viţeluşe şi să le trimiţi şi pe ele la păşune în izlazul satului.“

Păcală în satul lui

elefant.ro

La sfârșitul lui 1874, se mută la București, devine secretarul Comisiei Colecției Hurmuzachi, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, editează revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua și Gazeta Bucureștilor.

În 1875, se căsătorea cu Ecaterina Szöke Magyarosy, și este numit profesor suplinitor de filozofie la Liceul Matei Basarab din Bucureşti. În anul 1880, aparea nuvela Budulea Taichii, iar în 1881, volumul Novele din popor, care cuprindea proza scrisă până atunci, inclusiv Moara cu noroc.

“… De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu,iară mai departe locurile sunt rele. …“

Moara cu noroc

Moara cu noroc

În 1881 – 1882, devine membru corespondent al Academiei Române. A fost numit într-o comisie literară pentru a face propuneri pentru a reforma învățământul secundar și predă ore de limbă română și filozofie la Azilul Elena Doamna. Colaborează la revista școlii, Educatorul, coordonată de directorul școlii, Barbu Constantinescu, unde-i apar cursurile Literatura poporană și Estetica, în anul 1883.

A înfiinţat ziarul Tribuna, la Sibiu, în 1884, iar în 1885, după ce a fost arestat de autoritățile maghiare pentru articolele în care revendica drepturile românilor, a divorțat.

După ce Curtea de Juri îl eliberează, organizează serbarea panromânească, de la Putna, împreună cu prietenul său, Eminescu, astfel punând bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună.

În primăvara lui 1886, se căsătoreşte, la Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, cu care are şase copii.

Ioan Slavici cu soția și fiica lor

În urma unui proces de presă e condamnat la 3 zile închisoare.

inpuff.ro

În 1903, primeşte premiul Academiei Române și, puțin mai tîrziu, este arestat şi închis la Fortul Domneşti, apoi la hotelul “Luvru“. În timpul ocupaţiei germane, scrie articole de orientare progermană.

În 1919, după întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand, Slavici e arestat din nou, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dar eliberat în acelaşi an.

Slavici și-a exprimat păreri antisemite, spunând în lucrarea sa, Soll și Haben—Chestiunea Evreilor din România că evreii sunt o boală, și că ar trebui aruncați în Dunăre.

Bolnav şi obosit de viaţă agitată, din cauza proceselor şi detenţiilor în puşcării, se refugiază la fiica sa, la Panciu.

La 17 august 1925, trece în lumea umbrelor, și este înmormântat la schitul Brazi.

Mormântul lui Ioan Slavici

Opera literară a lui Ioan Slavici:

Comedii:
Fata de birău (1871)
Toane sau Vorbe de clacă (1875)
Polipul unchiului (1875)

Drame istorice:
Bogdan Vodă (1876)
Gaspar Graziani (1888)

Povești:
„Zâna Zorilor”
„Florița din codru”
„Doi feți cu stea în frunte”
„Păcală în satul lui”
„Spaima zmeilor”
„Rodul tainic”
„Ileana cea șireată”
„Ioanea mamei”
„Petrea prostul”
„Limir-împărat”
„Băiet sărac”
„Împăratul șerpilor”
„Doi frați buni”
„Băiat sărac și horopsit”
„Nărodul curții”
„Negru împărat”
„Peștele pe brazdă”
„Stan Bolovan”
„Boierul și Păcală”

Nuvele:
Popa Tanda (1873)
Scormon (1875)
La crucea din sat (1876)
Crucile roșii (1876)
O viață pierdută (1876)
Gura satului (1878)
Budulea Taichii (1880)
Moara cu noroc (1880)
Pădureanca (1884)
Comoara (1896)
Vatra părăsită (1900)
La răscruci (1906)
Pascal, săracul (1920)

Romane:
Mara (1894)
Din bătrâni (1902)
Din bătrâni. Manea (1905)
Corbei (1906)
Din două lumi (1920)
Cel din urmă armaș (1923)
Din păcat în păcat (1924)

Memorii:
Fapta omenească. Scrisori adresate unui tânăr (1888- 1889)
Serbarea de la Putna (1903)
Închisorile mele (1920)
Amintiri (1924)
Lumea prin care am trecut (1924)

kalapod.net

MIHAI EMINESCU

3 Răspunsuri

(15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889)

elefant.ro

Astăzi, se împlinesc 171 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu.

Știu că toate site-urile au umplut Internetul cu articole despre biografia lui și o parte din operele sale, dar consider că, pentru un blog care promovează educația din România este imperios să continue aprecierea celei mai importante figuri a literaturii române din secolul al XIX-lea, supranumit și ”Luceafarul poeziei românești “.

Mihai Eminescu
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc. ...

Biografia lui Mihai Eminescu:

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani, fiind al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu. Copilăria și-a petrecut-o la Botoșani și Ipotești.

Urmează şcoala la Cernăuţi, între 1858 şi 1866. După absolvirea clasei a IV-a, face 2 clase de gimnaziu. Începând cu 1866, apar primele manifestări literare ale lui Eminescu.

