Dintotdeauna, metodele și formele corecte de educație, aplicate atât în mediul familial, cât și în societate, au dus la dezvoltarea personală și intelectuală a populației. Să dezvolt puțin, educația a transformat calitatea umană într-un sens pozitiv. A scos homo neanderthalensis sau, pe înțelesul tuturor, omul de Neanderthal din peștera antică și l-a propulsat în spațiu. Sau, și mai important, educația a schimbat modul de comunicare, de la homo erectus (care au trăit acum 800.000 ani), modificând interacțiunea dintre membrii unor grupuri, cu ajutorul focului, într-un „click distanță„.
Datorită evoluției omului, putem spune că sistemul educațional și-a demonstrat importanța în societate și a dovedit că ar trebui să ocupe o poziție superioară în cadrul organizării unui stat. Astfel că, în opinia mea, o națiune ar trebui să pună educația pe primul plan, din toate punctele de vedere, organizațional, financiar, alocare personal didactic, psiho-motivațional etc.
În urma acestor observații, am dorit să realizez un blog în care articolele postate să fie, mai degrabă, niște formatoare de opinii decât critici la actuala conducere a statului și, implicit, a sistemului educațional. Mi-am propus ca, fiecare postare să arate metodele și formele de lucru trecute și actuale în educație, sistemele organizaționale în diferite state, alocarea de fonduri și folosirea acestora în diverse perioade, pregătirea și remunerarea cadrelor didactice, educația în sistem online etc. Restul, și mă refer la mulțumirea și/sau nemulțumirea opiniei publice, las la libera alegere a fiecăruia și vă îndemn pe toți cititorii acestui blog să vă expuneți ideile, comentând pro sau contra, cu argumente, fiecare articol.
Tensiunea din fir reprezintă reacțiunea firului la o forță de întindere exercitată asupra lui.
În orice secțiune a unui fir întins de o forță acționează două forțe egale în modul, dar opuse
ca sens, acțiunea și reacțiunea, cu care o parte a firului acționează asupra celeilalte părți.
Oricare dintre aceste forțe se numește tensiune. Dacă firul este de masă neglijabilă, atunci
tensiunea are aceeași valoare în orice punct al firului.
Vă interesează cum acționează FORȚA DE FRECARE și ce rol are ea la contactul dintre două corpuri? … Dați play la acest videoclip și veți mai avea parte de o altfel de lecție de fizică. Forța de Frecare din acest videoclip face parte din lecția – Tipurile de Forțe.
Această povestioară a fost scrisă pentru a ajuta o fată care a suferit anterior neglijență și se luptă cu rivalitatea dintre frați.
Adaptări: ar putea fi folosită pentru orice situație dificilă anterioară, care a restrâns resursele parentale, cum ar fi boala sau stresul.
Limba Română:
Odinioară, într-un regat magic, s-au născut cele mai frumoase două ouă de dinozaur. Unul a fost un ou frumos albastru-pestriț, iar celălalt un frumos galben-roz. Erau pur și simplu perfecte. Într-o zi, aceste ouă frumoase aveau să eclozeze în dinozauri mici, dar mai întâi aveau nevoie de multă lumină solară pentru a-i ajuta să crească. Problema a fost, totuși, că ouăle s-au născut într-un cuib, într-o junglă foarte aglomerată, cu foarte puțină lumină solară. Era doar cea mai mică rază de soare. Oul albastru s-a rostogolit mai aproape de soare și a început să crească puțin. Dar nu era suficient nici măcar pentru acel ou mic. Oul galben-roz abia a primit puțin soare și nu creștea puternic. A devenit mai slab și mai trist fără nicio lumină solară. Nimeni nu putea vedea cât de frumos era acest mic dinozaur înăuntru.
Slavă Domnului, într-o zi, un explorator și-a dat seama că aceste ouă nu creșteau și nu vor ecloza niciodată acolo unde locuiau. Așadar, au fost mutate într-o țară frumoasă, cu mult soare și dragoste. Era suficientă lumină solară aici pentru o sută de ouă de dinozaur!! Ouăle noastre au crescut și au crescut, până când într-o zi superbă, însorită, au eclozat! Oh, aceștia au fost cei mai drăguți dinozauri pe care i-ați văzut vreodată! Au strălucit! Au devenit puternici. Ei s-au jucat, au râs și au mâncat atâtea frunze și flori. Erau perfecți.
Uneori, micul nostru dinozaur galben-roz își făcea griji că soarele se va termina. Soarele i-a spus că va străluci mereu mult acum, că se află în această nouă țară. Ar fi mereu acolo și ar fi întotdeauna suficient pentru toată lumea. Soarele i-a dat o piatră magică pentru a-i aminti că nu trebuie să-și facă griji niciodată.
Limba Engleză:
Two little dinosaurs
Age range: 4-8 year olds
This was written to help a girl who had previously suffered neglect and was struggling with sibling rivalry.
Adaptations:Could be used for any earlier difficult situation which restricted parental resources such as illness or stress.
Once upon a time, in a magical kingdom, the two most gorgeous little dinosaur eggs were born. One was a beautiful speckled blue egg and the other a beautiful yellow/pink one. They were just perfect. One day, these beautiful eggs would hatch into little child dinosaurs, but first, they needed lots of sunlight to help them grow. The problem was, though, that the eggs were born into a nest in a very busy jungle with very little sunlight. There was only the tiniest little ray of sunlight. The blue egg just happened to roll closer to the sunshine and started to grow just a tiny bit. But there wasn’t enough even for that little egg. The yellow/ pink egg hardly got any sunshine at all and was not growing strong. It grew weaker and sadder without any sunlight. No one could see how beautiful this little dinosaur was inside.
Thank goodness, one day, an explorer realised these eggs were not growing and would never hatch where they lived. So, they were moved to a beautiful country with lots of sunshine and love. There was enough sunlight here for a hundred dinosaur eggs!! Our little eggs grew and grew, until one gorgeous, sunny day, they hatched! Oh, these were the cutest little dinosaurs you ever did see! They sparkled! They grew strong. They played. They laughed and they ate so many leaves and flowers. They were perfect.
Sometimes, our little yellow/ pink dinosaur worried that the sunshine would run out. The sun told her that it would always shine lots now that she was in this new country. It would always be there and there would always be enough for everyone. The sun gave her a magic stone to remind her that she did not need to worry ever again.
Într-un sat, lângă o pădure deasă, trăia o fetiță frumoasă, atât de frumoasă, încât părea un înger. Mama sa era atât de bucuroasă de farmecul ei, încât parcă iînnebunise de fericire. Dar și mai bucuroasa era bunica fetiței, care nu scăpa nicio ocazie ca să-i arate cât de mult o iubea. O covârșea cu cadouri și îi făcuse o frumoasă pălăriuță în formă de scufiță, de culoare roșie. De atunci o numiră Scufița Roșie.
Într-o zi, când Scufița veni acasă după ce se jucase cu prietenele ei, văzu pe masă niște plăcinte delicioase și, crezând că erau pentru ea, își intrebă mama dacă putea să le mănânce.
– Sunt pentru bunica ta; biata de ea este foarte bolnavă, spuse mama. O sa îi duci tu aceste plăcinte și acest borcan cu dulceață.Scufița puse într-un coș tot ce îi spusese mama sa, o sărută pe aceasta și plecă spre casa bunicii, care se afla țn cealaltă parte a pădurii. Scufița Roșie mergea cântând bucuroasă, când, trecând prin pădure, se întâlni cu Lupul, care era mai înfometat ca niciodată. Micuța putea fi o gustare delicioasă pentru dinții lui ascuțiți. Dar, tocmai când își deschidea gura îngrozitoare, observă în apropiere niște tăietori de lemne. Se ascunse unde putu mai bine, apoi se apropie de fetiță spunându-i cu o voce prefăcută :
– Ce frumoasă ești, fetițo! Cum te numești?
– Mă numesc Scufița Roșie.
– Aha, aha ! Frumos nume mai ai ! Și unde te duci așa singurică?
– Merg să-mi vizitez bunica. Vezi coșul ăsta ? Înăuntru am plăcinte și un borcan cu dulceață pe care mi l-a dat mama pentru ea.
Fetița, fiind bine crescută, îi răspundea cu amabilitate Lupului, fără să realizeze pericolul pe care îl reprezenta acesta.
– Aha, aha !…Deci bunicuța ta este bolnavă? Măi, să fie ! Și este departe de aici casa bunicuței tale ?
– Foarte departe! răspunse Scufița Roșie. Mai am jumătate de drum de mers. Vezi moara aceea în departare ?
– În moara aceea locuiește bunica ta?
– Nu în moară; aproape de ea, în prima casă din sat.
Stătu pe gânduri Lupul și, după ce își frecă cu labele botul, care era umed de poftă, îi spuse:
– Știi ce m-am gândit, Scufiță? O să te însoțesc să-ți vizitezi bunica.
– Tu o cunoști pe bunica mea ?