Aron Pumnul și Mihai Eminescu

La 12 ianuarie 1866, după moartea profesorului său de limba română, Aron Pumnul, el şi colegii săi scot broşura, “Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti”. “La mormîntul lui Aron Pumnul” a fost prima prima poezie publicată, sub numele de M. Eminovici, dintre aproape 500 de poezii și proză.

La mormântul lui Aron Pumnul

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea! ...
bestkids.ro

În februarie, 1866, debutează în revista “Familia”, a lui Iosif Vulcan, cu poezia “De-aş avea”. Iosif Vulcan îi spune pentru prima dată Mihai Eminescu, urmând ca, mai târziu, să folosească acest nume și ceilalți membri ai familiei sale.

Prima poezie a lui Eminescu – De-aș avea

De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce-a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

Timp de trei ani, practică meseria de sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi de sufleor şi copist la Teatrul Naţional. Publică, în continuare, poezii, drame și fragmente de roman în revista “Familia“. În același timp, face traduceri din limba germană.

În perioada 1869 – 1862, studiază la Facultatea de Filozofie şi Drept din Viena, însă participă şi la cursurile altor facultăţi. În Viena o cunoaşte pe Veronica Micle și se împrieteneşte cu Ioan Slavici. În ”Amintiri“, Slavici spunea despre prietenul său că: ”Îndată ce primea banii de acasă, îşi cumpăra cărţi şi, timp de câteva zile, nu îl mai vedea nimeni. O ducea-n cafele gătite de dânsul la maşina de spirt şi în mezeluri cumpărate în pripă. Deşi ţinea foarte mult la biblioteca lui, nevoia-l silea să înceapă a vinde dintre cărţile citite la anticari şi ajungea în cele din urmă a nu mai avea nici cafea, petrecea zile întregi fără să mănânce şi cerea câte o piţulă mai de la unul, mai de la altul. Niciodată nu lua notiţe, dar când primea banii de acasă primul gând era să-şi achite datoriile şi era peste putinţă să uite pe cineva”.

Mihai Eminescu și prietenul său, Ioan Slavici
Veronica Micle și Mihai Eminescu

Tot acum, începe colaborarea cu “Convorbiri Literare” și debutează, ca publicist, în ziarul “Albina”, din Pesta.

Între 1872 şi 1874, studiază două semestre la Berlin pentru obținerea doctoratului în filozofie, susținut de o bursă, acordată de Junimea. Totuși, nu se prezintă la examene și se întoarce în țară.

În perioada 1874-1877, la Iași, devine director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui și redactor la ziarul “Curierul de Iaşi“. Continuă colaborarea cu “Convorbiri Literare”. Se împrietenește cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea.

I. L. Caragiale și Mihai Eminescu

În 1877, se mută la Bucureşti, unde este redactor, apoi redactor-şef la ziarul “Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, dar sănătatea i se înrăutățește. Acum scrie poemele lui de succes (Scrisorile, Luceafărul etc.).

Scrisoarea I

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate. ...
Luceafarul

A fost odată ca-n povești,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată.

Și era una la părinți
Și mîndră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinți
Și luna între stele. ...

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav. Este internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lângă Viena. În decembrie, îi apare volumul “Poezii”, cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu).

În anii 1883-1889, Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.

Mihai Eminescu se stinge din viaţă la 15 iunie 1889, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu.

Mai am un singur dor

Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării; ...
cartepedia.ro

Operele complete ale lui Mihai Eminescu:

  1. Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieții;
  2. Opere, vol. II, Poezii tipărite în timpul vieții;
  3. Opere, vol. III, Poezii tipărite în timpul vieții;
  4. Opere, vol. IV, Poezii postume;
  5. Opere, vol. V, Poezii postume;
  6. Opere, vol. VI, Literatura populară;
  7. Opere, vol. VII, Proză literară;
  8. Opere, vol. VIII, Teatrul original și tradus;
  9. Opere, vol. IX, Publicistică 1870-1877, Albina, Familia, Federațiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iași;
  10. Opere, vol. X, Publicistica, 1 noiembrie 1887-15 februarie 1890, Timpul;
  11. Opere, vol. XI, Publicistică, 17 februarie – 31 decembrie 1880, Timpul;
  12. Opere, vol. XII, Publicistică, 1 ianuarie-31 decembrie 1881, Timpul;
  13. Opere, vol. XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Timpul, România liberă, Fîntîna Blanduziei;
  14. Opere, vol. XIV, Traduceri filozofice, istorice și științifice. Huruzaki. Rötscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole și excerpte;
  15. Opere, vol. XV, Fragmentarium, Addenda ediției;
  16. Opere, vol. XVI, Corespondență. Documentar;
  17. Un volum din corespondența intimă a lui M. Eminescu, despre Veronica Micle, Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit.

“Cînd gîndesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi și nu mai găsesc cuvinte să-ți spun ceea ce de-o mie de ori ți-am spus: că te iubesc…   Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiți într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta destul loc pentru atîta iubire cîtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lucrurilor lumii, o anomalie pentru care cată să fim pedepsiți? Se potrivește amorul și suferințele noastre cu o lume în care basseta, invidia, răutatea domnesc peste tot și pururea?”

Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit

kalapod.net