– Nu, dar aș vrea să o cunosc.
– Bun, atunci să mergem amândoi să o vedem pe bunica.
– Perfect ! Să mergem amândoi, dar separat. Eu am să merg pe drumul care trece prin pădure și tu pe cel din jurul ei, și astfel vom vedea care ajunge primul la casa bunicii tale.Lupului îi luă puțin timp să ajungă la casa în care locuia bunica Scufiței Roșii. Bătu la ușă și dinăuntru bunica întrebă:
– Cine e ?
– Scufița Roșie, spuse Lupul schimbându-și vocea; ți-am adus niște plăcinte și un borcan cu dulceață.
Bătrâna, crezând că era nepoata sa, răspunse :
– Intră draga mea; ridică zăvorul și împinge puțin ușa.
Așa făcu ticălosul lup și nici nu intră bine, că se năpusti asupra bătrânicii și o înfulecă dintr-o înghițitură.
Puțin mai târziu, ajunse și Scufița Roșie și, găsind ușa încuiată, bătu ușor :
– Cine e? întrebă Lupul cu o voce răgușită.
Fetița se sperie la auzul acestei voci urâte, dar se gândi că bunica era răcită.
– Sunt Scufița, nepoțica ta, ți-am adus niște plăcinte și un borcan cu dulceață, rosti micuța. Dar ce răgușită ești!
Atunci Lupul își schimbă vocea :
– Nu lua în seamă, micuțo; împinge ușa și intră.Scufița intră încrezătoare, în timp ce vicleanul Lup își ascundea capul sub cuvertură.
– Cum te simți ? întrebă micuța, apropiindu-se de pat.
– Sunt foarte răcită, răspunse Lupul, îndulcindu-și vocea. Închide bine ușa, adăugă pe urmă.
– Unde să pun aceste bunătăți pe care mi le-a dat mama pentru tine ?
– Pune-le pe masă și vino să te culci lângă mine.
Scufița se așeză pe pat și exclamă:
– Ce brațe mari ai azi, bunico!
– Ca să te pot îmbrțăișa mai bine, răspunse lupul.
– Și ce picioare mari ai!
– Ca să alerg mai bine, draga mea.
– Dar bunico, ce urechi mari ai!
– Ca să te aud mai bine, micuțo.
După un scurt moment de liniște, Scufița întrebă :
– Dar bunico, și dinții aceștia enormi pe care îi ai?
– Sunt așa ca să te pot mânca mai bine!Și animalul se năpusti asupra fetiței ca s-o mănânce. Dar Scufița țipă cu putere și fu auzită de niște tăietori de lemne.
Aceștia alergară repede înspre căsuță și îl omorără pe lupul cel hain.
Din acea zi, frumoasa Scufiță povesti tuturor cunoscuților săi ce i se întâmplase și îi sfătui să își aleagă cu mare grijă prietenii, căci unii pot fi răuvoitori și pot oferi surprize neplăcute, precum cea făcută de ticălosul lup.
A fost odată un băiat sărman: şi făcându-i-se Maichii Precistii milă de el, s-a prefăcut călugăriţă şi i-a ieşit înainte când bătea el hoinar drumurile.
— Mă băieţele, ce tot umblu tu, de colo până colo, fără rost? Uite, o să vie iarna; tu n-ai părinţi, adapost n-ai, haine nu, n-ai de nici unele. Vrei tu să te procopseşti?
— Vreau, sărut mâna, maică…
— Atuncea…vino cu mine.
Şi a plecat băiatul dupa maica stariţă. Ea l-a dus la o tipografie şi l-a băgat ucenic; i-a dat ceva mărunţele pentru covrigi, l-a blagoslovit şi s-a dus.
A început atunci pentru băiatul sărac frecuşul jugului vieţii: vânzarea puterilor de azi pe o bucăţica de pâine pentru mâine, de mâine pentru poimâine, ş-aşa tot mereu, muncă zdrobitoare câtu-i ziulica de lucru, de sărbătoare, ba şi de duminică până-n amiezi; asprimea celor mari; uşoare greşeli plătite cu vorbe şi lovituri prea grele, şi silinţă niciodată răsplătită cu o vorbă bună măcar, şi dureri de dinţi prăpădiţi de otrava plumbului, şi usturături de urechi trase la corecturi date prost… şi câte şi mai câte… Avea de ce să mulţumească maichii stariţii, nu-i vorbă.
Dar… le-a răbdat toate.
A crescut băiatul canonit şi muncit şi a ajuns după ucenicie, culegător. Ş-a stat el aşa lucrător multă vreme — şi multă şi grea. Într-o seară, amărât rău de sărăcie şi osteneală, tocmai când trecea să se ducă acasă pe drumul pe unde se-ntâlnise în copilărie cu maica stariţa, şi-a adus aminte cu dor şi cu obidă de ea, ş-aşa s-a gândit de adânc la dânsa, că numai iacăt-o înaintea lui, tot aşa de blândă şi de tristă ca ş-odinioară, tot aşa de tânără şi de frumoasă de parcă nu trecuseră valurile vremii şi peste ea ca peste toată lumea.
— Te gândeai la mine?
— Da maică, mă gândeam la sfinţia ta, că tare mi-e sufletul acrit şi m-am săturat să mă chinuiesc atâtea ceasuri pe zi şi să nu mă procopsesc toată viaţa… ş-mi dam cu socoteala că sfinţia ta trebuie să ai trecere în lumea asta…
Da, maica stariţă zâmbi cu mâhnire şi-i tăie vorba cu bunătate:
— În lumea asta?… nu prea am trecere de la o vreme.
— Şi de aia vream să te rog — zice lucrătorul — să-mi faci şi mie rost de vrun noroc mai bun.
— Să vedem… să mă rog poate de fiu-meu.
— Da ce e fiul sfinţiei tale?… are vreo putere?
— Apoi de! eu aşa gândesc… Da ce ai vrea tu?
— Ştiu eu? aş vrea să nu mai lucrez aşa de mult pentru atât de puţin câştig.
— Bine, zise maica stariţa… Atuncea, dacă-i aşa, o să mă rog de fiu-meu să te norocească.
Şi râdică ochii ei sfinţi şi dulci cum îi cerul senin, în sus şi zise:
— Fiul meu, fiul meu! fă-mi pe gând şi dă omului ăstuia necăjit, că e omul nostru, ce mă rog eu: scuteşte-l de atâta oboseală, şi dă-i şi lui un dar: pentru fiece bârfire ce-a trecut pân degetele şi pân vingalacul lui câte trei parale, două pentru fiece minciună şi câte o para pentru fiecare două nerozii.
— Aoleu! maică, zice culegătorul, iar cu paraua? văz eu că tot nepricopsit o să rămâi.
— Taci tu — răspunse ea — şi aibi credinţă — vorba fii-meu: credinţa ta te va mântui… Noapte bună!
— Noapte bună, maică
Şi s-a dus maica stariţa.
Lucrătorul a pornit şi el spre casă. Când să intre… ce să vază?… Nevastă-sa — că uitasem să vă spui, de graba ce mi-e să isprăvesc, că se şi însurase — nevastă-sa aprinsese o sumă de lumânări şi ţopăia pân odaie singură.
— Ce e femeie? zise omul; ce! ai înnebunit de joci tontoroiul singură fără flaşnetă măcar?
Aş! femeia n-aude, n-avede: dă-i nainte! ba încă sare şi-l ia de gât şi pe el şi-l târăşte şi-l învârteşte, dă-i la dreapta, dă-i la stânga, mă rog, ca nebunii, până ce cad amândoi pe câte un scaun gâfâind. Bietul om începe să-şi facă cruce ca de alte alea:
“Să ştii că mi s-a smintit femeia de necazul sărăciei!”
După ce s-a mai odihnit ea şi a răsuflat niţel, s-a sculat de pe scaun şi zor-nevoie să-l ia iar la danţ. El de frica tontoroiului, zbughi pe uşă-afară! Ea după el!… şi-i spune toată pricina veseliei ei, pe cum că pe la toacă se trântise puţin obosită de spălatul rufelor şi i se arătase în vis Maica Domnului şi-i zisese:
“Femeie, să scobeşti cu un cuţit sub vatra din tindă, şi o să găseşti acolo o oală, şi ce-o fi în oala aceea al vostru să fie”.
— Şi uite! zice nevasta, şi ridică plapuma… Ce să vezi! Poli, galbeni, patace, franci, băncuţe, hârtii de 20 de 100, ba şi de 1000! pe care le vărsase din oală în pat.
Şi astfel s-a procopsit culegătorul nostru şi a mulţumit maichii stariţii că-i menise aşa de bine.
Pe urmă, mai târziu i s-a deschis lui capul şi s-a dumirit cine să fi fost călugăriţa, că aici stătuse putere dumnezeiască la mijloc şi că el se procopsise aşa fiindcă de atâta amar de vreme era culegător la un ziar mare cotidian:
Trei parale bârfirea, două minciuna, şi nerozii… două de-o para!
